ANIONUL GENERATIEI 80
Scris de LIVIU IOAN STOICIU
Duminică, 06 Iunie 2010 18:15
Câte ceva despre fenomenul optzecist în literatura română
Optzeciştii formează un capitol de istorie literară aparte. Debutaţi editorial în anii ’80 ai secolului trecut, ei s-au născut după abdicarea Regelui Mihai I şi transformarea României din regat în republică populară (socialistă), în anii ’50, sub regimul lui Gh. Gheorghiu Dej. Adică optzeciştii au fost „produse ale comunismului, în exclusivitate”, cum îmi place mie să spun: au copilărit şi au fost educaţi, au fost formaţi ca personalităţi, au iubit şi au întemeiat familii, au avut locuri de muncă, s-au bucurat de viaţă şi au trăit dezamăgiri existenţiale „naturale”, au scris şi au publicat cărţi. În principal, optzeciştii au depins de domnia lui N. Ceauşescu. În 1965, când a fost instalat Nicolae Ceauşescu, optzeciştii aveau 15 ani, unii, alţii 10 ani (fiindcă optzecismul cuprinde o perioadă istorică de zece ani, sunt incluşi scriitori care au debutat în anii ’80 şi care au vârste diferite; unul dintre cei ce-mi vin în minte acum, debutat editorial în 1989, Radu Florescu din Piatra Neamţ, e născut în 1961; el se poate considera şi „nouăzecist”, sau că face trecerea spre „nouăzecism”; cum am făcut eu tranziţia dinspre „şaptezecism” spre „optzecism”, apărând într-un Caiet al debutanţilor – 1977, în 1978, la Editura Albatros; le amintesc azi celor ce nu ştiu, pe atunci debutai cu o carte numai prin concurs; trebuie să observ că Ioan Lăcustă e născut în 1948, a murit în 2008; la fel, Virgil Diaconu e născut în 1948, deşi a debutat editorial în anii ’70, dat la fund ani la rând, azi promovează optzecismul prin revista lui Cafeneaua literară, la Piteşti; cred că în aceeaşi situaţie e Ion Zubaşcu; şi mai interesant e cazul poetului Gh. Izbăşescu, debutat editorial în anii ’80, născut în… 1935; dar Gheorghe Izbăşescu din Oneşti este structural un optzecist, a promovat optzecismul prin revista lui intitulată Zburătorul).
Vorbim de un fenomen optzecist, al unei sensibilităţi artistice ieşite din ţâţâni, care a dat literaturii române nume importante de poeţi, prozatori, critici şi eseişti sau publicişti, nume regăsite în istorii literare sau în manualele şcolare. Optzecişti care ţin prim-planul literaturii române de azi, unii cu o recunoaştere internaţională de invidiat (optzecistul Mircea Cărtărescu e considerat scriitorul cel mai mare şi mai tare al literaturii române actuale, nominalizat la Premiul Nobel, apoi Matei Vişniec e cel mai titrat dramaturg român şi în plan internaţional, iar Ion Mureşan e perceput drept poetul român cel mai important, în viaţă). Optzecista Herta Muller, născută în 1953 în Banat (emigrată mai apoi în Germania), premiată Nobel, a publicat cărţi în anii ’80 în România şi făcea parte din grupul nemţilor optzecişti preţuiţi din România (o antologie cu texte traduse în română a făcut furori pe atunci). Să mai subliniez şi eu vigoarea acestei generaţii, cum a explodat benefic într-o perioadă de dictatură? Reprezentanţii ei au avut norocul „liberalismului cultural” dintre anii 1965-1975, când literatura universală s-a tradus programatic (Editura Univers excelând în colecţii de roman, poezie şi teatru). Optzeciştii, autodidacţi de lux, s-au sincronizat natural cu textualismul francez (în proză) şi cu poezia biografică, autoreferenţială engleză (americană şi canadiană)? Cu optzeciştii „s-a deschis un nou ciclu poetic” scris în limba română (în această generaţie putând intra şi nouămiiştii şi douămiiştii, dacă e să respectăm regula generaţiei creatoare de 30 de ani, când o direcţie sau un curent literar se naşte, creşte, se maturizează şi se reciclează de la sine prin noii veniţi în literatura română, cu alte sensibilităţi fiziologice, alte mentalităţi, alte conjuncturi istorice; să nu uităm că nouămiiştii şi douămiişti sunt promoţii apărute după Revoluţie, după prăbuşirea regimurilor comuniste, în „libertate şi democraţie, bla-bla” şi că s-au delimitat de poezia înaintaşilor; nu voi face caz aici şi de numele tuturor liderilor nouăzecişti şi douămiişti, ci numai de cele care au făcut legătura între optzecism şi nouăzecism, în trecere, luând-o ca observaţie generală). Voi face mai jos referire la individualităţile optzeciste, la ţinuta şi valoarea lor. Să reţin că optzeciştii au rămas în competiţie cu ei înşişi şi cu colegii lor de generaţie, nu numai cu scriitorii consacraţi până să apară ei. Optzeciştii au reacţionat la literatura scrisă până la ei, de altfel, „principial”, au produs o adevărată ruptură, au refuzat clişeele şi metaforele căutate cu orice preţ (ele, se credea până la optzecişti, dădeau poeziei greutate estetică), au adoptat discursul străzii, au abordat teme ale cotidianului comun, ale realului banal, viaţa scriitorului a devenit modelul de referinţă în ceea ce scrie. La optzecişti senzaţiile existenţiale, nevroza, concretul recunoscute în versuri au dat autenticitate maximă textului în sine (ei aveau religia adevărului estetic, au avut permanent conştiinţa critică a scrierilor lor). Optzeciştii au experimentat „după capul lor”, ludici, reînnodând firul avangardei literare din 1945. Sigur, putem vorbi şi de „literatura esopică, livrescă” (a textului care trebuia înţeles printre rânduri, obligat de cenzură să crească, în scrierile lor, simbolistica); sau de compromisurile făcute cu un regim comunist dur (dar şi de atitudinile publice de demnitate); sau de sentimentul de insatisfacţie că n-au avut audienţă. Literatura optzecistă n-a dus lipsă nici de poeţi metafizici, nici de poeţi existenţialişti, nici de poeţi formalişti sau textualişti. După 30 de ani de existenţă a fenomenului optzecist, putem observa că poezia formalist-textualistă a intrat în penumbră, şi pe val a rămas poezia existenţialist-metafizică. Şi e normal să fie aşa, să se ardă etape la nivel de generaţie optzecistă şi la nivel individual (eu, de exemplu, am trecut prin toate etapele enumerate, am fost şi textualist, şi formalist, şi existenţialist-metafizic, adică am consumat şi din poezia textului, şi din poezia cotidianului, şi din poezia mitologicului, şi din poezia nevrozei, să mă opresc la clasificările din poezia optzeciştilor, făcute de Al. Muşina; dar stilistul Radu G. Ţeposu are clasificări şi mai nuanţate, în acest sens; las la o parte faptul că şi în proza mea, că am publicat patru romane, am ars etape, fiecare roman fiind „altceva”; faptul că romanele mele n-au fost receptate pe cât a fost poezia mea, cât a fost, e semn că manifestarea critică faţă de fenomenul optzecist a fost restrictiv, criteriile esteticului fiind puse în aplicare subiectiv). Dacă tot l-am numit pe Al. Muşina, să citez din el o observaţie, să vă fie mai bine înţeleasă paradigma optzeciştilor, la nivelul poeziei (care a excelat): „Conştientizarea faptului că poezia e un text, care se raportează nu numai la obiectele şi senzaţiile imediate, ci şi la tot ce s-a scris deja”. Optzeciştii nemaifiind impersonali în ceea ce scriu.
Deci. O primă caracteristică a optzeciştilor este aceasta, că sunt „produse ale comunismului”, la Revoluţia din Decembrie 1989 aveau 39 de ani, cum aveam eu (născut în 1950; născuţi în 1950 sunt mulţi optzecişti, de la cei ridicaţi la cer, Mircea Nedelciu şi Gh. Crăciun sau Ioan Flora, la cei aflaţi pe cai mari azi – Cassian Maria Spiridon şi Valeriu Stancu, sau Nicolae Sava, sau Nicolae Oprea, sau Gh. Iova, ei au ajuns la 60 de ani; de neimaginat, „optzecist la 60 de ani”; optzeciştii fiind mereu consideraţi tineri scriitori în literatura română). Altă caracteristică: „optzecismul” a apărut în nuclee studenţeşti (cu excepţiile de rigoare, eu locuiam la Focşani în anii ’80, iar Gh. Izbăşescu locuia la Oneşti; eu n-am avut nici o atingere cu cenaclurile studenţeşti, şi cu toate acestea scriam „altfel”, adică în stilul ce avea să fie recunoscut ca „optzecist”; eu sunt considerat precursor al optzecismului, în orice caz). Vorbim de Cenaclul de Luni bucureştean (la care N. Manolescu era mentor, se spune; cu toate acestea, „Istoria lui critică” dă de gol că optzecismul i-a spus mult mai puţin decât i-a spus „şasezecismul” în literatura română), plus revista Convingeri comuniste, sau cenaclul şi revista Amfiteatru (care au promovat noua poezie de atunci). Iar în ţară, în acelaşi timp, vorbim de cenaclurile formate în jurul revistelor Echinox la Cluj, Forum studenţesc la Timişoara şi Dialog şi Opinia studenţească la Iaşi, unde funcţiona şi cenaclul Junimea Nouă (la care Daniel Dimitriu era mentor; la acest cenaclu mergeau şi poeţii nemţeni, inclusiv Aurel Dumitraşcu, care locuia la Borca-Neamţ). În marea lor majoritate optzeciştii sunt profesori universitari azi sau conduc reviste literare, sau sunt şi profesori universitari şi conduc şi reviste literare. Echinoxiştii clujeni par a fi cei mai performanţi dintre optzecişti, au o cotă literară constantă, ei sunt azi redactori-şefi şi universitari: poetul Ioan Moldovan conduce revista Familia la Oradea (alături de optzeciştii Ion Simuţ şi Traian Ştef), Aurel Pantea conduce filiala USR la Alba Iulia şi revista Discobolul (alături de optzecistul Mircea Stâncel), Virgil Podoabă conduce revista Vatra (alături de criticii optzecişti Al. Cistelecan, Gh. Perian şi Iulian Boldea, universitari de vârf, sau de prozatorul optzecist Alexandru Vlad), Nicolae Oprea e universitar şi conduce filiala USR la Piteşti, Mircea Bârsilă se confundă cu teatrul din Piteşti şi e universitar, la Cluj Ion Mureşan conduce revista Verso şi Marta Petreu conduce revista şi editura Apostrof, iar Mircea Petean conduce propria lui editură, Limes, apoi Dumitru Chioaru conduce revista Euphorion la Sibiu, Romulus Bucur e adjunct la Arca… O caracteristică a optzeciştilor e, deci, că sunt un ferment al literaturii române, conduc reviste literare, sunt universitarii care cresc inclusiv noile generaţii de scriitori, organizează manifestări literare naţionale. Şi optzeciştii ieşeni au ieşit după Revoluţie în faţă: Lucian Vasiliu a devenit directorul Muzeului Literaturii Române din Iaşi şi redactorul-şef al revistei Dacia literară (a condus cenaclul Junimea Nouă şi a organizat manifestări literare, de la „Poezia Bunavestirii” la Festivalul internaţional „Ronald Gasparic”), Cassian Maria Spiridon a condus revista Timpul (azi e condusă de universitarul Liviu Antonesei, care în anii ’90 a condus revista Convorbiri literare), azi conduce revistele şi editurile Convorbiri literare (şi organizează anual Zilele revistei, la care împarte premii pentru cărţi şi activitate literară) şi revista Poezia (proprietatea lui), el e şi preşedintele filialei Iaşi a USR, apoi Valeriu Stancu conduce revista Cronica, Nicolae Panaite şi Aurel Ştefanachi au condus o revistă a lor, Moldova (a dispărut între timp) şi o editură a lor, între timp s-au despărţit şi fiecare are editura lui, iar Adi Cristi conduce un ziar, 24:ore. Un caz aparte e optzecistul Nichita Danilov, azi conduce o casă de cultură „Mihai Eminescu” din Parcul Copou (dar a condus şi un teatru, conduce şi o revistă româno-ucraineană; el are iniţiative literare de excepţie). După Revoluţie optzeciştii nemţeni au pus la cale o revistă, Antiteze (între timp s-a închis, dar se anunţă reapariţia ei., într-o nouă serie, condusă de un post-optzecist), Adrian Alui Gheorghe, Daniel Corbu şi Cristian Livescu au fiecare o editură a lor. Optzecistul Nicolae Sava e acţionar la un ziar local, iar Radu Florescu e miliardar. Adrian Alui Gheorghe scoate de anul acesta o nouă revistă literară, intitulată după numele editurii lui, Conta. Un caz aparte e Daniel Corbu, care după Revoluţie a inventat o revistă de lux şi o editură cu acelaşi nume, Panteon, după ce a dat faliment cu ele şi a pierdut totul (inclusiv familia), a plecat la Iaşi de unde a luat-o de la zero – azi are o nouă revistă a lui de lux, Feed Back şi o editură, Princeps Edit, şi organizează manifestări literare de tip „Festivalul neoavangardei” sau „Sărbătoarea poeziei” la Iaşi. Să nu uităm că Daniel Corbu este cel ce a organizat, înainte de Revoluţie şi după, Colocviile de poezie de la Târgu Neamţ, de impact (interzise la un moment dat de Securitate; apoi, după Revoluţie, ele au fost mutate la Piatra Neamţ). Să nu uit, totodată, că au existat după Revoluţie şi întâlnirile optzeciştilor de la Sighişoara, coordonate de ASPRO şi Ion Bogdan Lefter şi de poeţi din Sighişoara.
II.
Un caz ieşit din comun e şi cel al optzecistului Gellu Dorian, care după Revoluţie a publicat o serie de cărţi de poezie a optzeciştilor la editura la care era consilier, Axa, intitulată „La Steaua. Poeţi optzecişti”. Tot el e redactor-şef al revistei Hyperion (de câţiva ani, de lux) şi organizator al Zilelor Eminescu, iarna şi vara: iarna împarte Premiul naţional de poezie (pentru seniori şi pentru debutanţi), iar vara Festivalul-concurs Porni Luceafărul pentru debutanţi (se împart premii ale revistelor literare pentru grupaje de versuri şi eseu şi premii pentru manuscrise), cu participarea consacraţilor. Alt caz neobişnuit, de toată lauda: George Vulturescu, care a transformat la Satu Mare într-o instituţie revista lui, Poesis (el organizează două ediţii anuale ale Zilelor acestei reviste, la care împarte premii pentru cărţile apărute, de la un an la altul, sau pentru întreaga operă; redactor-şef al revistei şi sponsor e alt optzecist, Dumitru Păcuraru). Între timp e concurat la Satu Mare de optzecistul Radu Ulmeanu, care editează pe banii lui revista Acolada (şi organizează Zilele revistei, la care împarte şi el premii). Alţi optzecişti care şi-au pus la bătaie sănătatea şi banii lor, scoţând după Revoluţie reviste literare şi edituri şi organizând festivaluri internaţionale de poezie, ani la rând: Ioan Ţepelea, la Oradea (el conducea şi propriile-i reviste Unu şi Aurora şi editura Cogito, ba chiar a constituit şi o Academie de Ştiinţe şi Literatură) şi Paulina Popa, la Deva-Hunedoara (ea conducea şi propria revistă şi editură, Emia) – azi s-au retras. Apoi, la Timişoara, optzecistul Mircea Mihăieş conduce revista Orizont (şi e adjunct la Institutul Cultural Român), Viorel Marineasa are o editură care-i poartă numele, Lucian Alexiu are şi el editura lui (optzecistul universitar Marcel Tolcea e azi director de muzeu de artă, dar a fost şi redactor-şef la o editură). La Craiova, până anul acesta, revista Ramuri era condusă de optzecistul Gabriel Chifu (azi, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România-USR şi director adjunct la revista România literară), acum e condusă de optzecistul Paul Aretzu, universitarul Marius Ghica are editura lui. La Piteşti, Călin Vlasie a dat lovitura cu Editura Paralela 45 (pe lângă ea a scos revista cu acelaşi nume şi revista Calende, condusă şi de N. Oprea, care şi-au încetat apariţia). Iar prozatorul optzecist Dumitru Augustin Doman a condus revista Argeş până anul acesta (el a organizat Colocviul naţional intitulat „Generaţia ’80 la maturitate”, prima ediţie, la Piteşti, pe 27-28 mai 2010, unde a împărţit premii care poartă numele unor optzecişti dispăruţi). La Braşov, cenaclistul de luni Al. Muşina e editor de succes cu editura lui Aula, el a condus revista proprie Interval (preluată până şi-a încetat apariţia, în altă serie, de alt optzecist, Andrei Bodiu, azi decan la Litere; Andrei Bodiu e organizator de manifestări literare remarcabile). La Bucureşti optzeciştii sunt pulverizaţi: în primul rând şi-au distrus singuri o revistă săptămânală dăruită lor de USR după Revoluţie, Contrapunct (constituită numai din optzecişti, condusă de cel ce scrie aceste rânduri, din martie 1990, ales şef în absenţă de ei, până mi-am dat demisia în 1991, datorită incompatibilităţii temperamentale, presiunilor politice, eu intrând în opoziţie, şi a lipsei de caracter colegiale, dată în stambă; eu am condus câţiva ani, mai apoi, şi revista Viaţa Românească, până am fost demis de noul preşedinte al USR, Nicolae Manolescu deoarece l-am publicat pe Paul Goma, în mod aberant; la Viaţa Românească l-am avut coleg pe optzecistul Aurelian Titu Dumitrescu, secretar general de redacţie la un moment dat). Azi apare din când în când o cu totul altă revistă Contrapunct (doar numele se potriveşte), scoasă de optzecistul întârziat Ioan Vieru, când găseşte bani. Majoritatea dintre optzecişti sunt, şi la Bucureşti, universitari. Ion Bogdan Lefter a condus la un moment dat un săptămânal particular, Observator cultural, de unde a fost alungat tacit pentru „dictatură”, azi el scoate o revistă care apare când iese de sub tipar intitulată Altitudini, ignorată total. Alţi optzecişti cu funcţii – neacceptat între optzecişti, Lucian Chişu e director interimar la Muzeul Naţional al Literaturii Române, după ce a plecat din fruntea lui, cu scandal, optzecistul Radu Călin Cristea, cel ce a condus Cenaclul de luni, fost şef al Europei Libere, secţia română, la Praga (Lucian Chişu e coleg la MNLR cu Traian T. Coşovei şi cu Paul Vinicius, un optzecist întârziat) şi scoate revista Caiete Critice, alături de optzecistul „de la Academie” N. Iliescu, apoi Paul Dugneanu şi Costin Tuchilă, Sultana Craia şi Adrian Dinu Rachieru sau Ştefan Mitroi. Sau Viorel Dinescu şi Arthur Silvestri (cu tot felul de reviste şi edituri, devenit om de afaceri după Revoluţie; a murit), Dan Ciachir, C. Sorescu, Ion Lilă. Plus C. Barbu şi Eugen Chirovici. Sau Mariana Pândaru-Bârgău, patron de editură, de ziar şi de revistă (Călăuza şi Ardealul literar). Sau Soril Miavoe (ajuns demnitar de soi). Ultimul optzecist apărut (de la Cenaclul de luni), Doru Mareş a condus cu scandal Teatrul din Sfântu Gheorghe, azi i-am pierdut urma. Optzeciştii Florin Iaru. I.T. Morar, Cristian Teodorescu (a ocupat şi funcţii de redactor-şef la foi care au dispărut, scoase de patroni), Ştefan Agopian şi-au împărţit acţiunile la Academia Caţavencu-Realitatea TV (şi ziarul Cotidianul falimentat şi tot trustul media aferent, cu o grămadă de publicaţii, al lui Sorin Ovidiu Vântu). În schimb e un excelent om de afaceri poetul optzecist clujean Petru Romoşan (şi soţia lui, Adina Kenereş, prozatoarea optzecistă), întors din Franţa la Bucureşti bogat, conduce propria-i editură, Compania. Prozatorul G. Cuşnarencu conduce revista Magazin. Să nu uit de optzecistul Stelian Tănase, care a condus revistele lui Acum şi Sfera politicii şi azi e om de afaceri în mass-media. Iar Dan C. Mihăilescu a condus după Revoluţie un supliment literar la ziarul Cotidianul şi a fost secretar general de redacţie la Revista de teorie şi istorie literară academică înainte de Revoluţie. Apoi Constantin Stan, prozatorul care azi e preşedintele Secţiei Proză la ASB, a condus Expresul de marţi. Apropo, optzeciştii sunt după Revoluţie şi publicişti remarcabili, lideri de opinie în toată mass-media, ziare şi reviste literare. Sau poetul Eugen Suciu, azi proprietar de restaurante.
În plan social-civic şi politic, la Timişoara optzeciştii universitari au impus Proclamaţia de la Timişoara (cu celebrul ei Punct 8, al eliminării activiştilor PCR şi securiştilor din funcţii; Daniel Vighi e şi azi demnitar pe lângă Societatea Timişoara; iniţiatorul ei, alături de Alexandra Indrieş, prozatorul George Şerban a fost parlamentar, a murit). Între optzeciştii scriitori, Petru Ilieşu are o fundaţie. Mulţi dintre optzecişti au certificat de revoluţionar (eu n-am), în prezilele Revoluţiei au făcut arest (alţii au fost implicaţi în Revoluţie, cum a fost Ion Monoran sau cum am fost eu; eu am avut parte şi de proces public de înfierare pentru „rezistenţă anticomunistă la Focşani”). La Bucureşti prozatoarea optzecistă uitată, Rodica Palade, conduce revista GDS, 22. Bogdan Ghiu e prezent în consiliul de administraţiei al Radioului public. Avem şi optzecişti fericiţi: Elena Ştefoi (azi, ambasador în Canada) şi Magda Cârneci, fostă Magdalena Ghica (azi, şefă la ICR Paris), plus Virgil Mihaiu sau Vasile Popovici, plecaţi la post în străinătate. În diplomaţie sunt şi optzeciştii Teodor Baconcky şi Marius Lazurcă. Dar şi Caius Dobrescu a făcut carieră diplomatică şi a ocupat funcţii înalte în stat. La fel poetul braşovean Marius Oprea, care a condus un institut guvernamental de cercetare a comunismului (înlocuit cu alt optzecist Vladimir Tismăneanu; e drept, el nu are operă şi nu e revendicat de scriitorii optzecişti). Alt răsfăţat al tuturor regimurilor: optzecistul Traian Ungureanu (fără operă, dar e… europarlamentar). Sau Alin Teodorescu, mare zmeu, la fel M. Coman, decan la Ziaristică. Institutul Cultural Român are în conducere optzecişti (de la H.R. Patapievici la Mircea Mihăieş, pomenit deja, şi Tania Radu). În diplomaţie au fost şi optzecistul veteran Bedros Horasangian şi Nichita Danilov sau Ioana Ieronim. Apoi, Liviu Antonesei a fost preşedinte al Consiliului Judeţean Iaşi o perioadă (aşa cum am fost şi eu, dar numai câteva luni, pus de revoluţionari la Focşani, pe 22 decembrie 1989, preşedinte al judeţului Vrancea). Sunt pe cai mari optzeciştii Emil Hurezeanu (atotprezent în mass-media, de la Europa Liberă la BBC şi România liberă şi Realitatea TV), întors în România, apoi Cornel Nistorescu sau Ion Cristoiu, îmbogăţiţi din publicistica postcomunistă. Numeroşi scriitori optzecişti sunt şi azi directori ai direcţiilor de cultură (de la Petru Cimpoeşu la Bacău la George Vulturescu şi Adrian Alui Gheorghe la Satu Mare şi Piatra Neamţ). De puţini optzecişti mai ştiu să fie azi membri de partid postcomunist – a fost o modă a înregimentării lor după ce N. Manolescu şi Laurenţiu Ulici şi-au făcut partide, ambele eşuate (aşa se explică de ce optzeciştii n-au decât un parlamentar azi, în persona lui Varujan Vosganian; dar e Varujan Vosganian optzecist, publicându-şi cărţile după Revoluţie?), n-are rost să-i numesc aici.
III.
Până la Revoluţie au intrat în rândul disidenţilor la Iaşi optzeciştii Dan Petrescu (după Revoluţie a condus la Bucureşti MNLR, a fost în ministerul Culturii secretar de stat), Liviu Antonesei, Luca Piţu, Liviu Cangeopol (plecat în SUA) – cu ei am semnat şi eu Apelul pentru nerealegerea lui Nicolae Ceauşescu secretar general la al XIV-lea congres, alături de Mariana Marin. Am aflat după Revoluţie că un text protestatar anticeauşist a semnat şi poetul Viorel Padina, azi avocat de succes într-un orăşel (dar e atotprezent pe Internet). Alţi optzecişti au colaborat cu PCR-Securitate (până azi n-am auzit decât de un optzecist constănţean că a primit de la CNSAS decizie că a colaborat cu Securitatea şi a făcut poliţie politică; dar şi Andrei Corbea şi Sorin Antohi au fost puşi la zid, acuzaţi că au colaborat cu Securitatea; sigur, între optzecişti sunt şi autori de texte în care proslăveau partidul unic şi pe soţii Ceauşescu, sau semnau scrisori deschise, puşi de Securitate, în care atacau Radio Europa Liberă şi Vocea Americii, sau direct pe scriitorii emigraţi, în frunte cu Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu).
Unii dintre optzecişti sunt în prim-plan (Mircea Cărtărescu, H.R. Patapievici, Stelian Tănase, din motive diferite), alţii sunt solidari între ei (cenacliştii de Luni, în principal, au ocupat toate istoriile literare şi manualele şcolare), unii s-au impus după douăzeci de ani de la Revoluţie (Ioan Holban, Ion Simuţ, Mircea A. Diaconu, Nicolae Bârna, Adriana Babeţi, Vasile Spiridon, Radu Aldulescu, Mircea Bârsilă, Paul Aretzu, Adrian Alui Gheorghe, George Vulturescu, Cassian Maria Spiridon, Gellu Dorian), unii au emigrat (Matei Vişniec şi Andrei Zanca sau Al. Dohi, Valery Oişteanu, apoi prozatoarea Carmen Francesca Banciu şi criticul Cristian Moraru, eseiştii Dan Arsenie şi Mihai Dinu Gheorghiu sau Dumitru Radu Popa; eventual şi Andrei Codrescu; Gabriel Stănescu, care are revistă şi editură în România, Origini, face naveta în SUA, unde are familia), alţii s-au izolat, mai mult sau mai puţin boemi (Viorel Mureşan la Jibou, Gh. Ene pe lângă Buzău, Marian Dopcea la Isaccea, Gh. Iova, Octavian Soviany, Ioan Buduca, Ioan Groşan, Dan Stanca, Sorin Preda, Simona Popescu, Marian Drăghici, Paul Daian, N. Stan şi Mihail Grămescu, criticul Gabriel Rusu, apoi Simona Grazia Dima, Aurel Maria Baros, Denisa Comănescu şi Cornelia Maria Savu, Adriana Bittel, Dan Stanciu, Andrei Oişteanu, G. Stanca, Dan Angelescu, la Bucureşti, între ei mă trec şi pe mine şi pe prozatoarea Doina Popa, sau Dora Pavel, Ştefan Borbely, M. Dragolea, Dan Damaschin, Vasile Sav, Augustin Pop, Radu Ţuculescu, Ioan Milea, Ion Vădan (a cumpărat editura Dacia), Ion Cristofor la Cluj, Dan Perşa la Bacău, Dan Giosu, Dorin Spineanu, Valeriu Gherghel şi Dorin Popa, Daniel Dimitriu, Mariana Codruţ şi C. Pricop la Iaşi – a condus o revistă literară de lux, Continental, apoi Vasile Gogea, strămutat, Ovidiu Moceanu şi Claudiu Mitan, Daniel Pişcu şi soţia lui, Dina Hrenciuc, la Braşov, Marian Odangiu, Eugen Bunaru, Costel Stancu, Gh. Lână şi Eugen Dorcescu la Timişoara, Constantin Severin la Suceava, Ion Tudor Iovian la Buhuşi-Bacău, Ioan Evu la Hunedoara şi Nicolae Băciuţ la Târgu Mureş (conduce o revistă, Vatra Veche), Sorin Gherguţ, Cornel Cotuţiu şi Ovidiu Nuşfelean la Bistriţa (conduce revista Mişcarea literară), Ioan Mihai Cochinescu şi C. Hârlav la Ploieşti, Gh. Achim la Baia Mare, Gh. Mocuţa la Carei, Ioan Radu Văcărescu la Sibiu – care conduce filiala USR, apoi D. Ungureanu la Găeşti, Lucian Strochi şi George Calcan în Neamţ, Minerva Chira la Negreni-Cluj, Bucur Demetrian şi Ioan Lascu la Craiova), alţii sunt cotropiţi de obligaţii duhovniceşti (Ioan Pintea la Bistriţa, Constantin Hrehor într-o comună suceveană), alţii sunt artişti (prozatorii Mircea Diaconu, actor, azi senator, şi regizorul Mircea Daneliuc), alţii fac trecerea spre nouăzecism, cum e Ioan Es. Pop (conduce un supliment al Ziarului Financiar, numit Ziarul de duminică; azi el apare numai pe Internet) şi Cristian Popescu, alături de Paul Vinicius şi Radu Sergiu Ruba sau de „grupul braşovenilor”, de la Simona Popescu şi Ioana Pârvulescu la Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, alţii s-au dat la fund (Ileana Zubaşcu, Hanibal Sănciulescu şi soţia lui, tot prozatoare, Anca Delia Comăneanu, sau criticii Victor Atanasiu şi Val. F. Mihăescu). Dorin Sălăjan a murit. A murit şi criticul constănţean Valentin Tescanu. Nu mai ştiu nimic de Tudor Vlad, Corneliu Ostahie (e cronicar de artă, alături de poetul Pavel Şuşară), Ioana Călina Marcu (conducea o editură, la un moment dat, Vezuviu), Anton Sebastian Floraţiu, Sanda Cordoş, Eugen Curta, Corina Ciocârlie, Ion Buzera, Ioana Bot, Dinu Adam, Florin Toma, Liviu Pendefunda, Aurel Antonie, M. Mănuţiu, Adrian Oţoiu, Doru Kalmuski, Marian Ilea, C. Hârlav, Smaranda Vultur, Horia Ursu, Mihaela Ursa, Alexandru Uiuiu, Monica Spiridon, Emil Paraschivoiu, Liviu Papadima, C. Arcu, Marin Victor Buciu, Ionel Bota, Ştefan Ion Ghilimescu, Marius Iosif, Florin Şlapac – toţi sunt optzecişti? Sau Ion Burnar, Lucian Avramescu, Viorel Buruiană, C. Preda, Bianca Marcovici (e plecată în Israel), Smaranda Cosmin, Tudor Cristian Roşca, Ion Bala (a murit), Miruna Runcan, Ştefan Mera, Ion Pecie, Marian Popescu, Dan Grădinaru, Al. Ungureanu, Răzvan Petrescu, Marian Drumur, Marian Barbu, Koscsis Francisko, Irina Airinei, Ion Dumbravă, Dumitru Udrea, Radu Drăgan, Augustin Iza, Grigore Georgiu, Felix Sima. Apoi, Gh. Glodeanu e optzecist? Dar Radu Voinescu? Amândoi conduc reviste literare (unul la Baia Mare, Nord literar; şi altul la Buzău, Diagonale – nu mai apare). Dar C. M. Popa, care conduce revista Mozaicul? Se consideră optzecişti şi scriitori care scot reviste literare, precum Eugen Dunăreanu la Constanţa (Ex-Ponto) sau Mircea Dinutz (revista Pro Saeculum) şi Gh. Neagu (Oglinda literară) la Focşani, sau Florin Dochia la Câmpina (Revista Nouă) şi Stan V. Cristea la Alexandria (Meandre) sau Aurel Pop la Satu Mare (Citadela). Dar mai sunt optzecişti Şerban Codrin şi Laurian Stănchescu, Marin Ifrim, D. Pană, Petruţ Pârvescu, N. Scheianu, Viorel Tăutan, Echim Vancea, Ion Maria, Victor Munteanu (care organizează un festival anual, „Avangarda XXII”), Gh. Pârja? Sau Tudorel Urian şi Dan Pavel sau Marian Costandache. Sau Viorel Ştefănescu, la Galaţi, Lucian Alecsa la Săveni-Botoşani, Theodor Codreanu la Huşi. Regret că las la o parte optzeciştii basarabeni şi din Banatul sârbesc, remarcabili. Din nenorocire e o listă lungă de scriitori optzecişti care ne-au părăsit de tineri pentru totdeauna: de la liderii Mircea Nedelciu la Mariana Marin, Ion Stratan, Ioan Flora sau Aurel Dumitraşcu (care a dat numele unui concurs de debut editorial la Piatra Neamţ, ani la rând, concurs iniţiat de Adrian Alui Gheorghe, cel ce i-a publicat opera lui Aurel Dumitraşcu, devenit un poet important după moarte) şi Cristian Popescu, la Gheorghe Crăciun şi Ioan Lăcustă, sau criticii Radu G. Ţeposu, Mircea Scarlat, Radu Săplăcan, Al. Th. Ionescu, Dan Al. Condeescu sau Val. Condurache. Lista optzeciştilor dispăruţi e lungă (las la o parte faptul că unii dintre ei s-au sinucis): de la Ion Monoran şi Augustin Frăţilă, Dan David, Paul Grigore la Mircea Doru Lesovici sau Emil Iordache şi Valeriu Bârgău sau politicienii George Pruteanu şi Cornel Brahaş, sau Al. Pintescu, sau Tudor Dumitru Savu sau Patrel Berceanu şi Ion Chichere, Virgil Raţiu, Ştefan Ioanid, Călin Angelescu, Gabriela Negreanu, Radu Stoenescu şi Cristian Şişman. Merita să consult o carte a lui Gellu Dorian despre cei dispăruţi de tineri, dar am rătăcit-o. Am încercat aici să ţin un pomelnic al câtor mai mulţi optzecişti, să mă ierte cei pe care i-am uitat (i-am lăsat deoparte şi pe optzeciştii traducători, tip Marius Dobrescu). Un lider care a făcut legătura între optzecişti şi nouăzecişti a fost şi Justin Panţa, a murit. Va face cineva o inventariere a tuturor optzeciştilor şi ne va da o cifră a lor? N-o să credeţi, dar lista continuă, fie şi numai la poeţi, dacă e să insist pe exemplul lor (o preiau din „Antologia poeziei generaţiei ’80”): Ligia Holuţă, Dinu Pătulea, Judith Meszaros, Adrian Sehelbe, Domniţa Petri, Marius Daniel Popescu (azi celebru în Germania ca prozator), Ioan Barassovia, Angela Nache, Marin Lupşanu, Romulus Brîncoveanu, apoi N. Alexandru-Vest, Traian Furnea şi Ronald Gasparic (au murit toţi trei; pe numele lui Ronald Gasparic a fost organizat un festival internaţional la Iaşi), Doina Teodorovici, Th. Purice, Ion Urcan, Mihai Minculescu (a murit). Dar sunt şi scriitori care au publicat primele lor cărţi în anii ’80 şi nu se consideră optzecişti, de la Ion Istrate la Adrian Lustig, Mircea Pora, Dan Culcer sau Caius Traian Dragomir. „Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă” de Radu G. Ţeposu cuprinde şi nume necunoscute mie.
Nominalizările la premiile literare care contează sunt şi azi dominate de optzecişti. Optzeciştii ocupă poziţii-cheie în viaţa literară, la Uniunea Scriitorilor (la centru şi la filiale), în fruntea revistelor literare, au edituri şi sunt influenţi la universităţile şi liceele care cresc viitori scriitori. Optzeciştii au antologiile lor de versuri, proză şi texte teoretice, au loc de cinste în manuale şi cursuri universitare, sau în istorii literare. Optzeciştii au impus o paradigmă a lor în literatura română (şi nu mă refer numai la contestatele textualism şi postmodernism), fără prezenţa lor literatura română de azi este imposibil de conceput. Intraţi în competiţie cu literatura română scrisă până la ei (şi, mai nou, cu literatura română scrisă de urmaşii lor, nouăzecişti şi douămiişti), au compatibilizat literatura română cu literatura universală, depăşindu-i limitele. Pe de altă parte, atitudinea optzeciştilor la masa de scris a grăbit prăbuşirea comunismului (a regimului dictatorial): ei au operă scrisă înainte de Revoluţie şi după Revoluţie. Destinul le-a înjumătăţit viaţa literară: tinereţea în totalitarism şi maturitatea în libertate. Adică optzeciştii se dovedesc a fi produse performante ale comunismului şi ale democraţiei postcomuniste. Din păcate, nu şi-au găsit criticii pe măsură care să-i evalueze la adevărata valoare. Nici N. Manolescu (cu atât mai puţin ceilalţi autori de istorii literare) nu le-a perceput esenţa operei. Dacă n-ar fi avut propriii critici de excepţie, optzecismul ar fi fost considerat ca o mişcare literară care a acţionat în grup şi s-a autoimpus forţat, liderii lui fiind detronaţi din interior, conform unor politici de gaşcă. Scepticii pot vedea însă că personalităţile optzeciste au stilul lor recognoscibil. Unii optzecişti au publicat o carte (tip Eugen Suciu), alţi 40 de cărţi (gen A.T. Dumitrescu). Supranumită „generaţia în blugi” înainte de Revoluţie, ţin să subliniez că eu n-am avut blugi. Mulţi optzecişti au publicat şi cărţi de versuri şi de proză sau de teatru şi de eseu sau de publicistică, dar şi de critică.
Am acoperit cât mai multe nume (şi am uitat atâtea altele). Ion Bogdan Lefter a publicat un dicţionar al scriitorilor din anii ’80 (şi ’90), incomplet. Mircea Nedelciu a înfiinţat o alternativă la Uniunea Scriitorilor, anume Asociaţia Scriitor Profesionişti din România (ASPRO) – pe care a îngropat-o Ion Bogdan Lefter (el are pe conştiinţă şi dispariţia revistei optzeciştilor, Contrapunct). Apropo: nu-şi duc la capăt proiectele optzeciştii, „că aşa e la români, nu-şi duc nimic până la capăt”? Revoluţia le-a tăiat avântul? Liderii optzecişti morţi de tineri, nu şi-au dus nici ei la capăt opera?
24 mai 2010 (21 aprilie). Bucureşti
PRELUAREDELA FILIALA PITESTI
BIANCA MARCOVICI, ביאנקה מרקוביץ de pe MUNTELE CARMEL,ISRAEL,SCRIITORI ISRAELIENI 