Pălărie cu clopot-copyright blog, bianca marcovici (c)

 

https://wxwx.wordpress.com/carte-de-poezii-haifa-noembrie-2007/

Toate articolele din acest blog nu pot fi retransmise fără acordul meu

copyright (C)

bianca marcovici

8.08.2007

motto:
  ‘Hacol tzafui
v’hareshut netuna’ – In traducere libera „Totul e prezis si dreptul de  alegere exista”.

 

antecedente, de Bianca MARCOVICI

(Material propus pentru publicare la data de: 16-11-2004)

Antecedente

(„ola hadaşa”
sau , nou venită în ţară)

Urmele mi-au fost şterse
Cu migală.
Întâi mi-au desfinţat adresa.
Mai apoi mi-au dărâmat poemul
Făcut din cărămizi,
Vezi bine fără liant…
Apoi mi-au pus o cunună pe cap
Fără flori,
Din când în când duceam mâna la cap
Să mă trezesc
La realitatea progresistă
De neîmpotrivire şi nepotrivire,
La ambalajele publicitare.
Mai târziu mi-au sădit un steag de
recunoaştere a luptei mele
Cu morile de vânt;
(Mi-au zis că mă pricep la construcţia lor –
E ceva în sângele meu albastru).

Zguduitor să
Constaţi dezastrul
Când, pachetele cu cărţi
Nu au ajuns
În Ţara Sfântă.
Mai tîrziu mi-au deschis porţile Asociaţiei
Tel-Aviviene –
Tocmai
plecaseră toţi.

Bianca Marcovici

 

Mie mi s-a întâmplat destul de des să circul cu lifturi supersonice. Odată
am căzut cu liftul sub linia de plutire, să zic sub zero curat! Asta într-o zi de Şabat când i se blocase pur şi simplu siguranţa, de către un religios care locuia la etajul unu. Sufăr uneori de claustrofobie, deci îmi lipsea aerul… Cei de lângă mine erau panicaţi, mai ales doamnele pline! Nu era suficient lipsa aerului, zgomotul, gesturile celorlalţi, vociferările,lipsa de loc, transpiraţia, vorbăria. Eram ca nişte sarmale într-o oală-lift, care se zghâlţâia la fiecare mişcare. Totul te trimitea la imposibilitatea ridicării liftului la cota zero, din motive de supragreutate. Am stat acolo, circa doua ore bune, pâna când, cineva a catadicsit, probabil, să sune la poliţie sau, cine o mai fi, să ne scoată de acolo. Mai mult ameţiţi decât fericiţi, vine vorba, ne-am îmbrăţişat ca după un cataclism!
O altă impresie lasată de călătoria cu ascensorul:
Zilnic, la serviciu, ora 6 dimineaţă, o clădire de 28 de etaje, clădire nouă, ca un hotel de lux. Lift cu geam de sticlă, doar pe o parte, vezi interiorul clădirii, te perinzi de la un etaj la altul, simţi că eşti la Eilat, poate într-un hotel de 5 stele sau, mai bine în avion, privind prin hublou…
Îmi imaginez un cutremur, doar un mic cutremur, sunt trecută prin cutremure. Fiică mea cea mică e născută la 7 luni, în urma unui cutremur, cel din ‘77, din Iaşul amintirilor. Coşul de cărămidă a căzut în casă. Mi s-a ras… o cameră. Unde am auzit eu cuvântul “ras” …de pe hartă? Preşedintele Iranului, nu ne vrea pe harta lumii!!! Nu ne suportă! Primitivii niciodată nu suportă inteligenţa…Sinucigaşii –terorişti nici n-au nevoie de ea. Li se promite un fel de Missa…sex continuu cu 70 de virgine!
citat:” Până şi despre barbarele atentate la World Trade Center New York, din 11 septembrie 2001 se găsiseră unii care să spună că sunt opera Mossad-ului, făcută cu scopul de a declanşa o ripostă energică a Statelor Unite împotriva lumii arabe. În sens contrar, am întâlnit şi oameni care vedeau în evrei o sumă a tuturor virtuţilor imaginabile. Orice soluţie inteligentă venită din partea cuiva, indiferent cine ar fi fost acela, mai ales dacă avea vreo legătură cu lumea afacerilor, era comentată cu acelaşi aer suficient: ”o fi el irlandez (sau ce-o fi fost), dar sigur are şi ceva sânge evreiesc în vene”, scrie T.U. în România Literară nr. 41
Nu pot să confirm dacă am vreo legătură cu lumea afacerilor, dar cu cea a poeziei cred că pot dovedi că am sânge albastru şi, de aia nu pot fi lipsită de ozonul imaginaţiei!
Deocamdata am cafeaua în mână, o luasem de la maşina de cafea, de acolo ma duc zilnic şi-mi
iau cafeaua cu gust de vanilie, cică patent franţuzesc. Ştiu, e otravă pe stomacul gol, dar tot mă duc…în fiecare zi. Acelaşi ritual, aceeaşi emisiune vizuală, acelaşi spaţiu în care mă mişc, aceleaşi gesturi ,uneori automate…bocker-tov, bocker- tov…Salut automat ca şi Şalom! Poc poc poc pardoseala e de marmură, poc poc poc la deschiderea uşii…Trebuie să renunţ la tocuri. Am să vin în alţi pantofi, de mâine. Şi mâine uit…că am prea mult de lucru! Când sunt cu planşele în faţa ochilor lumea poeziei dispare!
Imaginaţia se transformă într-un fel de realitate. Tocmai am avut un curs despre cutremure in Israel. Îmi închipuisem evacuarea pe scările noastre, acolo nici măcar geamuri nu sunt la casa scării, întuneric, poate se vor aprinde nişte lumini speciale.Cine mai ştie ce prevede proiectul. Camerele etanşe sunt şi mai dezolante. Simţi greutatea pereţilor apăsându-te. Şi, când te gândeşti că soţul meu a proiectat partea de electricitate, ar trebui să-l întreb, dar mi-e jenă. Într-o lume mai bună i s-ar fi recunoscut meritele.
De multe ori avem şedinţe în camerele etanşe. Acum se folosesc sălile astea pentru şedinţe gen “mese rotunde” şi aniversări. Oarecum sunt folosite bine aceste încăperi, pâna vezi aparatele de aer, sau trapele din tavan, prin care, probabil, în caz de razboi poţi circula de la un etaj la altul. Îmi imaginez ce se va întâmpla dacă vrei la wc.Toţi vrem la wc, asta mă duce cu gândul la alarmele şi starea de rău pe care am avut-o aşteptând rachetele, în timpul Razboiului din Golf în camera etanşă. Pe atunci credeam că, gazele toxice vor ajunge la noi, prin toate parţile… Ne-am baricadat o cameră, acolo am pus celofan peste tot. Celofan pe geamuri fixat cu bandă, metri de pungi de plastic folosite raţional, galeata -wc. pentru caz de forţă majoră! Pentru un israelian era totul normal ; pentru mine –ca turistă- nu era acelaşi lucru.Credeam că visez..Dar, masca de gaze era mică pentru mine, cea a nepoatei (eu eram doar turistă) ! Doua ore de purtare a măştii, la prima alarmă , tilul (racheta) a căzut aproape de noi, la Haifa . La primul til care a cutremurat Haifa…eu eram la etajul 10; “efectul de bici” al blocului s-a resimţit ! Neştiind cu toţii ivrit, nu am reuşit să aflam ce se întâmplă afară. Ne-am autochinuit cu măştile alea, încercând să ascultăm ştirile. La ultima alarmă m-a prins în baie. Mi s-a năzărit, după o noapte de aşteptare a rachetelor să mă băiesc. Stătusem îmbrăcată aproape o săptămână, noapte de noapte. Aşa că, în fine mi-am permis un duş. Tocmai atunci a sunat alarma…Am reuşit să-mi iau halatul de baie şi masca de gaze, echipament complet! Dar, sa continui povestea, 6 dimineţa , ritualul se repetă…uşa e deschisă la cele 3 lifturi, urcă până la etajul 12…de la 12 trebuie sa schimbi liftul. Cei din America-s obisnuiţi. La NY, deseori am urcat cu liftul. Ei au liftieri. Vorba lui Marius Mircu: de acolo se poate vorbi mai uşor cu Dumnezeu, călătorind cu liftul! Nimeni nu se poate juca cu butoanele, nici măcar copiii. Eu însă m-am jucat.. Liftul nu pornea.
În cele din urma a pornit. Dar s-a oprit la jumatatea etajului. Citesc instrucţiunile în ebraică, sunt puse lângă intrare, scrie mic…n-am ochelarii de aproape. Apăs pe butonul de alarmă. Îmi este indicat cel galben care declanşează alarma, un fel de clopoţel cu sunet strident. Mă uit în jur. Văd o femeie de serviciu care trece, păşind agale, cu caruţul care cuprinde toate cele necesare pentru spălatul pe jos, detergenţi, desinfectante, trusou complet pe rotile. Bineânteles că nu mă vede etiopeanca, cu toate că strig la ea, crezând că geamul e sticla volatilă…Noroc că vad ce se întâmplă. Totuşi, soneria se declanşează sună, sună…Ca să vezi :”maţav hirum” , adică “stare de urgenţă”… sună, sună aşa juma’ de oră…Toţi se perindă la celelalte lifturi, de vis-a-vis… Eu stau şi-mi beau cafeaua, picatură cu picătură. Mă gândesc că, paharul de plastic în contact cu băutura ar produce cancer. Ce prostie! Iar îmi închipu ce ar fi fost dacă, alarma ar fi fost reală.Care-s reacţiile la noi, cum e posbil asemenea indolenţă la ora matinală? Săptămânal se fac tot felul de exercitii de evacuare. La noi, cand se anunţă un exercitiu, fiecare-şi scoate bagajul din birou şi fuge cu
liftul in jos, sa nu cumva să fie obligat să coboare… pe scări, adică-şi “fură singur caciula”! Când, e foarte clar:nu trebuie folosit liftul! Dar, daca ar
fi trebuit să urce? E de groază…ameţeşti urcând pe scările alea incomode, nimic nu e finisat în spate, tipic israelian şi românesc ! Ce nu se vede nu trebuie să strălucească. La fel şi la marele Kanioane, găsim marmură în “centru public” şi mizerie în spate. Parcările, mai ales ne dau de gol… Economie, ce mai, materiale de construcţie câştigate şi pospăială văruită. Aşa am ajuns, din greşeală cu un lift de serviciu în spatele usilor închide ale constructorului. Oribil…mizerie, bucăţi de betoane si armatură, bitum peste beton, ramaşiţe de var…acolo unde “ochiul” publicului nu ajunge, însă a constructorului, da. Nu e cazul la clădirea noastră, e un model, a luat şi un premiu de arhitectură. După mine e cea mai frumoasă clădire din Haifa! O îmbinare modernă între beton, metal şi sticlă, unică în felul ei şi funcţională. Inconvienentele de care vorbesc au fost depăşite. Începuturile, însă au fost grele. Acum, singura problemă e vântul. Pur şi simplu e o pacoste! Să ajungi dintr-o parcare deschisă , de la maşină până la clădire e o mare aventură. Poţi ajunge dezbrăcat sau ud până la piele, în caz de furtună sau vântoasă.
Ar fi trebuit luat modelul opririi vânturilor de la Marele Arc, din Paris, adică moda şah din pereţi de sticlă, aşezaţi în funcţie de studierea circulaţiei vânturilor, în fante de clădiri. Dar lucru ăsta trebuie făcut şi pe listele româneşti. Sunt unii care numai sapă, inventează, se dau cu parfumuri virtuale. Pun
partidele muncii să sune, pe la un şefuleţ, pe la o gazdă de ziar. Cică dacă scrii acolo îţi faci „coşciugul literar” înainte de „amintiri de copilărie”! Dacă ai fost invitată nu ştiu unde te-au premiat nişte antisemiţi după starea vremii. Nu eşti pe listele alea, te vorbesc pe la spate, adică te ucid în lipsă.Tot ce pot ei e să sape şi să presupună. Eu nu urmăresc ce se mai întâmplă pe liste de vreo 4 ani, exact câţi nepoţi am acum. M-am trezit că sunt acuzată ca urmăresc cariera cuiva. Altă treabă n-am? Sunt plecată de 17 ani, cine mai are răbdare să trăiască cu fundul în două luntri, de ce m-ar mai interesa ce se întâmplă Dincolo? Pur şi simplu eu trebuie să rezist la tentaţia de a nu le răspunde celor care li se pare că îi privesc de sus…din liftul ăsta cocoţat între etaje. Cale de întoarcere nu eşte. Mă fac că uit şi mâine o să încerc să pun lucrurile la punct.
Mă pricep însă la săpături. E meseria mea de inginer constructor. Au pus balate, balustrade, lifturi acceptabile. Bani sunt, grija pentru om nu mai e superficială…Deci şi la Grand Kanion s-a reperat balatele. Închei Armistiţiu cu ei şi-i ignori, e singura soluţie. Am o singură viaţa şi, deocamdată 4 nepoţi.
Ei , am obosit. Chiar am pontat şi sunt la serviciu. Sunt oare plătită să stau în lift? De necrezut? Să-mi iau noul post în primire, ascensorul lui Kafka, liftierul. Adică, bine ca merg lifturile paralele… Toţi se uită la mine ca la o păpuşă de vitrină stând în lift. Şi, nimic! Portarii-s alarmaţi. Văd, se perindă lume şi râd la mine văzând cum stau suspendată între etaje, dar în lift…Mi-ar trebui un laptop pe o bicicletă ergonomică. N-aş piede timpul de loc! N-aş ” precupeţii nici un efort”, vorbele răposatului C…!
Claustrfobia îşi face efectul, mi se face rău… Scrie acolo pe tabliţă că e aer, dar eu nu simt…! Nu funcţionează instalaţia de aerisire. Aşa e la începutul folosinţei unei clădiri. Până se corelează toate elementele unei bune funcţionări sunt unii atinşi de performanţele noului.
Mi se împainjenesc ochii încercând să descifrez textul de pe tăbliţă. Pe partea cealaltă a liftului se lucrează. Eu stau ghemuită. Încerc să mă ridic. Mi-e imposibil.
Mă apucă râsul.
Mă trezesc stând la birou într-o rână. Cred că am fost în altă viaţă. Ce bine e că n-am irosit-o pe cea care o am!

bianca marcovici

 3.sept.2008
http://www.romanialibera.com

* 

joi

să văd prin ochii tăi
să mângâi fiecare statuie pe care-ţi cade ochii
spre sexul de ghips spre neplănuitele viziuni.sunt cu tine
prin muzee
spălându-ţi mâinile
de prea multă încăpăţânare şi stafidia fructului
uitat.
rucsacul atârnat în pom.

*sunt cu tine
călcându-ţi cămăşile şi pantalonii
la dungă, papionul ca revers al medaliei, scuturându-mă
de lentoarea şarmului afişat pe la recepţii,
împleticindu-mă prin gradinile înzăpezite,
promoroaca lexicului neinventat.sunt cu tine prin cafenele, prin Monmartre
încălzindu-mă un pic
vin cu scorţişoară.*vineri

ştiu, nu te interesează dacă mi-e mai bine
e normal, eşti liber să-ţi alegi distracţia de azi sau de mâine
complotul pe care mi-l imaginez îmi destinde galaxia
toate stele mele în juru-ţi
deschizatoare de drumuri spre Grand Arche
zâmbeşte şi cauta-mă printre ele
virusul gripei mele, doar tu!

*

pălăria clopot
exagerezi mai tot timpul
pisica trebuie trasă la raspundere
duetul- duel nu se răsvrânge asupra publicului
care-i bont si ursuz si n u te înţelege
improvizaţia pe o coardă
flexibilă , tomastică în flageoletul excitant
ciocârlia mea minusculă
chiar dacă funicularul trece prin tunelul tău
de stalactite
şi vioara mi s-a dezacordat
dar, cum ţi-am spus scorpionule
fericirea începe după uşa masivă
cea zăvorâtă

n-am pălărie clopot să ies în curte

să pescuiesc bomboane in staniol

să calc ţigările fumegânde

 bianca marcovici

(fotografia de la Haifa, luna de pe geam,  ing. Delu Marcovici)

 

firea poetului , de Bianca MARCOVICI

(Material propus pentru publicare la data de: 23-05-2008)

E in firea cuburilor sa aiba fete si muchii

E in firea sferei sa fie invirtita perpetuu

E in firea cutremurelor sa te surprinda

E in firea oamenilor sa te besteleasca

E in firea copiilor sa se mire

E in firea castravetilor sa fie verzi si sa se insinueze

E in firea dovlecilor sa fie mincati de porci.

E in firea cartofilor sa se prajeasca in fire subtiri

E in firea gurmanzilor sa intre in bulimie

E in firea mea sa gasesc chichite la tot ce simt si sa penalizez constrangerea!

ma descalt si umblu pe nisip
pasii mei labartati

Bianca Marcovici
Haifa, mai, 2008