INVITAT, ALEXANDRU SINGER, FOST DIRECTOR AL EDITURII HASEFER

 Cuba – muzeonul ideii de revoluţie                     În 25 octombrie 2007 pornesc pentru a doua oară spre Caraibe, pentru a vizita insula interzisă, Cuba, pe lângă care am trecut în 2006, dar venind din USA nu am putut vedea nici un port cubanez. Unora dintre cunoştinţele mele li s-a părut o idee trăsnită.                    – Ţi-e dor de comunism ? m-au apostrofat unii. Ei bine, respect Cuba, pe Fidel şi Guevara, pentru determinarea cu care înfruntă USA de peste 48 de ani, pentru demnitatea cu care suportă efectele apăsătoare ale embargoului. Poate că s-au săturat şi ei de ceea ce consideră unii că ar fi fost comunism. Aşa zisa condamnare a unui trecut încă neanalizat cu discernământ, poate tocmai din dorinţa de a ne însuşi rapid alte iluzii, nu tocmai complet inverse, este mai curând una dintre faţetele circului politicianist care ne ameţeşte zilnic.                  Alţii mă felicită şi mă delegă să-l salut pe Fidel. Eu nu-mi propun decât să văd ceva din frumuseţile celei mai mari insule din zona Caraibilor şi să culeg impresii dintr-un topos care poate confirma ideea lui Wald că Utopos nu este neapărat un niciodată.                   Zborul cu un A 320 Air France spre Paris mi se pare foarte civilizat, dar la sosire rămânem blocaţi în avion aproape jumătate de oră, din cauza grevelor. Am de aşteptat trei ore până la plecarea spre Havana, dar nu pot risca să ies din aeroport. La sala de reîmbarcare încerc să stabilesc un contact cu câţiva cubanezi şi constat că sunt evitat. Mă gândesc că poate nu le-a plăcut italo-spaniola mea, cam nostimă şi totuşi clară. Nu insist şi bine fac, căci aveam să verific în multe alte prilejuri stricteţea cu care se separă lumea turiştilor de cea a localnicilor. Controlul riguros şi vigilenţa personalului de pe aeroport arată că încă sunt luate în serios ameninţările teroriştilor. Până una-alta resimţim efectele grevei din transporturi – circa 400 pasageri stăm trei ore peste ora stabilită pentru îmbarcare, fără să ni se poată da o explicaţie credibilă. Şase femei, încing, pe rând, trei telefoane şi dau anunţuri contradictorii. După ce s-a redus numărul pasagerilor (fără să se explice criteriile selecţiei) începe îmbarcarea pe un 747-400 E clar că vom ajunge cu mare întârziere (ulterior am aflat că cei selectaţi au trebuit să doarmă o noapte in Paris). Din ziarele franceze aflu că dintre cele 851 situri propuse în patrimoniul cultural UNESCO urmează să fie eliminate : Saint-Petersburg pentru că se construieşte un turn de 300 m. ; Dresda, unde s-a proiectat un pod cu patru căi rutiere : Galapagos, pentru turism excesiv. Anual se inspectează cca. 20 % din obiectivele subvenţionate şi se iau măsuri împotriva statelor care preferă să favorizeze interese economice în loc să protejeze ambianţa siturilor acceptate în patrimoniul universal. Totuşi, Italia rămâne cu 41, Spania 40, China 35, Germania 32 – despre România sau alte ţări mai mici nu se dau date. Doris Lessing, recent laureată a premiului Nobel pentru literatură, scrie o nouă carte în care va critica marile puteri pentru ignorarea problemelor reale de viaţă normală, exacerbând şi exploatând politic obsesia terorismului. Presa franceză constată modalităţile de revizuire a programului săptămânal de lucru de 35 ore; remarcă suprasolicitarea flotei maritime mondiale (ce buni am fi putut fi !); dezbate limitele protecţiei judiciare a preşedintelui ţării (o fi cazul şi la noi ?); cere reducerea cu 60 % a panourilor publicitare (atenţie şi la Bucureşti). Aflu că supermanul Batman a fost conceput în 1938 de doi evrei, pentru a combate cu desene animate hitlerismul. Bush îi îndeamnă iar pe cubanezi să termine cu gulagul tropical al lui Fidel (dar Guantanamo, ce-o fi ?). Cubanezii din avion nu par deloc afectaţi de blocada americană (abia în Cuba am aflat cine poate călătorii). Mâncarea din avion e veche şi fadă, personalul umblă năuc, circuitele radio şi TV funcţionează intermitent. Încerc şi în avion să vorbesc cu un tânăr cubanez care, cu greu, se decide să-mi spună că problemele cubanezilor nu decurg exclusiv din blocadă, poate mai curând din sistem şi ce va fi după…rămâne de văzut, trebuie doar să aşteptăm. Şi noi am tot aşteptat până nu s-a mai putut şi dacă nu ar fi fost impulsul de la Timişoara ce-am fi făcut ? Pe o insulă izolată e mult mai greu de ieşit dintr-un sistem care a apărut ca o salvare de dictatură, ca o binefacere populară mereu amânată…din vina americanilor !                   Timpul devine tot mai presant, oboseala se accentuează şi nerăbdarea de a mă vedea la Hostelul angajat prin Internet creşte geometric. La sosire mă las convins de un tip cam şmecher să mă ducă cu taxiul lui la adresa arătată, însă pe drum mă cam apucă spaima că m-am lăsat convins. Ajungem cu bine şi mă simt vinovat pentru suspiciune nemotivată. De altfel, mereu mi se va spune : oriunde în Cuba sunteţi în siguranţă ! Gazda mea este o femeie modestă, cu doi copii, camera rezervată mie este confortabilă, cu două ventilatoare, tot apartamentul este curat şi bine dotat, deşi e situat pe o stradă mizeră…în plin centru. Obosit, dar fără somn, încep să studiez ghidurile pe care mi le-a pus la dispoziţie gazda. Arhipelagul cubanez (peste 1600 de insuliţe din jurul celei mai mari insule din Marile Antile), situat aproape de Tropicul Cancerului, care marchează limita zonei subtropicale a planetei, are ceva peste 11 milioane de locuitori (originari din toate provinciile spaniole, indieni amerindieni şi africani, în mare parte oameni frumoşi, harnici şi veseli) şi o istorie zbuciumată, marcată de colonialism şi dictaturi. Columb a venit aici exact cu 585 de ani înaintea mea, însă Havana a fost întemeiată la 16 noiembrie 1519. În 1853 se naşte José Marti, adevăratul formator al idealurilor cubaneze şi abia în 1880 se elimină sclavia, însă urmează dictaturile lui Machoda şi Batista, ultimul fiind înlăturat în 1959 de revoluţionarii conduşi de Fidel Castro şi Ernesto Che Guevara (după un eşec în 1956). Alejo Carpentier, poate cel mai iubit scriitor cubanez alături de legendarul Hemingway, a elogiat revoluţia remarcând că toţi dictatorii din America Latină, după ani de aroganţă, fumuri, exhibiţionism, discursuri sforăitoare, veştminte luxoase, chipiuri şi epoleţi au avut un sfârşit mizerabil : abandonaţi de toţi (chiar şi de Statele Unite…), urâţi de noile generaţii, priviţi cu dezgust de posteritate. (Există oare o caracterizare care să se potrivească mai bine şi actualei puteri ?)                   Dimineaţa (încă ameţit de schimbarea fusului orar) umblu prin centru pentru orientare şi cu greu găsesc o bancă la care să schimb bani, dat fiind că străinii nu pot folosi decât CUC, iar populaţia doar CUP, ceea ce permite statului să perceapă 20 % taxe de schimb şi să împiedice populaţia să aibă acces la produsele necartelate. Un efect secundar este corupţia, care spoliază atât populaţia cât şi pe turişti. De exemplu : o chiflă se poate cumpăra cu 20 cenţi CUP, dar mie mi se iau tot 20 cenţi CUC, adică de 27 de ori mai mult; eu trebuie să plătesc 35 CUC ca să ajung la casa-muzeu Hemingway, când un drum cu auto-metropolitanul costă 45 cenţi CUP etc. In general, totul este rezervat străinilor, concentraţi în hoteluri, plimbaţi cu autobuze speciale, pe trasee fixate de agenţiile de turism, cu ghizi bine pregătiţi, care te sfătuiesc insistent să nu contactezi populaţia. Personalul hotelier, taximetriştii lucrătorii din comerţ şi servicii sunt foarte amabili, prezentabili, abili în a ocoli orice discuţie delicată, referitoare la stilul lor de viaţă. Am văzut şi o nuntă, mireasa şi ginerele fiind cocoţaţi într-o maşină americană decopertată, parcă desprinsă din filmele anilor de după 1920. Oarecum clarificat, plătesc trei ture oficiale, care-mi asigură programul pe cinci zile şi ajuns în camera mea, mă prăbuşesc într-un somn fără vise.           27.10.07 La ora 6 mă pregătesc de plecare în prima excursie de două zile prin centrul ţării, care are forma unui crocodil şi e împărţită în 14 zone : Pinar del Rio, La Habana, Peninsula de Zapata, Matanzas, Santa Clara, Cienfuegos, Sancti Spiritus, Ciego de Ávila, Camagüei, Las Tunas, Holguin, Bayamo, Santiago de Cuba şi Guántanamo. Azi vom vizita Matanzas, Santa Clara, vom dormi în Sancti Spiritus şi mâine ne vom întoarce prin Cienfuegos. La Hotel Telegrafico, aştept o oră (am fost convocat la ora 7,30) până apare ghidul – merge şi aşa ! Drumul este încântător, cu tot felul de arbori exotici, culturi de pomi fructiferi şi trestie de zahăr, dar şi multe zone nelucrate. Şoseaua e largă, rău peticită, se circula cam cu 50-60 Km/oră. Alături de mine un originar din Franţa, care locuieşte de 9 ani în Bahamas şi lucrează în Costa Rica – aşa e piaţa muncii. În Matanzas se află celebra plaje Varadero, locul favorit al turiştilor. Pentru 110 CUC aş putea sta două zile acolo, dar cum nu pot sta la soare şi atracţiile nocturne nu mă tentează, mă rezerv pentru alte excursii.          La Santa Clara ne oprim mai întâi la monumentul şi muzeul (vetust) al lui Che, după ce am trecut pe lângă şiruri de cocioabe. Oraşul care-l revendică pare trist şi pretutindeni întâlneşti panouri cu citate din gândirea lui entuziastă sau siluete din carton pictate stângaci cu chipul lui. Numai că în umbra autocarelor de turişti apar tineri care ne cer de mâncare sau bani. Te întrebi : pentru asta a luptat el ? Paradoxurile jalnice ale istoriei sunt date de revoluţii şi războaie care au ca rezultat inversul ţelurilor pentru care s-au sacrificat eroi şi generaţii. Totdeauna au fost făcute pentru un mai bine şi s-a ales praful de pe toba cântecelor de sirenă. Cubanezilor le-a rămas muzica plină de duioşie, ritm, speranţă şi veselie, Cuba de azi fiind ţara unde se împleteşte sărăcia cu bucuria, speranţa cu deziluzia, conformismul cu dezmăţul (şi pe timpul dictaturilor se spunea că este bordelul americanilor). O surpriză plăcută este o familie de cubanezi, participanţi la excursia noastră, membri unui teatru care s-ar bucura să fie invitaţi în România. Autocarul nostru cu aer condiţionat ajunge la Los Chaneyos, un restaurant de lux, bine păzit. Admirăm designul construcţilor, specificul produselor expuse la chioşcuri şi mai ales la bufetul suedez unde suntem întâmpinaţi de o grupă de chitarişti-cântăreţi, foarte buni interpreţi ai muzicii cubaneze. Discut cu o familie de parizieni şi cu un om de afaceri din Spania, oameni informaţi despre realităţile româneşti, admiratori ai valorilor noastre culturale, dar şi ai capacităţii noastre de a tranzita spre practici europene. Spaniolul laudă inteligenţa, curajul şi competenţa unor români pe care i-a întâlnit. Îmi dă ca exemplu o româncă care a cumpărat de la el un restaurant pentru care el i-a cerut 120.000 euro şi ea i-a oferit 200.000, cu condiţia de a plăti în cinci ani. El a acceptat şi acum admiră înflorirea acelui restaurant, spre beneficiul noii patroane, dar şi al lui. Comentăm tot ce vedem şi trebuie să adăugăm azi, la contrastul sărăcie-bucurie, paragină-oaze de bunăstare, supuşenie-speranţă. La plecare vedem iar barăci mizere şi totuşi este curat peste tot, mereu dăm de librării şi biblioteci, dar în parcuri tinerii se amuză alergând pe rotile, cu căşti la urechi. Pe cele mai frumoase case (urme coloniale) din Piaţa Revoluţiei sunt puse pancarde cu VENCEREMOS ! sau NICIODATĂ NU NE VOM SCHIMBA CONVINGERILE !  Mai mergem puţin şi vedem, lângă Casa de jubilados ( de unde se aude muzică modernă) căruţe cu banchete, trase de măgari şi ricşe cu bicicletă, de zici că eşti în Vietnam. Tot mai mult ajung la convingerea că de la lozinca PATRIA O MUERTE ! s-a ajuns la idealul de a lucra în turism (trei zile a 12 ore cu trei zile libere, acces la mâncare şi bacşiş, în timp ce un profesor poate câştiga între 20-50 euro şi la cartelă ai 1 kg. de făină, 1 de orez, ceva zahăr tos plus alte câteva mărunţişuri). Consider că aici ideea de revoluţie a ajuns la apogeu şi tot aici a fost înmormântată definitiv, căci o idee este desfiinţată prin ridiculizare. În Critica puterii de judecată, Kant defineşte ideea drept acel ideal al raţiunii practice şi al acţiunii; acea proiecţie în Absolut şi Necondiţionat căreia nu îi corespund nici un obiect şi nici o intuiţie. Am putea spune despre conceptul de revoluţie că a fost un ideal al raţiunii practice şi al acţiunii unor grupări umane care nu puteau, sau nu doreau, să-i găsească proiecţia în Absolut şi Necondiţionat, ci doar să-l utilizeze conjunctural, instrumental. După aceea, după cucerirea puterii, idealul a rămas o intuiţie pentru care se poate sacrifica orice, un dat fracturabil, o iluzie desprinsă de dialectica realului, acoperită treptat de condiţionalul şi relativul peste care istoria mărşăluieşte fascinant. Aşa se face că ţara unde se produce zahărul cel mai bun nu mai poţi găsi o cutiuţă de zahăr cubic; că aici se fabrică Puros, acele splendide şi aromate trabucuri, simbolul distincţiei aristocratice; aici se produce vestitul rom cubanez, dar toate acestea nu ajung decât cu greu şi la cubanezi. Şi totuşi oamenii aceştia cumsecade, frumoşi la chip şi la suflet, rămân voioşi, cântă şi dansează, îşi văd liniştiţi de viaţa lor restricţionată, din păcate, nu doar de blocada americană. Cum văd un poliţist se retrag imediat şi-ţi fac semnul tăcerii. Mă aflu mereu în contact mut cu omerta cubaneză, refuzul impus, regretat, stânjenit, al comunicării cu orice străin. Degeaba spun că vin dintr-o ţară care a trăit aceeaşi experienţă ca a lor, că-i înţeleg şi îi stimez – ei rămân tăcuţi ! Oare organizatorii vizitelor la Santa Clara chiar nu percep efectul invers al planului lor de evidenţiere a vitalităţii spiritului revoluţionar cubanez ? Pentru oricare turist venit dintr-o ţară care a simţit socialismul real aici înţelege cum ideea a devenit ideal irealizabil, evoluând spre ridicol.          La Sancti Spiritus ne plimbăm pe străduţe înguste, animate, stăm în parc şi încercăm să presupunem ce gândesc acele figuri chinuite care străbat aşa zisul  bulevard (cam 50 m. de piatră răsturnată, probabil în refacere) ca să ajungă la două prăvăli cu paznic la uşă, în speranţa că vor reuşi să cumpere câte ceva pentru copiii lor. Pornim spre un hotel special Los Laureles, cu o piscină mare, restaurant elegant şi Cabaret. Suntem iar primiţi cu o băutură răcoritoare, slab alcoolizată dar bine aromată şi cu nelipsita echipă de cântăreţi. Mă grăbesc să profit de piscină înainte de masă şi seara târziu asist la un spectacol mediocru de cabaret, după care urmează o bâţâială de discotecă cu un tineret de bani gata (doar nu intră oricine în acest loc îngrădit şi rezervat militarilor). Îmi revin în memorie îndemnurile lui Che despre educarea revoluţionara a tineretului.          28.10 duminică, plecăm spre Trinidad, oraş întemeiat de Diego Velazques şi Herman Cortés în 1514-1518, situat între mare şi ţinutul muntos Escambray, oraşul păstrează stilul colonial şi mereu dai de exponate ingenioase de handwork tradiţional. Orice grup de turişti trebuie să treacă şi pe la barul Canchanchara, posesorul unei formule secrete de băutură cu miere. La restaurantul unde mâncăm la prânz ascult cu mare plăcere o formaţie muzicală excepţională care, printre altele ne cântă Malaguenia sale rosa şi Paloma. Drumul spre Cienfuegos merge paralel cu marea, prin zone splendide. Oraşul este recunoscut ca sit în patrimoniul cultural mondial, având în centru frumosul Palacio del Valle, dar şi hoteluri moderne. Cale Prado păstrează urme ale bogătaşilor francezi, piaţa şi teatrul sunt monumentale. În parc vorbesc cu un electrician care este mulţumit de viaţă, fiind solicitat şi câştigând mai bine, nu regretă decât că nu poate să plece să lucreze în alte ţări, unde ar câştiga mai mult.. Ne întoarcem pe înserat la Havana pe autostrada largă şi vedem, în diferite puncte de intersecţie cu drumuri locale (fără indicatoare), cum aşteaptă autostopişti.          29.10 Azi am tur de oraş, spre surpriza mea ghida vine cu un taxi lux şi vrea să ne oprim la Capitoliu, replica arhitectonică a celui de la Washington, construit cu sprijin american pentru marcarea independenţei, alt paradox istoric, dar eu am văzut ieri expoziţia de istorie. Continuăm pe Prado şi cartierul ambasadelor, trecem pe la palatele dictatorilor şi pe lângă casa lui Fidel, îmi arată vestigiile colonialismului dar şi noile construcţii de pe Maleçon, nenumărate hoteluri elegante, expresie a amploarei turismului. După Castillo del Morro şi Poarta Cojimar, cândva stavilă în calea corsarilor, intrăm în cartierele vechiului oraş, cu clădiri specifice, piaţete şi catedrale catolice, cele mai importante fiind ale lui Francesco d’Asisi şi Ignatio de Loyola. Ghida m-a plimbat si prin mai multe hoteluri de lux, cel mai interesant este hotelul Naţional, unde, pereţii unui hol sunt tapetaţi cu fotografiile personalităţilor găzduite , printre care şi regele Carol ll. Şoferul ne-a părăsit după prima oră şi m-a lămurit că turul oraşului nu cuprinde Marina Hemingway, grădina botanică şi alte locuri din marele oraş, care fac obiectul altor excursii, cu alte plăţi. E limpede că turismul trebuie să compenseze blocada şi mai toţi cei cu care am vorbit au remarcat costurile cam exagerate. Totuşi vin zilnic numeroşi turişti şi pentru a obţine un loc la avion pentru Santiago de Cuba trebuie să te înscri cu o lună înainte. Mă mai plimb prin oraşul vechi şi decid să mănânc la o bodegă nostimă. După ce mănânc scot caietul de notiţe şi aştept cafeaua…când o cubaneză vine la masa mea şi intră în vorbă cerând permisiunea să se aşeze. Sunt curios cum merg treburile pe aici şi intru în joc, cu prudenţă. Are 38 de ani, o fată de 7 ani, e divorţată şi lucrează la restaurantul La Marina, în port, unde mă invită să mai stăm de vorbă la o Pinacolada. Accept, dornic să aflu mai multe, numai că ea duce discuţia spre binefacerile amorului, oferindu-se să vină unde stau eu, căci amorul e liber în Cuba. Politicos o refuz şi ne despărţim amiabil, ea regretând că nu sunt dispus să contribui la bunăstarea fiicei ei, iar eu am mai receptat o faţetă a rezistenţei revoluţionare la blocadă. Dona Rodriguez, ca şi alţii, se bucură de viaţă aşteptând să vadă ce va mai fi…după, cu speranţa că va putea merge să lucreze în Europa.               Azi merg la Viñales-Pinar del Rio. Până să vină ghidul, încerc şi la doamna de la deskul hotelului Telegrafico să aflu cu ce autobuz normal pot merge la muzeul Hemingway. Cu un zâmbet formal, uşor insinuant (generalizat aici, ca şi smile în USA), blondina se preface că întreabă o femeie de serviciu (vezi Doamne, nici ea, nici reprezentanta serviciilor de turism nu au de unde să ştie cum circulă aşa numitele auto-metropolitane ale oraşului) şi-mi spune că regretă dar nu-mi recomandă să iau un astfel de autobuz, căci e înghesuială şi nu e bine. Nici vorbă să-mi dea informaţia cu privire la nr. şi staţia respectivului mijloc de transport. Trec vis-a-vis şi încerc să cumpăr o chiflă cu mărunţişul primit la schimbarea banilor. Vânzătoarea se uită speriată la mine şi-mi face semn să plec. Îi spun ca am primit la bancă acest mărunţiş, ea îşi face cruce catolic, îmi dă o chiflă şi ascunde repede bănuţii. Abia pe urmă m-am dumirit că erau cenţi americani ! Au o bunătate în gesturi şi priviri, dar sunt foarte prudenţi, reţinuţi, distanţi fără voie. Elda, gazda mea, mi-a spus că nici un cubanez neautorizat nu mă va putea duce la aeroport, doar taxiurile oficiale. Vine ghidul, un tânăr vioi, mă întreabă de unde sunt, îi spun şi-l întreb dacă e surprins. – Nimic din ceea ce este omenesc nu mă mai poate surprinde, îmi răspunde el, ceea ce îmi spune multe despre cultura şi inteligenţa lui, confirmarea venind în autocar prin prezentările locurilor vizitate. Aproape o oră colectăm persoane de la alte hoteluri, prilej de a revedea locuri frumoase din oraş. Abia după ora 9 ieşim din oraş prin zona noilor construcţii municipale. Autostrada naţională trece prin locuri mai intens valorificate, ghidul ne prezintă evoluţia economiei cubaneze de la monocultura trestiei de zahăr şi cooperatism (spre care i-au orientat ruşii), spre diversificare şi ferme, ne dă informaţii despre miraculosul lor medicament contra colesterolului (şi nu numai) PPG-policosanol. Recunoaşte că ar avea nevoie de tehnologie modernă şi speră că vor veni mai mulţi investitori din Europa. Facem popas la o fermă cam amărâtă, care a amenajat şi un bar pentru turişti, apoi mergem la Candelaria – fabrica de trabucuri Puros. Muncitorii lucrează sub strictă supraveghere şi totuşi afară suntem asaltaţi de vânzători la negru. Urmează vizitarea cu bărci motorizate a peşterei Cava del Indios şi masa la Rancio San Vinciente, unde mi se explică şi cum se prepară diferite rădăcini. Locurile vizitate sunt foarte frumoase, nu degeaba e sit UNESCO.          31.10 Noaptea, la ora 3, mă trezesc după un vis cu dublă semnificaţie : 1. de obicei nu ştiu ce visez, deci e cel puţin curios să ştiu ce am visat ; 2. am visat că am zburat în USA, undeva unde aş mai fi fost tot într-un vis, mă văd umblând pe nişte culoare în căutarea unei camere în care ar trebui să găsesc nişte lucruri lăsate cândva acolo. Dimineaţa îmi dau seama că nu prea ştiu ce aş mai putea face în Cuba şi regret că am optat pentru 10 zile. E prea mult. Abia după ora 9 voi putea analiza alte proiecte. Desigur, aş merge la Santiago de Cuba dar nu sunt locuri la avion decât cu o lună înainte, cu autocarul se fac peste 12 ore şi nu sunt grupuri organizate. La Varadero şi Cayo Largo se merge pentru plaje, deci nu e pentru mine. Nici la Terrazes nu pot face faţă la distracţiile montane programate acolo, încât nu-mi rămâne decât să merg la muzeul Hemingway. Reuşesc să aflu că pot lua metropolitanul 4 de la Parque de Fraternidad, mă duc acolo şi după ce mă trimit şoferii de la unul la altul, îl conving pe unul să mă ia, deşi   s-a cam codit şi s-a sfătuit cu însoţitorul. Când primeşte foaia de parcurs, îmi face semn să urc şi mă aşează pe locul rezervat din spatele lui. Parcurg 30 de km. pe un drum al mizeriei, studiez comportamentul oamenilor fără să încerc a discuta cu ei şi constat că nu este înghesuială, oamenii sunt destul de bine îmbrăcaţi şi se comportă mai civilizat decât în maşina 331 de la noi, e muzică bună şi mulţi îngână textele cântecelor. Însoţitorul îmi face semn la staţia cuvenită şi iată-mă ajuns. Construită în 1887 de arhitectul catalan Miguel Pascual de Balaguer, casa-muzeu Hemingway se află într-un parc cu pomi înalţi, încercuit (acum) de un zid bine păzit. Întrarea e 5 CUC şi nu poţi afla mai mult decât şti din cărţile citite, însă atmosfera locului te cuprinde. Este lămuritor faptul că lui Hemingway i-a plăcut să trăiască aici, într-un cartier de oameni simpli, cu cocioabe şi căsuţe modeste, pe străzi desfundate, la 30 km. de centrul Havanei. Revin, fără probleme, tot cu metropolitanul, printre oameni obişnuiţi, bucuros că nu m-am conformat interdicţiilor. Reuşesc să iau legătură cu biroul Air France din aeroport şi să obţin schimbarea biletului de întoarcere acasă cu trei zile mai repede, dat fiind că au început ploile şi se aşteaptă un taifun. Slavă Domnului, a fost de ajuns şi clarificator.          01.11.07 Îmi fac bagajul şi până voi pleca la aeroport decid să mai fac o plimbare pe Campanari în sus simţind încă o dată pulsul vieţii reale a cubanezilor. Ei s-au obişnuit cu viaţa cartelată, zic ca Fidel şi fac ce le convine, cum făceam şi noi pe vremuri. Chiar şi în casele mai dărăpănate vezi interioare curate, cu înzestrări civilizate. Doar igiena tarabelor şi a pieţelor e dubioasă. Oamenii trăiesc cu speranţa că se va schimba ceva după…Poate că mai realist decât iluzoriul plan de cooperare între ţările Americii de sud ar fi atragerea investiţiilor din China şi ţările arabe, dacă europenii continuă să sprijine embargoul american. E posibil ca Raul şi armata să amelioreze sistemul şi să cadă la învoială cu americanii, altfel ameninţarea revenirii contrarevoluţionarilor şi aplicarea planului de restitutio in integrum urmat de privatizări dubioase, ca la noi, va face prăpăd în acest paradis natural. Ar fi păcat.         

 

RUGĂ

Doamne, dă-mi răgaz să-şi respect nemărginirea

să-ţi preamăresc prin fapte modeste

măreţia,

să mă înfrunt din frumuseţile universului Tău

spre înălţarea sufletului şi a minţii;

Ocrotitorule, apără-i pe cei ce-mi sunt dragi,

căci prin ei mă îndrept spre Tine

cu adâncă recunoştinţă;

fereşte-i de erorile spiritului

şi de cedările voinţei;

ţine-mă în preajma lor pentru a-i susţine.

Iubitorule, întăreşte-mi cumpăna simţirii, pentru ca

dragostea şi spiritul să se unească

în etica Ta fiinţare;

pentru ca muzica sferelor impalpabile

să-Ţi înfăptuiească armoniile;

pentru ca dincolo de sine

să te regăsim pe  Tine.

Amin !

 prof. Alexandru Singer

 

Din volumul «  Anotimpul suferinţelor temperate », 2006, Bucureşti

(cu aprobarea autorului)