INVITAT, ALEXANDRU SINGER, FOST DIRECTOR AL EDITURII HASEFER

pict00101.JPG

 Cuba – muzeonul ideii de revoluţie                     În 25 octombrie 2007 pornesc pentru a doua oară spre Caraibe, pentru a vizita insula interzisă, Cuba, pe lângă care am trecut în 2006, dar venind din USA nu am putut vedea nici un port cubanez. Unora dintre cunoştinţele mele li s-a părut o idee trăsnită.                    – Ţi-e dor de comunism ? m-au apostrofat unii. Ei bine, respect Cuba, pe Fidel şi Guevara, pentru determinarea cu care înfruntă USA de peste 48 de ani, pentru demnitatea cu care suportă efectele apăsătoare ale embargoului. Poate că s-au săturat şi ei de ceea ce consideră unii că ar fi fost comunism. Aşa zisa condamnare a unui trecut încă neanalizat cu discernământ, poate tocmai din dorinţa de a ne însuşi rapid alte iluzii, nu tocmai complet inverse, este mai curând una dintre faţetele circului politicianist care ne ameţeşte zilnic.                  Alţii mă felicită şi mă delegă să-l salut pe Fidel. Eu nu-mi propun decât să văd ceva din frumuseţile celei mai mari insule din zona Caraibilor şi să culeg impresii dintr-un topos care poate confirma ideea lui Wald că Utopos nu este neapărat un niciodată.                   Zborul cu un A 320 Air France spre Paris mi se pare foarte civilizat, dar la sosire rămânem blocaţi în avion aproape jumătate de oră, din cauza grevelor. Am de aşteptat trei ore până la plecarea spre Havana, dar nu pot risca să ies din aeroport. La sala de reîmbarcare încerc să stabilesc un contact cu câţiva cubanezi şi constat că sunt evitat. Mă gândesc că poate nu le-a plăcut italo-spaniola mea, cam nostimă şi totuşi clară. Nu insist şi bine fac, căci aveam să verific în multe alte prilejuri stricteţea cu care se separă lumea turiştilor de cea a localnicilor. Controlul riguros şi vigilenţa personalului de pe aeroport arată că încă sunt luate în serios ameninţările teroriştilor. Până una-alta resimţim efectele grevei din transporturi – circa 400 pasageri stăm trei ore peste ora stabilită pentru îmbarcare, fără să ni se poată da o explicaţie credibilă. Şase femei, încing, pe rând, trei telefoane şi dau anunţuri contradictorii. După ce s-a redus numărul pasagerilor (fără să se explice criteriile selecţiei) începe îmbarcarea pe un 747-400 E clar că vom ajunge cu mare întârziere (ulterior am aflat că cei selectaţi au trebuit să doarmă o noapte in Paris). Din ziarele franceze aflu că dintre cele 851 situri propuse în patrimoniul cultural UNESCO urmează să fie eliminate : Saint-Petersburg pentru că se construieşte un turn de 300 m. ; Dresda, unde s-a proiectat un pod cu patru căi rutiere : Galapagos, pentru turism excesiv. Anual se inspectează cca. 20 % din obiectivele subvenţionate şi se iau măsuri împotriva statelor care preferă să favorizeze interese economice în loc să protejeze ambianţa siturilor acceptate în patrimoniul universal. Totuşi, Italia rămâne cu 41, Spania 40, China 35, Germania 32 – despre România sau alte ţări mai mici nu se dau date. Doris Lessing, recent laureată a premiului Nobel pentru literatură, scrie o nouă carte în care va critica marile puteri pentru ignorarea problemelor reale de viaţă normală, exacerbând şi exploatând politic obsesia terorismului. Presa franceză constată modalităţile de revizuire a programului săptămânal de lucru de 35 ore; remarcă suprasolicitarea flotei maritime mondiale (ce buni am fi putut fi !); dezbate limitele protecţiei judiciare a preşedintelui ţării (o fi cazul şi la noi ?); cere reducerea cu 60 % a panourilor publicitare (atenţie şi la Bucureşti). Aflu că supermanul Batman a fost conceput în 1938 de doi evrei, pentru a combate cu desene animate hitlerismul. Bush îi îndeamnă iar pe cubanezi să termine cu gulagul tropical al lui Fidel (dar Guantanamo, ce-o fi ?). Cubanezii din avion nu par deloc afectaţi de blocada americană (abia în Cuba am aflat cine poate călătorii). Mâncarea din avion e veche şi fadă, personalul umblă năuc, circuitele radio şi TV funcţionează intermitent. Încerc şi în avion să vorbesc cu un tânăr cubanez care, cu greu, se decide să-mi spună că problemele cubanezilor nu decurg exclusiv din blocadă, poate mai curând din sistem şi ce va fi după…rămâne de văzut, trebuie doar să aşteptăm. Şi noi am tot aşteptat până nu s-a mai putut şi dacă nu ar fi fost impulsul de la Timişoara ce-am fi făcut ? Pe o insulă izolată e mult mai greu de ieşit dintr-un sistem care a apărut ca o salvare de dictatură, ca o binefacere populară mereu amânată…din vina americanilor !                   Timpul devine tot mai presant, oboseala se accentuează şi nerăbdarea de a mă vedea la Hostelul angajat prin Internet creşte geometric. La sosire mă las convins de un tip cam şmecher să mă ducă cu taxiul lui la adresa arătată, însă pe drum mă cam apucă spaima că m-am lăsat convins. Ajungem cu bine şi mă simt vinovat pentru suspiciune nemotivată. De altfel, mereu mi se va spune : oriunde în Cuba sunteţi în siguranţă ! Gazda mea este o femeie modestă, cu doi copii, camera rezervată mie este confortabilă, cu două ventilatoare, tot apartamentul este curat şi bine dotat, deşi e situat pe o stradă mizeră…în plin centru. Obosit, dar fără somn, încep să studiez ghidurile pe care mi le-a pus la dispoziţie gazda. Arhipelagul cubanez (peste 1600 de insuliţe din jurul celei mai mari insule din Marile Antile), situat aproape de Tropicul Cancerului, care marchează limita zonei subtropicale a planetei, are ceva peste 11 milioane de locuitori (originari din toate provinciile spaniole, indieni amerindieni şi africani, în mare parte oameni frumoşi, harnici şi veseli) şi o istorie zbuciumată, marcată de colonialism şi dictaturi. Columb a venit aici exact cu 585 de ani înaintea mea, însă Havana a fost întemeiată la 16 noiembrie 1519. În 1853 se naşte José Marti, adevăratul formator al idealurilor cubaneze şi abia în 1880 se elimină sclavia, însă urmează dictaturile lui Machoda şi Batista, ultimul fiind înlăturat în 1959 de revoluţionarii conduşi de Fidel Castro şi Ernesto Che Guevara (după un eşec în 1956). Alejo Carpentier, poate cel mai iubit scriitor cubanez alături de legendarul Hemingway, a elogiat revoluţia remarcând că toţi dictatorii din America Latină, după ani de aroganţă, fumuri, exhibiţionism, discursuri sforăitoare, veştminte luxoase, chipiuri şi epoleţi au avut un sfârşit mizerabil : abandonaţi de toţi (chiar şi de Statele Unite…), urâţi de noile generaţii, priviţi cu dezgust de posteritate. (Există oare o caracterizare care să se potrivească mai bine şi actualei puteri ?)                   Dimineaţa (încă ameţit de schimbarea fusului orar) umblu prin centru pentru orientare şi cu greu găsesc o bancă la care să schimb bani, dat fiind că străinii nu pot folosi decât CUC, iar populaţia doar CUP, ceea ce permite statului să perceapă 20 % taxe de schimb şi să împiedice populaţia să aibă acces la produsele necartelate. Un efect secundar este corupţia, care spoliază atât populaţia cât şi pe turişti. De exemplu : o chiflă se poate cumpăra cu 20 cenţi CUP, dar mie mi se iau tot 20 cenţi CUC, adică de 27 de ori mai mult; eu trebuie să plătesc 35 CUC ca să ajung la casa-muzeu Hemingway, când un drum cu auto-metropolitanul costă 45 cenţi CUP etc. In general, totul este rezervat străinilor, concentraţi în hoteluri, plimbaţi cu autobuze speciale, pe trasee fixate de agenţiile de turism, cu ghizi bine pregătiţi, care te sfătuiesc insistent să nu contactezi populaţia. Personalul hotelier, taximetriştii lucrătorii din comerţ şi servicii sunt foarte amabili, prezentabili, abili în a ocoli orice discuţie delicată, referitoare la stilul lor de viaţă. Am văzut şi o nuntă, mireasa şi ginerele fiind cocoţaţi într-o maşină americană decopertată, parcă desprinsă din filmele anilor de după 1920. Oarecum clarificat, plătesc trei ture oficiale, care-mi asigură programul pe cinci zile şi ajuns în camera mea, mă prăbuşesc într-un somn fără vise.           27.10.07 La ora 6 mă pregătesc de plecare în prima excursie de două zile prin centrul ţării, care are forma unui crocodil şi e împărţită în 14 zone : Pinar del Rio, La Habana, Peninsula de Zapata, Matanzas, Santa Clara, Cienfuegos, Sancti Spiritus, Ciego de Ávila, Camagüei, Las Tunas, Holguin, Bayamo, Santiago de Cuba şi Guántanamo. Azi vom vizita Matanzas, Santa Clara, vom dormi în Sancti Spiritus şi mâine ne vom întoarce prin Cienfuegos. La Hotel Telegrafico, aştept o oră (am fost convocat la ora 7,30) până apare ghidul – merge şi aşa ! Drumul este încântător, cu tot felul de arbori exotici, culturi de pomi fructiferi şi trestie de zahăr, dar şi multe zone nelucrate. Şoseaua e largă, rău peticită, se circula cam cu 50-60 Km/oră. Alături de mine un originar din Franţa, care locuieşte de 9 ani în Bahamas şi lucrează în Costa Rica – aşa e piaţa muncii. În Matanzas se află celebra plaje Varadero, locul favorit al turiştilor. Pentru 110 CUC aş putea sta două zile acolo, dar cum nu pot sta la soare şi atracţiile nocturne nu mă tentează, mă rezerv pentru alte excursii.          La Santa Clara ne oprim mai întâi la monumentul şi muzeul (vetust) al lui Che, după ce am trecut pe lângă şiruri de cocioabe. Oraşul care-l revendică pare trist şi pretutindeni întâlneşti panouri cu citate din gândirea lui entuziastă sau siluete din carton pictate stângaci cu chipul lui. Numai că în umbra autocarelor de turişti apar tineri care ne cer de mâncare sau bani. Te întrebi : pentru asta a luptat el ? Paradoxurile jalnice ale istoriei sunt date de revoluţii şi războaie care au ca rezultat inversul ţelurilor pentru care s-au sacrificat eroi şi generaţii. Totdeauna au fost făcute pentru un mai bine şi s-a ales praful de pe toba cântecelor de sirenă. Cubanezilor le-a rămas muzica plină de duioşie, ritm, speranţă şi veselie, Cuba de azi fiind ţara unde se împleteşte sărăcia cu bucuria, speranţa cu deziluzia, conformismul cu dezmăţul (şi pe timpul dictaturilor se spunea că este bordelul americanilor). O surpriză plăcută este o familie de cubanezi, participanţi la excursia noastră, membri unui teatru care s-ar bucura să fie invitaţi în România. Autocarul nostru cu aer condiţionat ajunge la Los Chaneyos, un restaurant de lux, bine păzit. Admirăm designul construcţilor, specificul produselor expuse la chioşcuri şi mai ales la bufetul suedez unde suntem întâmpinaţi de o grupă de chitarişti-cântăreţi, foarte buni interpreţi ai muzicii cubaneze. Discut cu o familie de parizieni şi cu un om de afaceri din Spania, oameni informaţi despre realităţile româneşti, admiratori ai valorilor noastre culturale, dar şi ai capacităţii noastre de a tranzita spre practici europene. Spaniolul laudă inteligenţa, curajul şi competenţa unor români pe care i-a întâlnit. Îmi dă ca exemplu o româncă care a cumpărat de la el un restaurant pentru care el i-a cerut 120.000 euro şi ea i-a oferit 200.000, cu condiţia de a plăti în cinci ani. El a acceptat şi acum admiră înflorirea acelui restaurant, spre beneficiul noii patroane, dar şi al lui. Comentăm tot ce vedem şi trebuie să adăugăm azi, la contrastul sărăcie-bucurie, paragină-oaze de bunăstare, supuşenie-speranţă. La plecare vedem iar barăci mizere şi totuşi este curat peste tot, mereu dăm de librării şi biblioteci, dar în parcuri tinerii se amuză alergând pe rotile, cu căşti la urechi. Pe cele mai frumoase case (urme coloniale) din Piaţa Revoluţiei sunt puse pancarde cu VENCEREMOS ! sau NICIODATĂ NU NE VOM SCHIMBA CONVINGERILE !  Mai mergem puţin şi vedem, lângă Casa de jubilados ( de unde se aude muzică modernă) căruţe cu banchete, trase de măgari şi ricşe cu bicicletă, de zici că eşti în Vietnam. Tot mai mult ajung la convingerea că de la lozinca PATRIA O MUERTE ! s-a ajuns la idealul de a lucra în turism (trei zile a 12 ore cu trei zile libere, acces la mâncare şi bacşiş, în timp ce un profesor poate câştiga între 20-50 euro şi la cartelă ai 1 kg. de făină, 1 de orez, ceva zahăr tos plus alte câteva mărunţişuri). Consider că aici ideea de revoluţie a ajuns la apogeu şi tot aici a fost înmormântată definitiv, căci o idee este desfiinţată prin ridiculizare. În Critica puterii de judecată, Kant defineşte ideea drept acel ideal al raţiunii practice şi al acţiunii; acea proiecţie în Absolut şi Necondiţionat căreia nu îi corespund nici un obiect şi nici o intuiţie. Am putea spune despre conceptul de revoluţie că a fost un ideal al raţiunii practice şi al acţiunii unor grupări umane care nu puteau, sau nu doreau, să-i găsească proiecţia în Absolut şi Necondiţionat, ci doar să-l utilizeze conjunctural, instrumental. După aceea, după cucerirea puterii, idealul a rămas o intuiţie pentru care se poate sacrifica orice, un dat fracturabil, o iluzie desprinsă de dialectica realului, acoperită treptat de condiţionalul şi relativul peste care istoria mărşăluieşte fascinant. Aşa se face că ţara unde se produce zahărul cel mai bun nu mai poţi găsi o cutiuţă de zahăr cubic; că aici se fabrică Puros, acele splendide şi aromate trabucuri, simbolul distincţiei aristocratice; aici se produce vestitul rom cubanez, dar toate acestea nu ajung decât cu greu şi la cubanezi. Şi totuşi oamenii aceştia cumsecade, frumoşi la chip şi la suflet, rămân voioşi, cântă şi dansează, îşi văd liniştiţi de viaţa lor restricţionată, din păcate, nu doar de blocada americană. Cum văd un poliţist se retrag imediat şi-ţi fac semnul tăcerii. Mă aflu mereu în contact mut cu omerta cubaneză, refuzul impus, regretat, stânjenit, al comunicării cu orice străin. Degeaba spun că vin dintr-o ţară care a trăit aceeaşi experienţă ca a lor, că-i înţeleg şi îi stimez – ei rămân tăcuţi ! Oare organizatorii vizitelor la Santa Clara chiar nu percep efectul invers al planului lor de evidenţiere a vitalităţii spiritului revoluţionar cubanez ? Pentru oricare turist venit dintr-o ţară care a simţit socialismul real aici înţelege cum ideea a devenit ideal irealizabil, evoluând spre ridicol.          La Sancti Spiritus ne plimbăm pe străduţe înguste, animate, stăm în parc şi încercăm să presupunem ce gândesc acele figuri chinuite care străbat aşa zisul  bulevard (cam 50 m. de piatră răsturnată, probabil în refacere) ca să ajungă la două prăvăli cu paznic la uşă, în speranţa că vor reuşi să cumpere câte ceva pentru copiii lor. Pornim spre un hotel special Los Laureles, cu o piscină mare, restaurant elegant şi Cabaret. Suntem iar primiţi cu o băutură răcoritoare, slab alcoolizată dar bine aromată şi cu nelipsita echipă de cântăreţi. Mă grăbesc să profit de piscină înainte de masă şi seara târziu asist la un spectacol mediocru de cabaret, după care urmează o bâţâială de discotecă cu un tineret de bani gata (doar nu intră oricine în acest loc îngrădit şi rezervat militarilor). Îmi revin în memorie îndemnurile lui Che despre educarea revoluţionara a tineretului.          28.10 duminică, plecăm spre Trinidad, oraş întemeiat de Diego Velazques şi Herman Cortés în 1514-1518, situat între mare şi ţinutul muntos Escambray, oraşul păstrează stilul colonial şi mereu dai de exponate ingenioase de handwork tradiţional. Orice grup de turişti trebuie să treacă şi pe la barul Canchanchara, posesorul unei formule secrete de băutură cu miere. La restaurantul unde mâncăm la prânz ascult cu mare plăcere o formaţie muzicală excepţională care, printre altele ne cântă Malaguenia sale rosa şi Paloma. Drumul spre Cienfuegos merge paralel cu marea, prin zone splendide. Oraşul este recunoscut ca sit în patrimoniul cultural mondial, având în centru frumosul Palacio del Valle, dar şi hoteluri moderne. Cale Prado păstrează urme ale bogătaşilor francezi, piaţa şi teatrul sunt monumentale. În parc vorbesc cu un electrician care este mulţumit de viaţă, fiind solicitat şi câştigând mai bine, nu regretă decât că nu poate să plece să lucreze în alte ţări, unde ar câştiga mai mult.. Ne întoarcem pe înserat la Havana pe autostrada largă şi vedem, în diferite puncte de intersecţie cu drumuri locale (fără indicatoare), cum aşteaptă autostopişti.          29.10 Azi am tur de oraş, spre surpriza mea ghida vine cu un taxi lux şi vrea să ne oprim la Capitoliu, replica arhitectonică a celui de la Washington, construit cu sprijin american pentru marcarea independenţei, alt paradox istoric, dar eu am văzut ieri expoziţia de istorie. Continuăm pe Prado şi cartierul ambasadelor, trecem pe la palatele dictatorilor şi pe lângă casa lui Fidel, îmi arată vestigiile colonialismului dar şi noile construcţii de pe Maleçon, nenumărate hoteluri elegante, expresie a amploarei turismului. După Castillo del Morro şi Poarta Cojimar, cândva stavilă în calea corsarilor, intrăm în cartierele vechiului oraş, cu clădiri specifice, piaţete şi catedrale catolice, cele mai importante fiind ale lui Francesco d’Asisi şi Ignatio de Loyola. Ghida m-a plimbat si prin mai multe hoteluri de lux, cel mai interesant este hotelul Naţional, unde, pereţii unui hol sunt tapetaţi cu fotografiile personalităţilor găzduite , printre care şi regele Carol ll. Şoferul ne-a părăsit după prima oră şi m-a lămurit că turul oraşului nu cuprinde Marina Hemingway, grădina botanică şi alte locuri din marele oraş, care fac obiectul altor excursii, cu alte plăţi. E limpede că turismul trebuie să compenseze blocada şi mai toţi cei cu care am vorbit au remarcat costurile cam exagerate. Totuşi vin zilnic numeroşi turişti şi pentru a obţine un loc la avion pentru Santiago de Cuba trebuie să te înscri cu o lună înainte. Mă mai plimb prin oraşul vechi şi decid să mănânc la o bodegă nostimă. După ce mănânc scot caietul de notiţe şi aştept cafeaua…când o cubaneză vine la masa mea şi intră în vorbă cerând permisiunea să se aşeze. Sunt curios cum merg treburile pe aici şi intru în joc, cu prudenţă. Are 38 de ani, o fată de 7 ani, e divorţată şi lucrează la restaurantul La Marina, în port, unde mă invită să mai stăm de vorbă la o Pinacolada. Accept, dornic să aflu mai multe, numai că ea duce discuţia spre binefacerile amorului, oferindu-se să vină unde stau eu, căci amorul e liber în Cuba. Politicos o refuz şi ne despărţim amiabil, ea regretând că nu sunt dispus să contribui la bunăstarea fiicei ei, iar eu am mai receptat o faţetă a rezistenţei revoluţionare la blocadă. Dona Rodriguez, ca şi alţii, se bucură de viaţă aşteptând să vadă ce va mai fi…după, cu speranţa că va putea merge să lucreze în Europa.               Azi merg la Viñales-Pinar del Rio. Până să vină ghidul, încerc şi la doamna de la deskul hotelului Telegrafico să aflu cu ce autobuz normal pot merge la muzeul Hemingway. Cu un zâmbet formal, uşor insinuant (generalizat aici, ca şi smile în USA), blondina se preface că întreabă o femeie de serviciu (vezi Doamne, nici ea, nici reprezentanta serviciilor de turism nu au de unde să ştie cum circulă aşa numitele auto-metropolitane ale oraşului) şi-mi spune că regretă dar nu-mi recomandă să iau un astfel de autobuz, căci e înghesuială şi nu e bine. Nici vorbă să-mi dea informaţia cu privire la nr. şi staţia respectivului mijloc de transport. Trec vis-a-vis şi încerc să cumpăr o chiflă cu mărunţişul primit la schimbarea banilor. Vânzătoarea se uită speriată la mine şi-mi face semn să plec. Îi spun ca am primit la bancă acest mărunţiş, ea îşi face cruce catolic, îmi dă o chiflă şi ascunde repede bănuţii. Abia pe urmă m-am dumirit că erau cenţi americani ! Au o bunătate în gesturi şi priviri, dar sunt foarte prudenţi, reţinuţi, distanţi fără voie. Elda, gazda mea, mi-a spus că nici un cubanez neautorizat nu mă va putea duce la aeroport, doar taxiurile oficiale. Vine ghidul, un tânăr vioi, mă întreabă de unde sunt, îi spun şi-l întreb dacă e surprins. – Nimic din ceea ce este omenesc nu mă mai poate surprinde, îmi răspunde el, ceea ce îmi spune multe despre cultura şi inteligenţa lui, confirmarea venind în autocar prin prezentările locurilor vizitate. Aproape o oră colectăm persoane de la alte hoteluri, prilej de a revedea locuri frumoase din oraş. Abia după ora 9 ieşim din oraş prin zona noilor construcţii municipale. Autostrada naţională trece prin locuri mai intens valorificate, ghidul ne prezintă evoluţia economiei cubaneze de la monocultura trestiei de zahăr şi cooperatism (spre care i-au orientat ruşii), spre diversificare şi ferme, ne dă informaţii despre miraculosul lor medicament contra colesterolului (şi nu numai) PPG-policosanol. Recunoaşte că ar avea nevoie de tehnologie modernă şi speră că vor veni mai mulţi investitori din Europa. Facem popas la o fermă cam amărâtă, care a amenajat şi un bar pentru turişti, apoi mergem la Candelaria – fabrica de trabucuri Puros. Muncitorii lucrează sub strictă supraveghere şi totuşi afară suntem asaltaţi de vânzători la negru. Urmează vizitarea cu bărci motorizate a peşterei Cava del Indios şi masa la Rancio San Vinciente, unde mi se explică şi cum se prepară diferite rădăcini. Locurile vizitate sunt foarte frumoase, nu degeaba e sit UNESCO.          31.10 Noaptea, la ora 3, mă trezesc după un vis cu dublă semnificaţie : 1. de obicei nu ştiu ce visez, deci e cel puţin curios să ştiu ce am visat ; 2. am visat că am zburat în USA, undeva unde aş mai fi fost tot într-un vis, mă văd umblând pe nişte culoare în căutarea unei camere în care ar trebui să găsesc nişte lucruri lăsate cândva acolo. Dimineaţa îmi dau seama că nu prea ştiu ce aş mai putea face în Cuba şi regret că am optat pentru 10 zile. E prea mult. Abia după ora 9 voi putea analiza alte proiecte. Desigur, aş merge la Santiago de Cuba dar nu sunt locuri la avion decât cu o lună înainte, cu autocarul se fac peste 12 ore şi nu sunt grupuri organizate. La Varadero şi Cayo Largo se merge pentru plaje, deci nu e pentru mine. Nici la Terrazes nu pot face faţă la distracţiile montane programate acolo, încât nu-mi rămâne decât să merg la muzeul Hemingway. Reuşesc să aflu că pot lua metropolitanul 4 de la Parque de Fraternidad, mă duc acolo şi după ce mă trimit şoferii de la unul la altul, îl conving pe unul să mă ia, deşi   s-a cam codit şi s-a sfătuit cu însoţitorul. Când primeşte foaia de parcurs, îmi face semn să urc şi mă aşează pe locul rezervat din spatele lui. Parcurg 30 de km. pe un drum al mizeriei, studiez comportamentul oamenilor fără să încerc a discuta cu ei şi constat că nu este înghesuială, oamenii sunt destul de bine îmbrăcaţi şi se comportă mai civilizat decât în maşina 331 de la noi, e muzică bună şi mulţi îngână textele cântecelor. Însoţitorul îmi face semn la staţia cuvenită şi iată-mă ajuns. Construită în 1887 de arhitectul catalan Miguel Pascual de Balaguer, casa-muzeu Hemingway se află într-un parc cu pomi înalţi, încercuit (acum) de un zid bine păzit. Întrarea e 5 CUC şi nu poţi afla mai mult decât şti din cărţile citite, însă atmosfera locului te cuprinde. Este lămuritor faptul că lui Hemingway i-a plăcut să trăiască aici, într-un cartier de oameni simpli, cu cocioabe şi căsuţe modeste, pe străzi desfundate, la 30 km. de centrul Havanei. Revin, fără probleme, tot cu metropolitanul, printre oameni obişnuiţi, bucuros că nu m-am conformat interdicţiilor. Reuşesc să iau legătură cu biroul Air France din aeroport şi să obţin schimbarea biletului de întoarcere acasă cu trei zile mai repede, dat fiind că au început ploile şi se aşteaptă un taifun. Slavă Domnului, a fost de ajuns şi clarificator.          01.11.07 Îmi fac bagajul şi până voi pleca la aeroport decid să mai fac o plimbare pe Campanari în sus simţind încă o dată pulsul vieţii reale a cubanezilor. Ei s-au obişnuit cu viaţa cartelată, zic ca Fidel şi fac ce le convine, cum făceam şi noi pe vremuri. Chiar şi în casele mai dărăpănate vezi interioare curate, cu înzestrări civilizate. Doar igiena tarabelor şi a pieţelor e dubioasă. Oamenii trăiesc cu speranţa că se va schimba ceva după…Poate că mai realist decât iluzoriul plan de cooperare între ţările Americii de sud ar fi atragerea investiţiilor din China şi ţările arabe, dacă europenii continuă să sprijine embargoul american. E posibil ca Raul şi armata să amelioreze sistemul şi să cadă la învoială cu americanii, altfel ameninţarea revenirii contrarevoluţionarilor şi aplicarea planului de restitutio in integrum urmat de privatizări dubioase, ca la noi, va face prăpăd în acest paradis natural. Ar fi păcat.         

 

RUGĂ

Doamne, dă-mi răgaz să-şi respect nemărginirea

să-ţi preamăresc prin fapte modeste

măreţia,

să mă înfrunt din frumuseţile universului Tău

spre înălţarea sufletului şi a minţii;

Ocrotitorule, apără-i pe cei ce-mi sunt dragi,

căci prin ei mă îndrept spre Tine

cu adâncă recunoştinţă;

fereşte-i de erorile spiritului

şi de cedările voinţei;

ţine-mă în preajma lor pentru a-i susţine.

Iubitorule, întăreşte-mi cumpăna simţirii, pentru ca

dragostea şi spiritul să se unească

în etica Ta fiinţare;

pentru ca muzica sferelor impalpabile

să-Ţi înfăptuiească armoniile;

pentru ca dincolo de sine

să te regăsim pe  Tine.

Amin !

 prof. Alexandru Singer

 

Din volumul «  Anotimpul suferinţelor temperate », 2006, Bucureşti

(cu aprobarea autorului)

9 gânduri despre &8222;INVITAT, ALEXANDRU SINGER, FOST DIRECTOR AL EDITURII HASEFER&8221;

  1. Dictionar biobiliografic al scriitorilor de limba romana din Israel

    DE STIUT … ” volumul „Scriitori de limba romana din Israel”. Generatia contemporana” de Emanuel Aczel.
    In carte sunt prezentati, in ordine alfabetica, Aristide Mircea (z”l), Atlas Yona Ion, Avian I, Bar-On George (z”l), Ben-Chaim Zeev(z”l), Brates Mirel, Broder Leon, dr. Campus Iosef Eugen, Carmel Shaul, Carol Luiza, Caroly Felix, Clain Abraham (z”l), Coman Iudit, Costin Sebastian (z”l), Davidzon Madeleine, Duda Virgil, Eran Sela, Fischof Andrei, Gaitan-Mozes Maria, Grindea Rodica, Har (Herescu) Solo, Haran Simon, Horodniceanu Nicu(z”l), Iarchi-Leon Mioara, Jacobson Shabtai, Juster Mariana, Juster Solo, Keifa Felicia(z”l), Kidron Paul (z”l), Lovinescu Tania, Luca Eugen (z”l) ,
    Marcovici Bianca, Maxy Liana, Mircu Marius, Mirodan Alexandru, Mosari Goldenberg, Palty Sonia, Pavel Noemi, Petran Iosif(z”l), Rudel Josef Norbert(z”l), Rusu Victor, Saucan Mircea(z”l), Schechter I. (z”l) Schor Dorel, Sebastian Alcalay Gina, Sever Alexandru, Solomon Benedict (z”l), Vlad Solomon, dr.Tacciu Elena Esther, Volovici Leon.
    Cartea, aparuta in Editura „Hasefer”, cuprinde un cuvant inainte semnat de Shaul Carmel. Coperta – A. Darian, redactor -Alexandru Singer.
    Emanuel Aczel precizeaza in „Introducere” ca lucrarea include „autorii israelieni care au publicat literatura in ultimii 15-20 de ani, cu scrierile lor aparute pana in anul 2001″. Totusi, nu apar in carte poetul Sandu David, prozatorul Leopod Bittmann Ruga (al doilea presedinte al asociatiei scriitorilor!), poeta Riri Manor (presedinta a Asociatiei de scriitori Israel – Romania, cu un volum aparut in anul 2000), Shlomo Leibovici – Lais (eseist, traducator de poezie, istoriograf, memorialist, autor de studii si articole literare), poetul Radu Klapper (laureat al Premiului Sion), poetul si prozatorul Harri Bar-Shalom, Otto Starck, Ioni Stiubea, Emil Wittner, Eruhim Roisman – omisiuni pentru care autorul cartii nu are vina dar care ar trebui reparate intr-o viitoare editie.
    Adresele lui Emanuel Aczel: Str Rehov Ben Zakai …Ierusalim 93585, e mail aczel@vms.”sursa Buletinul lui Uli Valureanu, numar din 2005!

    citeva corectii la articolul lui Uli sugerate de :”Dorel Schor” more
    To: „Bianca Marcovici” <bianca_marcovici@
    Subject: Dictionarul scriitorilor

    Draga Bianca,
    Apropo de dictionarul scriitorilor aparut in ed. Hasefer( la: „invitat” fostul director):
    1. nu stiu unde si cum poate fi procurat. Mai de mult m-am adresat la adresa @ a lui Aczel (cea actuala sau alta?!) si n-am primit raspuns.
    2.ai scris (z’l) la citiva. Dupa stiinta mea, dar mai verifica, sint z”l si altii: Avian, Bar On, z.b.c.(Haim Ben Zeev), Horodniceanu, Keifa, L.Maxy, I.Petran, Rudich, Saucan…
    3. numele corect este Eran (nu Eram) Sela, de fapt un pseudonim al av. Schechter.
    4 o sugestie: sa reproduci, pe linga textul celor invitati, ce scrie in dictionarul respectiv, cu indicarea sursei.
    5. Ti-as sugera sa-l „inviti” pe I.Stiru, scriitor, memorialist, publicist (la viata ns)…
    O seara splendida,
    Dorel
    ____________________________
    Pentru comanda de Dictionar , cred ca la Editura „Hasefer ” e mai indicat; O sa ma interesez!
    Regret insa, nu pot copia un Dictionar, e suficient de voluminos:)!
    Am operat citeva corecturi!
    Multumesc foarte mult! Ma simt protejata!
    Astept si articole (ne)medicale de la tine!
    Rog sa-mi predai adresa e-mail a scriitorului I.Stiru, si nu e singurul care nu are pagina!
    bianca

  2. Subject: mici corecturi
    (referitor la dictionar)

    Am vazut corecturile, e f. bine. Din pacate, mai sunt citiva scriitori care au murit( z”l) : I.Avian, Radu Klaper, dr. Iacobsohn, Liana Maxy.

    cu simpatie,
    dr. dorel shor

  3. Merci, draga Sandu pentru „notele de calatorie” din Cuba!
    Isi merita locul intr-un volum!
    ps. Ai lipsit la Brith! S-a nascut al patrulea nepot…
    bianca

  4. Eclectismul

    Cartea lui Pierre Leroux* pe această temă, apărută în 1839, mă preocupă de multă vreme, deoarece încă de acum 168 de ani se constatase că practica eclectismului nu este doar expresia unei absenţe de sistem filozofic, ci şi a unor tendinţe politice. După 1989, prăbuşirea sistemului sovietic, care se pretindea a fi clădit pe cea mai fermă doctrină comunistă, a fost urmată de o evoluţie anarhică pe multiple planuri şi eclectismul pare să capete forme noi, mai mult politice decât filozofice. Dar să ne reamintim precedentul.
    P. Leroux susţine că în antichitate eclectismul filozofic alexandrin (Ammonius) a urmat sistemului platonic, iar eclectismul lui Cousin a venit după Hegel, fiind un dublu plagiat, o denumire falsă pentru o doctrină falsă (p.69). Noii eclectici parizieni au amestecat o doză de monarhism, o doză de aristocratism şi una de democratism, fără să înţeleagă că o contopire de elemente contrare nu se poate realiza decât într-o doctrină superioară.
    Azi avem alte amestecuri : 1. Amestecurile politice au devenit mai complexe, mai greu de definit şi, în aproape toate cazurile doza de democratism pare să aibă pretenţii preponderente; 2. Doctrinar, se apelează mai puţin la filozofie (între marxism si heidegerism) şi mai mult la economie (între keynesism şi monetarism, între Fukuyama şi Huntington, mai pertinente fiind analizele lui Toffler), etica fiind lăsată mai mult în seama religiilor (islamismul fiind în ofensivă); 3. Structural, o fluctuaţie de populaţii dinspre sărăcie spre opulenţă, recompunere zonală şi conflicte etnice.
    Dacă vechiul eclectism invoca trecutul pentru a susţine stabilitatea prezentului, noua sa manifestare nu mai este luată în seamă, stabilitatea sistemelor având garanţii internaţionale. Trăim într-o lume foarte dinamică (rapidă în zona americana şi mai lentă, totuşi concurenţială, în zonele europene); contradictorie (fărămiţare şi unitate, divergenţe până la conflicte sângeroase şi convergenţe flexibile, modernitate şi conservatorism, informaţie şi ignoranţă etc.); multiculturală (globalismul economic fiind susţinut de extensia dominantă a limbii engleze, de post-modernismul şocant şi marginalizarea tradiţiilor, dar şi de o interferenţă mai activă a valorilor afirmate şi recunoscute internaţional).
    ––––––––––––––––––
    *Pierre Leroux Réfutation de l’Ėclectisme, Paris, 1839

    Eclectismul românesc, ideologic, politic, economic, cultural, exprimă anarhia pretins democratică care de 18 ani ternează într-o nesfârşită tranziţie din care scapă cine poate, emigrând sau intrând în combinaţii mai mult sau mai puţin oneroase, altfel rămânând o componentă uniformă a unei evoluţii lente şi incontrolabile. Permanenta invectivare şi şubrezire a social-democraţiei, ofensiva liberalismului şi populismul centrismului ocupă permanent scena jocurilor politicianiste în care se implică adesea interese minoritare. Adesea se mai dezvăluie câte un ingredient extern rezultat din infiltraţii investiţionale sau din intervenţii diplomatice. Peste tot acest amalgam, socio-politic, tronează activitatea prezidenţială neobosită, mereu ingenioasă şi carismatică, ca un joc de artificii multicolore, înşelătoare. Încât alunecarea de la portocaliu spre verde bananier devine mereu mai îngrijorătoare.
    Dat fiind că în Europa celor 27 eclectismul nu deranjează pe nimeni, vom continua să navigăm pe axa favorită, cu neînsemnate derivaţii.

    15 dec. 2007
    Alexandru Singer

  5. Dezastroza

    Se spune că România ar fi Ţara tuturor posibilităţilor, ceea ce poate însemna şi ţara tuturor iresponsabilităţilor sau ţara haosului prelungit etc. În consecinţă, nu mai poate mira pe nimeni nimic din ceea ce se mai întâmplă pe aceste meleaguri, certitudinea incertitudinilor reflectându-se mai mult în imaginea externă, predominant negativă, confuză sau pripită, care ne şubrezeşte tot mai mult prestigiul istoric şi cultural, acumulat cu multă trudă şi sacrificii.
    Ce mai contează ? zic unii. La care alţii adaugă : Comunismul adus de ruşi e de vină !; Ba pardon, guvernarea liberală susţinută de PSD !; Ei, lasă că nici alţii nu-s mai breji, doar se vede de la o poştă că întreaga clasă politică e coruptă şi dominată de oligarhi ! zic alţii, toate asemenea păreri înghesuindu-se şi confruntându-se zi de zi, şi mai ales seară de seară, pe coloanele presei şi pe ecranele televizoarelor. Între timp peisajul nostru natural devine european, cu nenumărate Bănci, case de amanet şi farmacii prospere, cu o piaţă imobiliară aberantă şi cu o bursă fragilă, la cheremul mişculaţiilor speculative, cu parveniţi aroganţi şi cu sărăcie galopantă.
    La dezastrele naţionale, deja încetăţenite, se adaugă mereu ecourile cutremurelor internaţionale, ba criza dolarului lui Bush, ba excrocheria bancară din Franţa lui Sarko, reorientat de Attali. Merg la Bancă, cu o treabă curentă, şi două bătrânele se frământă agitate de un comunicat auzit dimineaţă la radio, cum că Banca nu mai are bani. Colac peste pupăză, căci după ce preşedintele ţării se chinueşte zilnic să propage ideea incapacităţii guvernului de a administra ţara, cum să mai ai încredere într-o Bancă dată pe mâna unui grup financiar păcălit cu uşurinţă de un tinerel hacherizat. Nişte fătuţe panicate adaugă, la telejurnale, perspectiva revitalizată a gripei aviare care-i paşte pe toţi cei care nu au dat buzna la farmacii să cumpere un vaccin anti-gripal, în timp ce altele ne recomandă noi firme de lux şi mega mall-uri care ne vor ferici în acest an.
    Bomboana de pe tort e pusă de analiştii, invitaţi la diferite tallk-show-uri, care ne deschid perspectiva catastrofică a anilor 2009-2013, când nu vor mai fi bani pentru pensii şi noile fonduri de pensii suplimentare vor deveni nesigure.
    Cum să nu-ţi aminteşti de vechea glumă :
    Dar cu cianură aţi încercat ?

    25 ian. 2008 S. Alexandru

  6. Bouche á bouche

    Zi de toamnă frumoasă, cu evenimente tradiţionale prin marile spaţii publice ale Bucureştiului, duminică înflorată (dar nu tristă) şi însorită, în care e păcat să te ocupi de ştirile cu încărcătură politicianistă. Lumea iese la plimbare şi se bucură că s-a redeschis stagiunea teatrală, spaimele bancare par să nu ne afecteze, doar dezbaterile iscate de întâmplări sportive mai încing ecranele de televiziune. Din păcate laptopul te atrage şi-ţi aduce nu numai corespondenţa, ci şi veşti de pretutindeni. Dintre ele două îmi par apropiate, deşi nu prea sunt. Din prima aflu că preşedintele Statelor Unite, domnul Buch proclamă noul capitalism democratic, iar din a doua rezultă că domnul Pleşu a revenit întristat de la o dezbatere din Bulgaria despre raportul politic stânga-dreapta, unde vechiul său amic G.M. Tamaş s-a bucurat de atenţia majorităţii participanţilor, spre deosebire de domnia sa.
    Atât domnul Bush, cât şi domnul Pleşu sunt intens (şi de mult) preocupaţi să aplice tratamentul de revitalizare gură la gură unei presupuse drepte atotputernice, meritorii, nepătate şi plină de perspective. Folosind aproape exclusiv principiul autorităţii personale (mai substanţial în cazul domnului Pleşu, decât al domnului Bush) distinsele personalităţi menţionate mai sus se străduiesc să treacă amnezic sub tăcere evenimente nefaste în care au fost implicate şi să pună pe seama altora deformarea adevărului istorico-politic care-i preocupă.
    În ce-l priveşte pe domnul Bush mi s-ar fi părut normal să ne şi explice cum devine chestia cu noul statut democratic al capitalismului : cum a fost el până acum şi în ce anume constă noua sa trăsătură democratică ? Aceasta semnifică oare sfârşitul unei etape şi începutul alteia, caz în care s-ar impune precizarea a ce anume se sfârşeşte şi ce începe, sau pur şi simplu e vorba doar de o rebotezare pentru purificarea unui concept ? Ca gropar al globalismului, domnul Bush se vede el însuşi acoperit de furiile crizei financiare la a cărei pregătire a contribuit din plin, dar de care se leapădă fără jenă şi-i sare în ajutor cu banii contribuabililor, susţinând nonşalant că doar în interesul acestora atacă visteria.
    Domnul Pleşu, cu stânga pe dreapta călcând, constată disproporţia numerică, stilistică şi retorică dintre pledanţii stângii şi ai dreptei, deplânge faptul că stânga se simte mereu legitimă, în vreme ce dreapta se simte mereu suspectă. În plus, vezi Doamne, dreapta e tristă, n-are haz. Domnul Pleşu nu pierde prilejul să mai arunce o lopată de ţărână asupra stângii care a supravieţuit tonic crimelor sale, în timp ce dreapta continuă să le întruchipeze. Trecând peste faptul că artificiul sofistic al tratării globale, indistincte a ceea ce poate fi considerat de stânga sau de dreapta, precum şi al trecerii subtile de la un eveniment concret la o stare naţională nu poate fi acceptată, mi se pare aberant să spunem că stânga îngroapă dreapta când tot ce se petrece în România este un permanent efort de desfiinţare a stângii nefrecventabile. E total incredibil că dreapta s-ar simţi vinovata de ceva şi că n-ar mai avea (cu atât mai puţin domnul Pleşu) umor, când abilitatea, ingeniozitatea şi consecvenţa ei agresivă în învrăjbirea naţională/universală a dus la dezarticularea oricărei solidarităţi umane constructive.
    Fără îndoială, nici o comparaţie nu e suficient de concludentă, dar ca exerciţiu stilistic al unui scârţa-scârţa pe hârtie, fără acces la public, poate e pardonabilă, mai ales dacă ţinem seamă că pentru mine domnul Bush este un om simpatic şi suportă cu eroism erorile partidului său, iar domnul Pleşu are o inteligenţă sclipitoare şi un umor de excelenţă, din păcate aplicat neechilibrat celor pe care nu-i simpatizează.

    20.10.08
    Alexandru Singer

  7. Democraţia mişculantă

    Decembrie 1989 a însemnat pentru români abolirea dictaturii unipersonale, de tip stalinist, şi trecerea spre un tip de democratizare mai curând anarhică decât ordonată după model occidental. Fărâmiţarea politică excesivă şi ungerea abuzivă cu funcţii reprezentative a unor neaveniţi care, de cele mai multe ori, nu aveau nici o calificare politică a dus la înlocuirea unor structuri funcţionale (parlament, guvernare, constituţie, justiţie, societate civilă etc.) cu încropiri uneori atât de originale încât ghemul anarhic constituit şi manevrat aproape douăzeci de ani nu mai poate fi descâlcit şi continuă să sporească, căpătând mereu noi labirinturi şi noduri. Continuăm să sperăm că vom avea o ordine statală democratică dar nu avem o legislaţie aliniată celei europene, ne zbatem şi ne decimăm în lupte politicianiste şi manipulări prin învrăjbire care a dus la un absenteism de 60 %, politica este tot mai îndepărtată de problematica reală a vieţii economico-sociale şi îmbibată de corupţie (mereu coafată cu şpreiuri pseudo-legale), societatea civilă nu este deloc civilă, iar presa e în mâinile magnaţilor parveniţi sau a unor învestitori abili de nu se ştie unde.
    Pentru ca această încercare de sinteză, menită să reamintească că democratizarea nu este totuna cu democraţia, că prima este un proces contradictoriu şi mereu discutabil, în timp ce a doua este un sistem constituit, perfectibil dar nu destructibil, să ne referim la balamucul creat de recentele alegeri aşa zis uninominale. Oricâtă abilitate dâmboviţeana i se poate atribui marelui nostru preşedinte jucător, nu-mi vine să cred că atunci când a forţat implementarea acestui experiment aiurit a antecalculat efectele lui perverse care-i fac jocul mult mai preferabil decât ar fi sperat.
    Prima concluzie, percepută unanim, este că avem de a face cu o gravă încălcare a principiilor democraţiei.
    A doua concluzie, nu mai puţin evidentă, este că ţara rămâne la discreţia unei guvernări la fel de indecise, instabile şi la discreţia intereselor de grup, ca şi până acum. Autoritatea tricefală, coordonată mai mult sau mai puţin cu ambiţiile prezidenţiale nu are capacitatea de decizie necesară cu precădere în acest moment de criză economică mondială şi nu va beneficia de încrederea şi sprijinul populaţiei convinsă că a fost iar înşelată.
    A treia concluzie, încă rămasă în ceaţă, se referă la iresponsabilitatea şi deruta aşa zisei noastre societăţi civile, care a cooperat la instituirea acestui sistem aberant de vot, care continuă să ignore imperativele democratice care ar trebui să le clameze energic şi care continuă să fie preocupată doar de avantaje de grup, sau personale, obţinute prin curtarea autorităţilor.
    Las lista deschisă, pentru toţi aceia care reuşesc să-şi menţină autonomia spirituală în ciuda deznădejdii care ne cuprinde mereu mai des.

    02.12.08
    Alexandru Singer

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s