INVITAT, ANDREI BACALU

Amnezii avantajoase

http://www.jurnalul.ro/articole/104976/amnezii-avantajoase 

(cu aprobarea autorului)

Îmi place grozav coperta unei cărţi pe care am primit-o de curând, „Clinica tulburărilor de memorie”. Primul cuvânt este foarte clar tipărit, al doilea ceva mai palid iar ultimul, „memorie”, cu greu poate fi descifrat.Simboluri transparente. E relativ uşor să uiţi ceva, poate chiar prea uşor.

La ora asta un computer banal poate conţine de 1.200 de ori mai multă informaţie decât unul de acum 10 ani şi este de 400 de ori mai rapid. Am luptat vreme de decenii pentru a ne aminti tot ce se poate. Se pare că a venit momentul să învăţăm să şi uităm. Din nou.

Mai bine decât oricine altcineva, Jorge Luis Borges a înţeles riscurile unei memorii perfecte în povestea lui „Funes el memorioso”, cel înzestrat cu darul amintirii totale, dar şi paralizat de el.

Nimeni nu şi-a imaginat însă că vom ajunge la o zi în care totul, absolut totul, este înregistrat, accesibil şi disponibil. Se aud voci alarmate de riscurile legate de această situaţie. Serviciile de internet promit că vor începe să mai şteargă câte ceva din vasta lor memorie. În cel mai rău caz, la un an, doi de la înregistrare, o viaţă de om în termeni de computer.

 

Dacă ar fi vorba de o problemă individuală şi nu de una la scară planetară, lucrurile ar fi ceva mai simple, am dori să ne uităm insuccesele, gafele, eşecurile. Istoricii austrieci ar prefera să uite bătălia de la Caransebeş din 1788 în care două regimente vieneze s-au măcelărit reciproc (10 mii de morţi!) animate de convingerea că luptau cu oştile otomane. Acestea aveau să ajungă pe câmpul de bătălie doar peste două zile.

Britanicii ar renunţa de bunăvoie la amintirea bătăliei de la Colenso în care au pierdut ruşinos în faţa burilor. Nimeni în Franţa nu ţine prea mult la amintirea eşecului liniei de fortificaţii Maginot, ocolită de germani în 1940, nici la ce s-a întâmplat în 1953 la Dien Bien Phu. Acolo, generalul nord-vietnamez Vo Nguyen Giap a creat pentru ei o situaţie fără ieşire. Giap, care l-a studiat pe Sun Tzu (Arta războiului) şi era un excelent jucător de go, a folosit termenul clasic de go „kiri kaeshi”. Japonia probabil că îşi regretă greşelile comise în 1941 în timpul atacului de la Pearl Harbour şi nu mai are ce învăţa din ele.

Compania Ford ar prefera să uite de ziua din 1958 în care a introdus total nereuşitul model Edsel, nume devenit sinonim cu eşecul comercial. Politicienii din SUA ar vrea să şteargă din isorie numele Watergate, legat de prăbuşirea lui Nixon. NASA s-ar mulţumi cu uitarea incidentului penibil din 1998 în care confuzia dintre unităţile metrice şi cele tradiţionale a dus la pierderea unei nave spaţiale destinate să studieze meteorologia planetei Marte.

Gafele îşi au locul lor şi în literatură. Mircea Horia Simionescu propunea pe vremuri instituirea şi aplicarea unui sistem mondial de măsurare a gafei. Nu ştiu care este situaţia actuală a proiectului, dar am găsit o listă de erori grave ale editorilor, erori pe care scriitorii le citează cu orice ocazie. Pe bună dreptate.

 

Există o sintagmă, „bileţele roz”, care ar putea sugera cine ştie ce delicată corespondenţă amoroasă. Asta în orice limbă a pământului cu excepţia englezei în care au sensul fie de concediere, fie de respingere a unui manuscris. Exemple, cu nemiluita. Iată doar câteva.

Manuscrisul unui jurnal a fost considerat „foarte plictisitor, plin de conflicte de familie, necazuri mărunte şi emoţii adolescentine”, iar editorul a conchis că „nu are nici o şansă de succes”. Publicat peste puţină vreme de o editură concurentă, a fost vândut în peste 30 de milioane de exemplare. Asta doar în ţările de limbă engleză. Era jurnalul Annei Frank. Un roman scris de Pearl Buck (care avea să primească şi un premiu Nobel) a fost refuzat pe motivul că „nu are nimic interesant de spus despre China”.

„Ferma animalelor”, tulburătoarea distopie politică a lui Orwell, a fost respinsă pe motivul că poveştile cu animale nu au succes. Jorge Luis Borges a fost declarat „intraductibil”, Sylvia Plath „netalentată”, Anais Nin „total neartistică”, Jack Kerouac „depăşit”. Lui Frederic Forsyth, autorul „Zilei şacalului”, nu i-au dat nici măcar o explicaţie, dar se spune că editorul care l-a alungat şi-a pierdut slujba.

Un autor foarte simpatic, Gilbert Sorrentino, autorul romanului post-modern „Tocana lui Sullivan”, a găsit o soluţie elegantă pentru a plăti nişte poliţe. În loc de prefaţă, introducere, comentarii şi postfaţă a publicat o antologie de „bileţele roz” primite de la câteva zeci de edituri. Fără comentarii, dar desigur cu obidă.

Andrei Bacalu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s