Mirel Brateş, Haifa se recomandă

Un  romancier de succes din Israel

 Tudorel Urian – Viaţa ca un film

În doar cîţiva ani, cu precădere cei de după prăbuşirea regimului comunist, Mirel Brateş, care nu mai este un om foarte tînăr (în acest an va împlini 70 de ani), a devenit unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori de limba română din Israel.

Impresionantul său ciclu autoficţional început cu romanul Zaţ (tipărit în Israel, în anul 1993, a cărui reeditare în ţară cred că se impune) şi continuat cu impresionanta şi foarte premiata sa carte Israel fără horoscop (Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi, foarte recent Premiul Nicu Palty), pare a fi ajuns la sfîrşit o dată cu publicarea romanului Porunca lui Elohim. Acest impresionant ciclu romanesc este o saga a avatarurilor unui evreu originar din România care, la sfîrşitul anilor ’80, se decide să părăsească ţara guvernată după logica adesea capricioasă a lui Nicolae Ceauşescu pentru a se stabili definitiv în Tara Sfîntă.

Romanele sînt simultan o carte a cunoaşterii unui teritoriu plin de mister, ştiut doar din poveştile unora sau ale altora, niciodată capabile să surprindă întreaga complexitate a acelor meleaguri (clima, arhitectura, oamenii, conflictele confesionale, mentalităţile nu seamănă deloc cu realitatea din România), dar şi o încercare, aproape disperată, de regăsire a propriei identităţi într-o viaţă reluată din punctul zero.

Ne mai amintim faptul că, la noi, toată lumea îi invidia pe cei care, la sfîrşitul anilor ’80 reuşeau să evadeze din infernul regimului comunist. Despre vecinul, plecat definitiv” din ţară se credea îndeobşte că a ajuns direct în Paradis, indiferent dacă scrisorile trimise de el acasă purtau ştampila poştei din Paris, Frankfurt, Toronto, New York, Melbourne sau Tel Aviv. Tonul veşnic entuziast în care erau povestite reuşitele lui în ţara de adopţie, fotografiile care le însoţeau cu fericitul zîmbind rezemat de vreo maşină de vis sau în faţa vreunui monument celebru născuseră un adevărat vis, poleit cu aur, al exilatului român.

Totul părea roz, minunat, în comparaţie cu grozăvia de acasă. Prea puţini se gîndeau însă concret la ce se petrecea cu adevărat în mintea celui pus în situaţia de
a-şi abandona dintr-o dată casa pentru care muncise o viaţă întreagă, prietenii, cariera profesională consolidată, o viaţă socială pe care, de bine de rău, reuşise să o înţeleagă şi la ale cărei mecanisme se adaptase, limba în care crescuse şi pe care o folosea în relaţiile cotidiene, pentru a se azvîrli în plin necunoscut.

Pe de o parte, bucuria de a fi scăpat din chingile unui sistem dispus să aneantizeze însăşi condiţia umană, pe de altă parte, teama de a păşi într-un mediu nou, potenţial ostil, departe de familie, de prieteni şi de toate deprinderile atît de familiare ale existenţei pe care tocmai a părăsit-o. Să recunoaştem, o perspectivă morală nu foarte încurajatoare, mai ales pentru cineva care nu mai era la vîrsta aventurii. Această nelinişte a exilatului, cu sufletul scindat între amintirile din trecuta sa existenţă (dorul pentru locurile de acasă pe care este convins că nu le va mai vedea niciodată, prietenii şi colegii de odinioară, dar şi ticăloşiile şi nedreptăţile pe care a fost obligat să le suporte din partea unora şi altora) şi confruntarea cotidiană cu ambiţiile, frustrările, răutăţile, orgoliile celor din jurul său în încercarea de a-şi găsi şi consolida propriul său loc în ţara de adopţie, conferă specificitate scrisului lui Mirel Brateş şi explică, într-o bună măsură, incontestabilul succes al cărţilor sale în Israel, dar şi în România.

Personajele lui Mirel Brateş sînt oameni normali, nici învinşi, nici învingători, care încearcă să-şi găsească propria identitate socială şi intelectuală într-o lume în care reperele şi sistemul de valori sînt altele decît cele deprinse într-o experienţă socială de cîteva decenii.

Cei care ştiu cîte ceva despre viaţa lui Mirel Brateş (la mijlocul anilor ’80 a fost unul dintre incisivii ziarişti la cotidianul timişorean „Drapelul Roşu”, apoi, în perioada dementă a ceauşismului, înainte de a pleca definitiv în Israel, a făcut şi cîteva luni de închisoare, ca urmare a unei cacealmale judiciare) vor avea surpriza, citind romanul Porunca lui Elohim, să observe că unele episoade ale acesteia apar legate nu de unul, ci de mai multe personaje ale cărţii. Disipîndu-şi la nivelul mai multor personaje propriile experienţe existenţiale, autorul camuflează un aspect prea apăsat autobiografic al romanului. În felul acesta, el spune ce este de spus, fără însă a ieşi din limitele a ceea ce în mod obişnuit se încadrează în limitele ficţiunii.

Se poate vorbi, în acest caz, despre autoficţiune, în măsura în care autorul îşi transferă o serie de întîmplări şi trăiri din existenţa reală, verificabilă, în contexte fictive sau chiar în contul altor personaje ale cărţii. De altfel, raportul dintre adevăr şi ficţiune este una dintre mizele ascunse ale cărţii, o cheie de lectură sugerată de mica precizare a autorului din Confienţa care deschide romanul, dar şi de foarte explicitul citat din Mario Vargas Llosa: „Într-adevăr, romanele mint – ele nu pot face altceva -, dar acesta este doar un aspect al problemei. Celălalt este că, minţind, ele transpun un adevăr ciudat care poate fi exprimat doar disimulat şi protejat, deghizat în ceva ce nu există de fapt”.

<b>Porunca lui Elohim</b> nu este un roman uşor de povestit. La fel ca celelalte romane ale ciclului el este construit într-o tehnică cinematografică. Planurile se întretaie în permanenţă, în funcţie de mecanismele imprevizibile ale gîndirii. Personajul lui Mirel Brateş se plimbă pe o stradă din Haifa, cu gîndurile sale, precum un alt Leopold Bloom. O faţadă de casă îl poate trimite cu gîndul în trecut, în anii de groază petrecuţi în România comunistă, un chip îi poate aduce în memorie întîmplări mai vechi sau mai noi, inclusiv aventuri erotice. Printr-un inedit procedeu de mise en abîme, personajele preiau, la rîndul lor tehnica cinematografică utilizată de narator la nivelul întregii naraţiuni, aşa cum face Dan Clarenfeld în acest amuzant fragment: „Dan se aşeză în fotoliu şi remarcă, chiar în acel moment, că secretara îşi desfăcuse picioarele prea tare, fie dinadins, cu o detaşare jucată, fie dintr-o nepăsare excentrică. Oricum, imaginea era atractivă şi el începu să o studieze fără nici o reţinere. Ba chiar se amuză închipuindu-şi un mod de filmare ultra-voyerist, un travelling-înainte pentru a aduce punctul de împreunare a pulpelor într-un plan-detaliu, pe urmă în contra-plonjeu, un cadraj pe cizmuliţele ei de şevrou, după aceea, invers, de pe cizmuliţe în sus – genunchii, marginea netivită a fustei, pulpele…” (p. 81).

Fragmentul „din jurnalul scriitorului Ion Pelagic” din finalul romanului readuce în mod explicit în prim-plan tehnica cinematografică de această dată în descrierea unor străzi dintr-un cartier vechi al Tel Aviv-ului. Fragmentul seamănă izbitor cu un altul, din precedentul roman al lui Mirel Brateş, Israel fără horoscop: „Alese un itinerar mărginaş, spre periferie, şi mă preveni că vom film cu cameră video, direct, fără nici un ecleraj special, cu planuri lungi, cu prim-planuri pe feţele oamenilor, ca un mozaic de secvenţe care curg fără continuitate: ganguri şi pasaje frumoase pe vremuri, arhitrave gigantice, cartiere vechi cu case galbene, cu marchize de geam colorat, cu lămîi înfloriţi în curţi, construcţii cu steme misterioase, cu ogive şi gorgoane sprijinind ferestre oarbe cu lei de piatră, sparţi şi îngălbeniţi, blocuri cu mansardele retrăgîndu-se unele din altele, ca nişte zigurate, o mică piaţă rondă, pe care el o botezase în glumă Dupont Circle” (p. 151). În acest scurt fragment este condensată întreaga tehnică narativă a lui Mirel Brateş, cu amendamentul că „tehnica de filmare” se aplică nu doar la exterioare, ci şi la viaţa interioară a personajelor sale.

Zaţ, Israel fără horoscop şi Porunca lui Elohim, trilogia lui Mirel Brateş, dedicată vieţii comunităţii vorbitorilor de limba română din Israel este o lectură fascinantă. Cărţile din acest ciclu romanesc oferă cititorului român şansa de a trece dincolo de locurile comune referitoare la }ara Sfîntă, de a privi de aproape, pas cu pas, ,filmat cu camera pe umăr”, un ţinut exotic, aflat la întretăierea tuturor civilizaţiilor, un loc în care cutezătoarele forme verticale ale Occidentului îşi dau întîlnire cu explozia de culoare specifică bazarului Oriental şi unde viaţa este trăită la intensitate maximă pentru că moartea pîndeşte în permanenţă acolo unde nici nu gîndeşti.

Stilist impecabil, elogiat de critică, premiat în România şi în Israel, simţindu-se în limba română ca peştele în apă, Mirel Brateş devine, cu fiecare nouă carte a sa, o referinţă obligatorie pentru literatura diasporei de limba română din Tara Sfîntă şi nu numai.

ROMANIA LITERARA, 1 FEBRUARIE 2006

Reclame

2 gânduri despre &8222;Mirel Brateş, Haifa se recomandă&8221;

  1. Cartile au aparut la Bucurest; recent, inca un roman. Probabil ca trebuie sa va interesati prin librarii. Ultima carte a aparut chiar in luna noembrie. Inca nu am primit-o de la autor. Ce-mi amintesc din titlu:”David C… , evreul necesar”
    bianca

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s