Capacitatea de (auto)iluzionare
şi lirica cerebrală*
Petre ISACHI
Nimic mai productiv pentru un poet, decât capacitatea de (auto)iluzionare. Dacă cineva vrea să studieze funcţia iluziei şi a mitogenezei, în procesul poetizării din opera unui scriitor, îl rog să (re)citească volumele lui Petru Scutelnicu, în ordinea apariţiei: Paznic la floarea de măceş, 1996; Ameninţarea cu viaţa, 1998; Viaţa de unică folosinţă, 2002; Poem pe cord deschis, 2006; Imperiul cu poeme, 2011, şi, desigur, Îmblânzitorul de iluzii, 2014. Prima constatare a fratelui nostru, cititorul, după lectura textelor, este că iluzia nu numai că nu subminează însuşi conceptul de artă, ci, dimpotrivă, îi asigură longevitatea, cultivând simultan „augusta minciună” a literaturii şi resorturile vanităţii autorului/ receptorului. „Credinţa lipsită de măsură”(=iluzia), a poetului deziluzionat ce-şi proiectează/ transfigurează în poeme concise, o lume contaminată de angoase colective, spaime atavice, complexe, reverberaţii, amintiri, iubiri romantice, despărţiri, melancolii provinciale, „cărţi de zăpadă”, ameninţări, uitare, frig existenţial, „clipe de toamnă”, dictatură, copilărie pierdută, înstrăinare de sine şi de lume etc. este un extraordinar spaţiu al mitogenezei ce-i alimentează poetului imaginarul poetic, harul demiurgic şi inspiraţia.
Scriitorul născut la Tg. Mureş, cu studii superioare la Cluj-Napoca, transfigurează în vol. „Îmblânzitorul de iluzii”, un acut sentiment al insecurităţii, omniprezent parcă, într-o cetate etern asediată de provincialism (= o faţetă aparent inofensivă a prostocraţiei ce naşte şi perpetuează abjecţia umană şi „dictatura frigului”), în care amintirea, presimţirea primejdiei şi a iminenţei apocalipsei individuale, sociale, politice, neliniştile firii, sentimentul decăderii morale, spirituale şi a pierderii valorilor consacrate, dezamăgirile ce fac ecuaţia vieţii, ordinea socială fals-europenizată, străină fiinţei individuale şi naţionale, pierderea identităţii sinelui, fatalitatea destinului etc. nu fac decât să decoloreze urmuzian, vălul albastru al iluziei.
Paradoxal, în alchimia şi arhitectura noului volum, nu poetul „îmblânzeşte iluzia”, ci iluzia necenzurată (= „spiritul ce gândeşte în sensul lui”, J. Paulhan) îl sileşte pe autor să se pună în slujba ei, pentru a înşela gândirea poetică, mitică, filosofică, religioasă etc.. Deschid volumul la întâmplare: „o iarnă în formă de verb/ dintr-o noapte ce mai fumegă/ pe dungă de stea călătoare/ prin oraşul meu umblă porumbei/ ca o rugăciune caldă” (Pastel, p. 30). A doua constatare a fratelui nostru, cititorul, după lectura integrală a volumului. Măria Sa (re)descoperă că inspiraţia balzaciană a lui Petru Scutelnicu, de a face din iluzie, supratema scriiturii nu este întâmplătoare Mesajul himeric, melancolizat subversiv şi topit în substanţa celor 70 de poeme, are simultan, funcţie estetică, poetică şi poietică: iluzia care ne îmblânzeşte (titlul este voit paradoxal; felicitări!) este creaţie despre care, aşa cum susţinea cândva R. Tagore, nu poţi spune că este ireală. Dimpotrivă! Îmblânzirea iluziei înseamnă, în viziunea prietenului meu Petru Scutelnicu (toţi poeţii sunt prietenii mei!, nu şi criticii, prozatorii!), îmblânzirea „scorpiei” ce locuieşte confortabil în fiecare din noi, înseamnă perpetua noastră (re)umanizare şi voinţă de comunicare cu celălalt.
În vol. Îmblânzitorul de iluzii sub prezenţa constelaţiei de teme şi motive, cunoscute cititorului şi din volumele anterioare, legate de fragilitatea fiinţei (v. Peisaj, p. 6; Abur de orhidee, p. 9; Tramvaiul, p. 18; Tandreţe, p. 21; Melancolie provincială, p. 31; Dictatura frigului, p. 64 etc.), poetul, un hierofant al unei inspiraţii aparent întâmplătoare, se descoperă dependent de iluzie şi trădat inexplicabil. Simţindu-se părăsit de iluzii (iluzia copilăriei, tinereţii fără bătrâneţe, prieteniei, iubirii, solidarităţii, aşteptării, comunicării cu celălalt etc.), P.S. (pre)simte ca o fatalitate, primejdia morţii interioare, pericolul vidului sufletesc, în fapt asfixierea sufletului de agresiunea abjecţiei umane. Transfigurarea simfonică a unor teme şi motive, precum: toamna (este reiterată de cca. 19 ori), îngerul, oraşul, soldatul, iarna, scrisoarea, pumnalul, copilăria, tramvaiul, gara, sufletul, spitalul, fotografia uitată, strada etc. naşte o stare poetică transparentă, tragică şi absurdă în acelaşi timp, de ţi „se vede sufletul” şi te determină „să fugi într-o limbă necunoscută”. Fuga de sine, de celălalt, de lume, pierderea credinţei etc. scriu postmodernist muzica elegiacă a volumului Îmblânzitorul de iluzii.
Limbajul poetic inconfundabil, marcă a scriitorului autentic (atenţie! există, totuşi, pericolul căderii în manierism) este simultan expresie a spiritului şi a sufletului: „platină în triajul gării/ prin artere îmi circulă/ o copenhagă de iluzii/ iarna de aspirină de catifea/ de penicilină/ Danemarca şi frigul de cuarţ/ mângâind poezia/ ca un pumnal” (Vocea poetului, p. 33). Performanţa poetică a lui Petru Scutelnicu este generată de algebra superioară a spiritului ce configurează sub lirica cerebrală, misterul omului ce „prinde cu sufletul gheaţa lumii” (v. Omul, p.40), încât „absurdul semnificativ” (Călinescu) prinde contur atunci când te aştepţi cel mai puţin: „Cuţitul de argint/ este o stradă/ sau o tristeţe/ bezna hohoteşte prin fereastră” (Scrisoare la vreme de seară, p. 32). Conciziunea poemelor, lapidaritatea versurilor, tristeţile iremediabile, rafalele de singurătate, privirile de cuarţ, melancoliile însângerate, anxietăţile potenţate de o iarnă definitivă, starea de „toamnă ghimpată”, senectutea (pre)simţită ca o ameninţare, minciuna vieţii inclusă în „copenhaga de iluzii”, modul atipic în care îşi cheltuite „însingurarea” în fiecare zi, nepăsarea existenţială, „gerul din provincii”, senzaţia de lume expirată, ce convieţuieşte într-un azil de bătrâni, absurdul ce se insinuează în progresie geometrică etc. sunt tot atâtea inginerii poetice ce-şi rătăcesc însuşi autorul, într-un labirint borgesian, construit chiar din iluziile celui ce se visa „paznic la floarea de măceş”. Personal cred că Petru Scutelnicu apără cu aceeaşi forţă de (auto)iluzionare frumuseţea lumii; „ figurantul dintr-o piesă oarecare/ buimăcit de o rafală de singurătate/printre flori de catifea/ şi logaritmi în baza doi/ prin ceaţă/ de martie/ ochii tăi de cuarţ/ nici o toamnă nu mai trage la peron/ în oraşul pălmuit de nepăsare” (Lecţia de matematică, p. 36). Tendinţele de eroificare, de sanctificare şi de tabuizare (v. Rugă, p. 8; Cuvinte, p. 15; Tristeţea unei clipe, p. 24; Drept la replică, p. 29; Viaţa, p. 43; Copilăria, p. 55; Frigul ostenit, p. 62; Strada, p. 73 etc.), sunt atenuate de melancoliile „torenţiale” de sorginte bacoviană, de ludicul barbian şi de cuminţenia pământului specifică oricărui poet ardelean ce se îmbată cu poezie şi cu virtute, respectând, în principiu, toate interdicţiile.
De fapt, aici am vrut să ajung. Interdicţia omniprezentă în lumea în care trăim naşte nevoia de iluzie poetică, potenţează măreţul mister al existenţei de care suntem fascinaţi şi intuiţia lirică, mai exact intuiţia pură necesară poetizării: „păsarea măiastră/ îţi tulbură cerul din privire/ ţi se face seară/ prin sălcii încovoiate de somn/ primăvară atât de cadâncă/ încât se întorc salcâmii acasă/ viaţă zornăitoare/ pe Covaci şi Gabroveni/ viaţă îndepărtată/ îţi prind o stea căzătoare/ în mijlocul inimii” (Aiputea să atingi melancolia, p. 72).
Arta de a vizualiza stările, ideile, iluziile, interogaţiile, mirările, revoltele etc. transformă vol. Îmblânzitorul de iluzii într-o pictură oarbă, ce se aude în loc să se vadă (apud. Leonardo Da Vinci). Se aude muzica unui suflet ce se crede trădat de iluzii, de prieteni, de lume. Îl asigur pe redactorul-şef al revistei Plumb: iluziile nu trădează niciodată. Noi suntem cei care le trădăm. Noi uităm că cine trădează se trădează. Cu siguranţă, poetul Petru Scutelnicu va continua să cugete (adică să se iluzioneze la modul absolut), să scrie „cărţi de zăpadă” (v. şi poemul cu acelaşi nume, p.74), să viseze la „fântâni sălbatice” şi să mângâie „poezia, ca pe un pumnal”.
Petru Scutelnicu, Îmblânzitorul de iluzii, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2014.
BIANCA MARCOVICI, ביאנקה מרקוביץ de pe MUNTELE CARMEL,ISRAEL,SCRIITORI ISRAELIENI 