Diploma de excelenţă, Israel, 26.02.2011, Bianca Marcovici premiată

PREMIUL PENTRU LITERATURĂ, 10 pentru România, 10 pentru Israel oferit de Centrul Cultural Israel-România, Tel Aviv

Muntele meu, Carmel a ajuns la Bacău

Muntele
meu, Carmel…
Un om de genul feminin… bolnav de
poezie, o îndrăgostită de “poem”, scormonind
după stări de graţie şi cuvinte
potrivite care să traducă prea plinul sufletesc
şi mulţimea gândurilor care o animă,
– acesta ar fi în esenţă Bianca Marcovici,
poetă impusă la nivel de performanţă, în ţara
ei natală (România) şi consolidându-ţi prestigiul
în patria străbunilor (Israelul) scriitoare
(încă) de limba română (graiul-patrie
a noastră, a celor ce ne îndeletnicim cu…
vorbele aşezate în formă de vers). în cea mai
nouă carte a sa -Muntele meu, Carmel-
(Culegere de texte antologice şi inedite)-
tipărită în Israel (2011), Bianca face puţină
istorie, îţi aminteţte de leagănul copilăriei,
de România, de prieteniile primei tinereţi
(poeta s-a născut la Iaşi) pentru ca, treptat,
să lase loc profundelor trăiri ţi revelaţii din
“ţara sfântă”, cu divinul Ierusalim, Zidul
Plângerii, Haifa, Muntele Carmel (“Am
strâns Muntele Carmel în braţe/ până s-au
făcut scrum amintirile”). Notaţii, sugestii,
efuziuni, judecăţi aspre despre cele ce se
întâmplă în lumea aceasta nebună, nebună,
toate şi alte multe se adună, se înlănţuie în
pur hazard (dar nu!) în finaluri surpriză,
spirituale, nu lipsite de umor. Bianca Marcovici
compune şi agreabile poeme de
dragoste, pe un registru de o originală feminitate
(“Sunt femeie şi pun întrebări
naive…”; “Rochiţa de lut de la muzeul din
Creta/ mi-e strâmtă… puţin”; “…dezfrunzirea
adună parfumul de femeie în petale,/
simte-mă zilnic!”.
Amatorii
de poezie “angajată”pot afla
şi în acest volum teme obsedante în recuzita
Biancăi Marcovici,în fond
adăugiri firerşti încreaţia fiecărui
autor care se respectă, acesta
fiind şi el, ca şi semenii, un“cetăţean”, un
“politic”, un slujitor al adevărului, un om
(aproape…) ca toţi ceilalţi! Stabilită în 1991
în Israel, reîntoarsă la matca originară,
ieşeanca de ieri, israelianca de astăzi,
împătimită într-ale artei, neobosită în întemeierea
crezului său literar, civic, naţional,
umanist, este deja un nume durabil impus
în patria poeziei de expresie românească.

Calistrat COSTIN
Preşedintele U.S. FILIALA BACĂU
Sursa, preluare
REVISTA PLUMB, PAG 15, NR.47

Cartea recordurilor

Cartea Recordurilor „Muntele meu, Carmel”,2011
Culegere de texte antologice şi inedite de Bianca Marcovici

Bianca Marcovici este o poetă cu vechi state de serviciu, înanul 1991 când a emigrat în Israel, împreună cu familia,era deja un nume cunoscut pe plaiurile Iaşului.De aceea nu ne surprinde când ea apare în public, în faţa cititorilor,cu un nou volum. Acum a venit rândul unei cărţi careconţine ceva nou: jumătate e dedicată poeziei, iar jumătate prozei.Pentru că trebuie să vă spunem că, deşi Bianca e recunoscută capoetă, ea scrie bine şi proză scurtă, mai ales întâmplări autenticeşi memorii.Până acum Bianca a editat 24 de cărţi şi fiind foarte activă colaboreazăla ziare şi reviste literare din România, publică în presadin Israel şi România, şi-a alcătuit un program personal la internet.„Istoria” Biancăi numără şi câteva premii importante, printrecare „Benjamin Fundoianu” pentru întreaga ei operă poetică,care i-a fost acordat de „Asociaţia Scriitorilor Israelieni de LimbaRomână”.Prin „Muntele meu, Carmel”, Bianca Marcovici lansează onouă editură, cea a „Revistei Familiei” care – sub aspect grafic– i-a realizat o carte la nivel remarcabil, ceea ce va deschide gustultipăririi lucrărilor şi altor scriitori. Desigur însă ne intereseazăesenţa cărţii, nu numai aspectul ei plăcut. În prima parte a volumului intitulată „Poezii în proză” autoarea ne povesteşte marea eidragoste pentru muntele de la Haifa, pe care-l adoră. În poezia„Muntele Carmel” – care a suportat pe parcursul anilor câteva incendii– poeta spune: „Am pipăit fiecare rămurică să caut puţinăverdeaţă/ câţiva în locurile albe, atât de fără viaţă”. În concepţiaautoarei verdele de pe Carmel trebuie să rămână veşnic viu.Dar în „Muntele meu, Carmel”, ea spune: „Eu văd verde înainteaochilor, / Chiar şi starea de deşert/ de pe muntele meu ars desoare/ e un fel de verde crud”. Şi în poezia „Israelul tău” nu uităsă exclame: „Am strâns muntele Carmel în braţe.”Partea a doua a volumului „Note şi povestiri” cuprinde câtevaschiţe care au fost publicate în reviste, dar desigur că trebuie să-şigăsească un loc în carte fiind sensibile, interesante, atrăgătoare.Ne referim în special la „Premeditare”, „Concert la Haifa”, „Euam prieteni evrei, cum pot să fiu antisemit?”, „După 25 de ani”.Repet, proza Biancăi Marcovici se ridică la nivelul poeziei, deaceea, volumul „Muntele meu, Carmel” e bun şi atractiv. BiancaMarcovici iubeşte şi muzica, dă farmec scrisului ei, parcă transformând totul în cântec.

G. Mosari

Presedintele A.S.I.L.R.

”Revista Familiei”(Israel)- Magazin săptămânal -Anul 45 – NR. 2298

Redacţia şi Administraţia:Revista FamilieiP.O.Box 7159Rishon Letzion 75171 IsraelTel/

dincolo de Nimeni

(c)
Păstrez privirea ta fără dedublare

dincolo de mine dincolo de Nimeni
când m-ai parăsit lângă un lift
întorcându-te între falsele stele,
mi-au crescut atunci aripi
închisă într-un lift.

am ramas singură
pentru ca nici măcar tu
nu m-ai citit la timp
ai preferat stelele false
ca o cămaşă de protetctie
penuria de care vorbeşti
e chiar neprevederea clipei
ca un ultim ecou…
corpul meu va deveni invizibil
să-l îmbraci mereu în altă rochie de dantelă
mănuşile mele albe te-au pălmuit
dar le voi scoate…

atunci când

te îmbeţi cu apă de ploaie
remediile sunt poezia
apocalipsa se apropie
ia-ţi bilete de drum spre Everest
Bianca Marcovici

A apărut în Revista mea, februarie, 2011, SARCINĂ TÂRZIE

(C)
În sfârşit prietena mea a ajuns în Israel. Locuia aproape de mine undeva în cartierul Romema din Haifa. I se propusese un serviciu ca ” nou venită în ţară” , ceva care trebuia să pară simplu la prima vedere, să citească în româneşte bătrânilor, din revistele care apar aici în limba română. Revistele astea apăreau pe atunci în tiraj destul de mare, din cauza ca erau mulţi “noi veniţi” din România . Anul 1993 părea un an pierdut pentru Fanny fiindcă neavând nicio şansă să-şi găsească de lucru în specialitatea ei, trebuia să accepte orice i se oferea.
Cu ebraica stătea destul de slab, chiar dacă făcuse aproape 6 luni de cursuri intensive. La vârsta ei nu mai putea acumula precum în tinereţe, iar grijile o copleşeau. Stătea împreună cu soacra ei, bolnavă de cancer şi mai avea şi doi băieţi gemeni în ultimii ani de şcoală. Soţul ei îşi găsise ceva de lucru în specialitatea lui de inginer electromecanic , undeva în cartierul Romema , asa că putea ajunge la serviciu pe jos, urcând zilnic muntele cu mare plăcere. Nu-l angajaseră cu un salar mare, dar începutul era promiţător. Salariu de 1500 de sekeli nu acopera cheltuielile de închiriere al apartamentului , nici cele pentru şcoală a băieţilor si nici medicamentele necesare, însă Fanny si sotul ei erau foarte optimişti.
Băieţii suferiseră în România, după aşa zisa revoluţie din 1989 iar unul din ei scrisese chiar o povestire asemănându-se cau un gândac, ca in “Metamorfozele” lui Kafka, după ce, un coleg de şcoală, îl luase de piept zicându-i
“Ce mai aştepţi jidane! De ce nu pleci la Palestina ca acolo e de tine! “
Băieţii îi dăduseră ajutor la plecarea definitivă din România. Soţul ei tocmai fusese într-o excursie în Israel , la rude , şi-i trimisese o vedere cu mesajul de a se pregăti pentru emigrare. Atunci ea, Fanny, alesese! Numai într-o lună şi jumătate terminase cu toate cele necesare plecării, iar puţinii bani pe care îi aveau nu le-au ajuns decât să cumpere un fotoliu pat, unicul care l-au gasit într-un hangar mare de mobile. În perioada ceauşistă totul se cam epuizase si orice trebuia procurat doar cu pile sau relaţii. Prietena mea se plângea că, nici măcar cărţile expediate la adresa din Haifa nu sosiseră. Îşi amintea că pachetele de cărţi le expediaseră , dar un „amic” care fusese împreună cu ei la poştă, scrisese pe ele o altă adresă, adresa familei lui. Cleptomanul acela a fost deconspirat, mai târziu şi s-a dovedit a fi un profitor care s-a oferit să le dea ajutor înainte de plecare .

Dar, să mă întorc la povestea prietenei mele care trebuise să accepte serviciul pe care il gasise. Fanny trebuia să se ducă la bătrâni acasă şi să se ocupe de ei câteva ore, după cum primea telefon de la firma care o angajase. Cel mai trist era că ajuta o bătrână care paralizase, după un accident cerebral. O plimba şi o scotea în balcon. Încerca să o ridice de pe scaunul cu rotile şi o punea la parapet, cel puţin să privescă spre mare şi să simtă briza mării. Uneori se mira cât era de vânătă pe picioare. Îi spusese că odată au scăpat-o în duş. Bătrâna totuşi îşi amintea fel de fel de amănunte din viata ei, dar Fanny nu avea răbdare să asculte povestirile ei. Uneori îşi amintea despre tinereţea ei, povestind întâmplări de la Iaşi. Cică în tinereţe nu reuşise să fugă din România ca să emigreze în Israel. Ajunsese la graniţa ungară, dar acolo au fost reţinuţi, ea si soţul ei. Mai mult, soţul ei Saulică ajunsese la închisoare unde contactase un tifos. Pâna la urma l-au eliberat crezânduse că o să moară. Dar ea l-a salvat aducându-l înapoi la Iaşi, de unde au emigrat, mult mai târziu în Israel.
Fanny îşi făcea munca cu conştiinţiozitate , dar nu asta era menirea ei să îngrijească bolnavi. Îi era suficient că soacra ei, bolnavă de cancer şi la o vârstă înaintată, trăia în casa ei, fără nici un ajutor în timp ce ei lipseau de acasă. Într-o zi o găsise pe jos. Avusese o comoţie şi nu s-a mai putut ridica de pe podea. Ajunsese să nu mai mănînce nici macar hrănită. Lucrurile se precipitau. Într-o zi a murit fără să zică un cuvânt. Chiar de ziua soţului ei .
În perioada asta Fanny a primit un telefon să se prezinte la un interviu în meserie. Era arhitectă. Firma respectivă a primit-o fără nci o obiecţie, după ce iau testat cunoştiinţele în meserie. Problema era că trebuia să facă şi diferite cursuri, nu numai pentru însuşirea limbii! Asta era extrem de complicat pentru ea. Uneori lipsea zile întregi de acasă, cursuri la Tehnion si asta după serviciu. Băieţii, înscrişi la şcoli in Haifa, reuşiseră foarte bine. Imediat îi aştepta armata, o altă cale nu era.
Într-o zi, lui Fanny i s-a făcut rău tocmai la un curs la Tehnion. Profesorul de AUTOCAD îi trăsese cu bagheta care arăta la tablă, peste degete. Motivul era foarte clar. Nu avea talent să deseneze ţinând în mâna dreapta micul „şoricel” de la calculator. Fanny nu reuşise să-i spuna un lucru esenţial, că e stângace. O bufnise plânsul, iar mai apoi vărsase, undeva într-un colţ de clasă…Nu reuşise să ajungă la coşul de gunoi.
Cu primul autobuz a ajuns acasă. Din balconul lor privea deseori spre sinagoga reformistă. Uneori se ruga din balcon privind ce se întâmplă acolo, cum oamenii se perindau, se întâlneau, comunicau. Sinagoga era pe o stradă mai sus, dar pe o altă serpentină greu de urcat pentru cineva în vârstă. Şi soacra lui Fanny urmărea cu intensitate ce se întâmpla acolo. Uneori Fanny se ruga la Sinagogă, ca si cum ar fi fost un Zid al Plângerii. De data asta nu o putea ajuta nimeni. Se trezise gravidă la 43 de ani!
Trebuia să ia o hotărâre. Sarcina înainta. Pofta de mâncare mereu creştea. Fanny mânca căpşuni. Plăcerea ei cea mai mare. În România reuşise să cumpere o cutiuţă cu căpşuni. Sătuse la rând două ore. În drum spre casă, grăbindu-se să urce repede pe scări s-a împedicat şi a căzut. Căpşunele s-au împrăştiat pe scări, puţine au fost recuperate. Mereu i se perinda în faţa ochilor cât de puţine bucurii au avut în România şi care era măsura lor. Viaţa de ghetou, fără lumină, fără apă, fără viaţă, doar roboţi perfecţi. Raţionalizarea robotismului e un vis de nerealizat în lumea largă, ce ar fi putut schimba ea?
După controalele de la doctorul ginecolog lucrurile erau foarte clare. Sarcina mergea bine. Doctorul ei era fericit. Nu şi soţul lui Fanny. La ultima vizită l-a luat de piept pe doctor şi i-a cerut scrisoarea pentru declanşarea avortului cu plată la preţ redus pentru” nou venit în ţară”.
Fanny devenise o umbră. Îşi amintea că şi în România rămăsese gravidă. Pentru aprobarea unui avort a fost internată fictiv, aproape două săptămâni , demonstrîndu-se că are „corpi cetonici”. Pe vremea ceausistă avortul era interzis total de lege. Numai cu ajutorul a tot felul de invenţii medicale, de toxicitate a sarcinii, puteau trece legal, pentru un aşa zis avort. Mulţi doctori ajutau pacientele, într-un fel sau altul , nelegal însă, riscîndu-şi cariera. Alte femei îşi introduceau tot felul de plante otrăvitoare, „oleandru” parcă, ajungând la spital aproape în comă. Fanny văzuse scene tragice prin spitale. Fete tinere care mureau încercând să-şi facă singure întreruperi de sarcină, cu leacuri băbeşti sau improvizaţii. Cel mai trist era că avortul pe care l-a suportat în România a fost făcut aproape” pe viu”. Pur şi simpu fusese un coşmar. Cineva intra în tine… şi te curăţa ca şi cum ar fi trebuit să supravieţuieşti la acest chin fără anestezic. O pedeapsă pentru orice femeie, mi se spovedise Fanny!
Fanny reuşise la interviul de la firmă particulară de proiectare. Lucra deja de aproape 3 luni. Se întreba cum să spună ca va lipsi pentru că e gravidă şi va naşte? Ea îşi doarea copilul nu însă şi soţul ei care trecuse la un fel ameninţări… Cum se vor descurca, ce vor face, ce o să se întâmple cu spaţiul lor închiriat cu un copil mic, ce va face cu căţelul, dar cu acvariu, dar cu canarii, ce vor zice gemenii?
Fanny deja luase câteva kilograme în greutate. Îi crescuse apetitul, mirosurile i se ascuţiseră. Pofta de mâncare crescuse uluitor. Când intra într-un super-market gusta de la intrare până la ieşire tot ce se putea băga în gură, mai ales dulce! Ajungea cu pachetul la casă aproape terminat, plătind doar ambalajul!
Fanny umbla după aprobările necesare avortului . Nu era deloc simplu să obţii o reducere pentru plătirea unui avort. Stătea la rând la comisia de aprobare a operaţiilor . Semăna cu Comisia din România. Puneau zeci de întrebări „de ce, pentru ce…renunţaţi la copil”. Ceva ciudat, stătea la rând împreună cu fetiţe de 16-17 ani care rămăseseră gravide şi veneau să obţină „întrerupere de sarcină”, fără ştirea părinţilor sau a şcolii. Se mira cât de multe femei nu-şi doreau să nască…
Obţinuse toate aprobările. La spitalul „Elişa”, spital particular, Fanny era programată în curând. Ziua sosise. Pregătirile de operaţie erau în toi. Mai trebuia să i se facă anestezia. Seringa era deja pregătită. Anestezistul căuta vena potrivită. Fanny s-a uitat în ochii lui…Brusc, aşa cum era, s-a ridicat şi a ieşit din sala de operaţie. Nu va renunţa la copil, hotărâse .
Băieţii ei vor pleca la armată în curând. Gemenii ei vor apăra ţara… iar ea o va lua de la capăt.
Îşi asumase riscul. Simţea că merită. Într-o zi va fi pace aici. Noul născut sau alţi gemeni… nu vor mai face armată grea. Aşa îşi închipuia că la bătrâneţe va mai avea un nou sprijin.

Bianca Marcovici.