CRONICA LITERELOR
pace pe
malurile mele
În Poeme de pe cele două maluri ale sufletului (Colecţia
OPERA OMNIA Poezie contemporană, Tipo-Moldova, Iaşi, 2011)
Bianca Marcovici e ancorată cu un picior pe malul Bahluiului, la
Iaşi şi cu altul, pe malul Mării Mediterane, la Haifa. Sunt cele două
maluri ale sufletului ei complicat, ambele comune nouă, şi ei şi
mie, amândoi găsind soluţii pentru supravieţuirea lângă această
nouă patrie a noastră, Israel. Volumul începe şi se termină cu
cuvântul PACE, în mod obsesiv şi ciclic, pacea fiind nu doar
salutul naţional în Israel ci şi o năzuinţă fierbinte a fiecăruia dintre
noi. Pacea, de care cu toţii avem atâta nevoie, este descrisă ca o
„stofă întoarsă pe dos”: „Pacea asta zgomotoasă… Pasăre împăiată
Cu ochii mari, speriaţi…” „Pacea asta tropăită şi amărâtă”. Haifa,
oraşul „zidurilor de sprijin” datorită construcţiilor şi sistematizării
în pantă, se regăseşte ca o ofrandă, ca o dragoste tainică şi necesară
în sufletul autoarei: „Zidul meu de sprijin îmi apără spatele…” atât
în Renasc şi dincol’, cât şi în Septembrie şi în Pactul eşeculu’: „…
şi eu cresc artificial şi mă nasc în fiecare zi, mai înflorită, mai
artificială, mai tăcută, mai uluită de ce mi se întâmplă…”. Poeta
renaşte mereu prin poezie şi din poezie, ignoră pe cei care privesc
poezia şi pe poet dispreţuindu-i pasiunile reprezentate de
continuarea îndârjită a activității literare ca ingineră şi tangenţială
la sunete viorii „copie Cremona”, uitată poate sub patul unchiului
de la Iaşi: „mi-a zis să-mi şterg viaţa poetică, e o lacrimă cu prea
multă putere sunt prea mulţi grafomani în agonia agoniei care o să
te înghită de vie!” (Scorpionul a vorbi’) sau „…Cât e de greu să
răzbaţi/ În ţara extremelor,/ În ţara scaunelor tapiţate,/ unde
Cramponaţii de ele/ Privesc marea ca pe un bun al lor/ Privesc
poezia/ ca pe-o Cenuşăreasă/ Privesc poetul/ Ca un om coborât din
altă lume…” (În ţara extremelor) „… Încerc să mă feresc/ De
oamenii căpuşă/ Dar nu reuşesc.” (Akiva, Achiva) Însă feminitatea
învinge, dă viaţă, dăruieşte suflet chiar şi „păsării iubire”: „la
Marea Moartă este viaţă…” „… cuvântul scăldat în pasărea iubire
împreună pe viaţă” (Împreună) „e normal să pun întrebări naive …
picturile naive nu nasc confuzii prea grave.” (Sunt femeie şi pun
întrebări naive) Însă nu putem uita nici experienţele amare prin
care-a trecut poporul evreu în lunga sa peregrinare prin faţa
tribunei istoriei. Poeta păstrează un moment de reculegere în
amintirea martirilor care ne-au înlesnit, prin sacrificiul lor, nouă,
celor de azi şi celor de mâine, o casă sigură şi un spate drept şi
demn: „Suntem vii/ Suntem martorii/ Suntem supravieţuitorii/
Unui popor neiubit.” (Auschwitz). Această casă demnă se cere
păzită cu străşnicie în aceste vremuri confuze, când graniţa între
bine şi rău este atât de nesigură şi, cu nonşalanţă, călcată în
picioare: „… veri prelungite sub tirul katiuşelor/ tratate de pace intră
în vigoare/ chiar acum între armă şi armă între/ terorism şi
omenie.” (Între armă şi armă). Citind versurile cuprinse în ultimul
volum al Biancăi Marcovici, am avut senzaţia că aud lovituri de
spadă şi chiar şuierăturile lor prin aer. „Dansul săbiilor”, al lui
Hachiaturian, mi se pare muzica cea mai potrivită acestui nou volum
de poezie în care autoarea a devenit o adevărată maestră a „spadei
cuvintelor”. Şi pentru că pomeneam feminitatea ei, poeta se lansează
cu succes pe meterezele dragostei, ale nostalgiei, ale dorului de
tinereţe şi de amintiri: „Între noi sunt tot mai puţine uşi/ Tot mai
puţine ferestre/ Între noi sunt mări şi ţări de cuvinte/ Tăceri abisale/
Multe tăceri” (Preludiu). Sau: „… rămân cicatrici combinate/ pe
fondul întâmplărilor trecute,/ eu cu moartea mamei/– tu cu moartea
în sine–”/ violonista din mine e încă romanţioasă,/ te caută în partea
muzicală a lucrurilor/ tocmai zona ta lipsă.” Şi cu toate astea: „… ies
la suprafaţa lucrurilor să-ţi primesc mâna salvatoare închipuită…”
(Mediterana). Bianca reuşeşte o adevărată echilibristică cu
cuvintele care, pe mine personal, m-a delectat: „când acasă e
departe şi departe e undeva unde nu-i exact casa, cuibul”. Reuşeşte,
de asemenea, să meargă ca pe sârmă printre, pe de o parte,
singurătate, dorinţă şi platitudine şi pe de cealaltă parte, intimitate:
„trupul cuvintelor tale se destinde/, iar eu îmi rezem capul de inima
ta oază!” (Legenda II). Viaţa, printr-o măiastră comparaţie, e
asemuită cu banalul ascensor de care avem parte zilnic în clădirea
care ne absoarbe: „… şi, deodată, mi-am zis că asta-i viaţa mea, te
urci în lift, urci rapid, mai apoi cobori încet, te mai opreşti între
etaje, alteori rămâi în lift, ajungi direct la minus 2… adică 2 metri în
pământ, … doar de pe o zi pe alta!” (Sacul alb) Volumul actual îţi
lasă totuşi o impresie de optimism: viaţa merită trăită, apreciată,
iubită şi respectată. Totuşi nu oricine poate lăsa în urma sa o
capodoperă! „…Am deja şapte capodopere umane; fetele mele mi
le-au dăruit.”Aşa cum am mai spus, placheta de versuri se încheie
ciclic, cu obsedantul nostru cuvânt, încărcat de nenumărate
înţelesuri, PACE: „… rezum totul printr-un cuvânt: PACE!”
(Instinct) Am mai recomandat scrierile sincere şi plecate direct din
„casa sufletului” ale Biancăi Marcovici dar, acum, o fac cu şi mai
multă convingere, găsindu-mă indubitabil în faţa unei culegeri
de poeme de o maturitate desăvârşită, de o sinceritate şi o
inocenţă în acelaşi timp, caracteristice unei poete ajunsă pe
culmile creaţiei, de unde poate contempla cu luare-aminte tot
drumul parcurs, înţelegând şi învăţând din toate experienţele
trăite şi ordonate pe hârtie.
Eduard MATTES
BIANCA MARCOVICI, ביאנקה מרקוביץ de pe MUNTELE CARMEL,ISRAEL,SCRIITORI ISRAELIENI 