prof. Sandu Singer, impresii de călătorie

 

 

 

Atracţia nordului

 

                        Anul 2008 este considerat de chinezi un an norocos, din cauză că are un interesant joc de date, printre care 08.08.08, adică opt august 2008. Vizitarea Scandinaviei in vara trecută m-a convins să mai revin şi am profitat de venirea la Bucureşti a prietenului meu din Bonn, Guido, pentru a realiza un nou tur nordic, mai avansat spre Cap Nord, decât anul trecut. Cu maşina lui, la sfârşitul lunii iulie, am trecut prin Ungaria, Slovacia şi Cehia pe drumuri care mi-au prilejuit comparaţii cu imagini din anii precedenţi. In trecere, fără opriri şi convorbiri cu localnici, nu poţi avea impresii substanţiale, totuşi am apreciat că se generalizează o oarecare atmosferă europeană, în care afirmarea identităţii naţionale se vădeşte într-o normalitate liniştită,  cumpănită. E îmbucurător să vezi că schimbările arhitectonice nu sunt şocante ca la noi, noile construcţii sau reamenajări păstrând spiritul tradiţional. Curios mi s-a părut (faţă de uluitoarea dinamică constructivă a Chinei) că nu prea apar mari investiţii din fonduri europene în afară de frecventele lărgiri ale infrastructurii feroviare şi a reţelei de transporturi sau comerciale. Cel mai mult mi-au plăcut zonele centrale de la Brno

  

şi Dresda, admirate de numeroşi turişti. Ne-am odihnit la Praga şi plimbarea pe Vasklave Namesti mi-a prilejuit amintiri dragi, numai că am rătăcit pe Hradciany fără să mai ajungem la Hrad şi Loreta, aparatul lui de ghidaj electronic fiind programat doar pe autostrăzi. Oricum, pentru mine o plimbare prin Brno e similară uneia la Brugges din Bruxelles. Cât despre Dresda, oricine a vizitat-o măcar o dată va dori s-o revadă. Eu am văzut-o prima oară in 1968 şi nu pot uita imaginea bisericii arse, înnegrite şi parcă încă fumegândă, de ziceai că a fost ieri bombardată. Am întrebat de ce nu o refac şi ghidul  mi-a spus, pe un ton de mândrie afectată : Ca să rămână drept mărturie a unui bombardament nedrept ! Se ştie că la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial aviaţia

   

aliaţilor a atacat nimicitor acest sit cultural, de valoare mondială, distrugând o parte din vestita Zwinger Galerie, situată în imediata apropiere a bisericii din imagine. Acum vizitatorii frumosului oraş se bucură că atât galeria, cât şi biserica sunt refăcute. Nu am mai avut timp să revedem bogata colecţie de artă de la Zwinger, însă m-a încântat plimbarea prin parcul şi grădinile din jurul frumoaselor galerii. Gândul mă duce şi spre parcul Castelului Peleş, însă trebuie să recunosc cu amărăciune că doar obiectivele culturale sunt similare, nu şi comportamentul vizitatorilor. Nimeni aici nu va lăsa nici cea mai insignifiantă urmă a trecerii sale, respectul şi apărarea mediului fiind componente constante ale comportamentului cotidian.

 

   

            Prima zi la Bonn am petrecut-o plimbându-mă prin centru şi prin parcul universităţii, unde zonele verzi oferă spaţiu de plaje şi la capătul unei alei se află un dulap de sticlă în care oricine poate pune cărţile de care nu mai are nevoie sau să ia cărţile pe care doreşte să le citească. Iau şi eu un roman american de dragoste, pentru drum, dar acasă citesc pe sărite cartea lui Eric Hobsbawun şi Terence Ranger  The Invention of Tradition, în care E. Hobsbawun face distincţii sociologice şi istorice între tradiţii, cutume, convenţii şi spirit înnoitor. Cum am aflat şi de scandalurile provocate de reprezentanţele ICR de la Berlin şi New York, mă gândesc că prea înţeleptul geniu al noii elite culturale române, dl. Patapievici ar trebui să citească cu atenţie aceasta carte a unui autor care nu se poate să nu-i fie cunoscut. Abia după revenirea la Bucureşti aveam să înţeleg mai bine, din articolul lui Ioan-Aurel Pop, din revista Cultura nr. 14-15, că nimic şi nimeni nu mai poate salva de ridicol această pretinsă elită. La Bonn eu am totdeauna sentimentul că spiritul lui Beethoven a călăuzit bine guvernanţii germani în anii când

aici era Capitala RFG. Pare mai curând o provincie culturală decât o Capitală politică. Am auzit multe despre corupţia din Germania (cel mai pregnant exemplu este acu cazul Siemens), dar nu mă aşteptam să întâlnesc un caz concret : o doctoriţă care ne relatează cum este obligată să cedeze postul ei de neurolog specialist, cu bune state de serviciu, doar pentru că şefii ei au hotărât aşa. De ce ? Uite aşa ! Explicaţia va deveni evidentă abia după ce se va vedea cine vine în locul ei. Şi eu care credeam ca sunt departe de România.

            Ziua următoare mergem la Köln, unde toate drumurile duc spre celebra Catedrală.

 

 

  Am aici prilejul de a vizita o familie tipic germană, într-o casă tipică, cu preocupări normale, axate pe profesie şi hobiuri, fără griji rezultate din tensiuni politice.

 

 

 

Seara, la Siegburg, suntem invitaţi la o onomastică a unui prieten al lui Guido şi am un nou prilej de a cunoaşte stilul vieţii germane, în care dincolo de competenţele profesionale maşina, casa şi hobiul definesc personalitatea fiecăruia. Au participat medici, farmacişti, jurişti, economişti, un tehnician, fiecare contribuind la crearea unei atmosfere de voie bună şi dialog prietenesc.

 

                     

            Ziua următoare vine nepoata mea de la Dusseldorf, unde lucrează la firma Nestle în urma unui concurs de competenţe în calitate de copyriter. M-am bucurat că m-a plimbat la Dusseldorf, acest oraş cu parcuri odihnitoare şi străzi elegante, însă nu am înţeles prea multe despre noua condiţie socială a unui profesionist angajat în străinătate. Îmi continuu periplul meu nordic cu o oprire de două zile la Hamburg, unde în contrast cu trepidaţia gării şi a spectacolelor nocturne mi-a plăcut mult parcul din Altona.

 

 

           După o zi de plimbare prin port o pornesc spre Norvegia trecând graniţa pe la Putgarden, îmbarcaţi pe Scandiline, pentru ca prin Kopenhaga spre Göteborg, apoi la Stokholm şi Storlien, pentru a ajunge la Trondheim.  Drum lung, foarte spectaculos, cu peisaje încântătoare, în care alternează păduri, câmpii cultivate cu grâu (pretutindeni suprafeţe imense cu grâu şi porumb, expresie a orientării pieţei aproape exclusiv spre cereale), lacuri şi cursuri de ape limpezi, ici-acolo căprioare dar şi un incendiu spre care se indreaptă imediat maşini ale pompierilor. Tot mai frecvente pădurile eoliene, grupări de căsuţe roşii cu acoperişuri semi-rombice, ca o băsmăluţă din ţinuta muntencelor. La Storlien atmosferă de staţiune montană total adormită şi abia peste jumătate oră vine un automotor să ne ducă la Trondheim. E ziua oraşului, strada principala împânzită de corturi şi tarabe cu produse specifice, terasele pline, în piaţa mare spectacole, care se extind şi în spaţiul din apropierea marii biserici protestante. Acest oraş al vikingilor a fost fondat la sfârşitul mileniului unu de regele Olav Tryggvason şi a fost prima capitală a Norvegiei. Este un oraş nordic foarte frumos, cu multe atracţii, eu am preferat o plimbare pe canal, m-am odihnit la slujba de la biserica protestanţilor, un locaş de cult impresionant.

 

  

 Am străbătut Germania, Danemarca şi Suedia pentru ca după o zi la Trondheim să trec de Cercul polar până la Bodø, într-o duminică, unde nu poţi obţine informaţii decât cu greu, de la un şofer de taxi. Totul e închis sau adormit şi se pare că doar turiştii sau tinerii echipaţi cu rucksacuri etajate, bine îndopate cu de toate şi bocanci pot  continua excursii spre Cap Nord. Între lunile mai – septembrie pe lacurile glaciare Tunsbergdalsvatn şi Styggevatn se pot rezerva caiacuri, trebuie doar să ajungi la Jostedalen cu Glacier Bus. Eu am fost mulţumit că am ajuns la Bodø.

 

 

 

            Situat la 67˚17′ latitudine Nord este un centru modern de comunicaţii, de servicii maritime montane şi tratamente aquatice vizitat de peste 2,5 milioane turişti anual. E lumea de basm a trollilor şi a tuturor posibilităţilor sportive şi distractive. Întoarcerea spre Trondheim şi apoi spre Oslo, de unde voi urca iar spre Bergen, de-a lungul mării fiordurilor interioare intre masivul Sulitielma şi vestitele insule Lofoten oferă ziua un spectacol de neuitat. Din mare parcă răsare trollul meu şi pare că priveşte pestemine cu un ochi şi cu celălalt răde cu subînţelesuri. Privind fără să te saturi minunile fiordurilor interioare te simţi plutind pe aripi de fantezie nordică, între munţi şi ape dantelate, apelând istoria vikingilor, basmele marinarilor sau ale pădurarilor. Visezi cu ochii plini de verdele pădurilor, roşul florilor, albastrul lacurilor, galbenul culturilor şi alb-cenuşiul norilor. Pe la Dunderland trec înapoi Cercul polar, stau comod într-un elegant automotor şi mă trezesc transbordat cu un autobuz la Lilianshamer în alt tren. Gara de la Oslo mi se pare acum mai modernă, multifuncţională, spaţii largi şi magazine atractive. Spre Bergen ochii fug pe lângă tren admirând peisajul montan de la Hakkesund şi Myrdal, pădurile atent curăţate de mestecenii rahitici dărămaţi de furtuni, în timp ce alţii, voinici şi mândri concurează coniferele cam golaşe. Mereu pete de zăpadă, prăpastii şi cascade. Ajuns iar la Bergen sunt decis ca de data aceasta să fac turul fiordurilor interioare. În secolul Xlll a fost Capitală a Norvegiei, a fost sediul Ligii Hanseatice, este considerat centrul fiordurilor. Oraşul lui Eduard Grieg este un important centru cultural al Norvegiei.        .

  

 

            După turul fiordurilor cu White Lady şi o degustare la Fisch Market, ziua următoare, pe un catamaran modern iau iar drumul spre Stavanger, centru petrolier, dar şi oraşul de unde se pot face alte plimbări pe Lysefiord, dar mi-e de ajuns. 

 

            Din păcate am fost nevoit să stau şapte ore la Stavanger şi treisprezece ore la Oslo ca să pot prinde o legătură spre Hamburg- München, ultima etapă spre casă. Revederea bunilor prieteni Hansi şi Gerlinde, Stephani şi Brigite este o bucurie de care nu mă pot lipsi la nici un drum care trece prin Germania. Stephani face noi cărţi interesante, iar Hansi se străduieşte să realizeze un film despre Zădărenii lui de pe Mureş, sat părăsit de toţi nemţii care-l locuiau cândva. Drama cimitirului de care nu se mai îngrijeşte nimeni mi se pare simbolică pentru soarta unor tradiţii pe care o colectivitate strămutată nu mai are forţa solidară de a le păstra. Independent de cauzele şi consecinţele strămutării, colectivitatea germană ar trebui să beneficieze de o colaborare cu biserica ortodoxă din Zădărenii de azi în folosul memoriei creştine frăţeşti. Cultul morţilor dă măsura unei solidarităţi istorice trainice.

            Această nouă călătorie mi-a reconfirmat convingerea că am putea şi noi să trăim mai bine…dacă am învăţa să trăim mai frumos, mai responsabil şi civilizat. Cine şi ce ar trebui să facă e o poveste complicată. Practic şi eficient e să începem fiecare cu noi înşine să distingem între frumos şi bine.

prof. Sandu Singer

(cu aprobarea autorului)