Pălărie cu clopot-copyright blog, bianca marcovici (c)

ara-extemelor-ciree-amare.jpg88636-feat2.jpgp1030778-2.jpg 

https://wxwx.wordpress.com/carte-de-poezii-haifa-noembrie-2007/

Toate articolele din acest blog nu pot fi retransmise fără acordul meu

copyright (C)

bianca marcovici

8.08.2007

motto:
  ‘Hacol tzafui
v’hareshut netuna’ – In traducere libera „Totul e prezis si dreptul de  alegere exista”.

 

antecedente, de Bianca MARCOVICI

(Material propus pentru publicare la data de: 16-11-2004)
Antecedente

(„ola hadaşa”
sau , nou venită în ţară)

Urmele mi-au fost şterse
Cu migală.
Întâi mi-au desfinţat adresa.
Mai apoi mi-au dărâmat poemul
Făcut din cărămizi,
Vezi bine fără liant…
Apoi mi-au pus o cunună pe cap
Fără flori,
Din când în când duceam mâna la cap
Să mă trezesc
La realitatea progresistă
De neîmpotrivire şi nepotrivire,
La ambalajele publicitare.
Mai târziu mi-au sădit un steag de
recunoaştere a luptei mele
Cu morile de vânt;
(Mi-au zis că mă pricep la construcţia lor –
E ceva în sângele meu albastru).

Zguduitor să
Constaţi dezastrul
Când, pachetele cu cărţi
Nu au ajuns
În Ţara Sfântă.
Mai tîrziu mi-au deschis porţile Asociaţiei
Tel-Aviviene –
Tocmai
plecaseră toţi.

Bianca Marcovici

 

Mie mi s-a întâmplat destul de des să circul cu lifturi supersonice. Odată
am căzut cu liftul sub linia de plutire, să zic sub zero curat! Asta într-o zi de Şabat când i se blocase pur şi simplu siguranţa, de către un religios care locuia la etajul unu. Sufăr uneori de claustrofobie, deci îmi lipsea aerul… Cei de lângă mine erau panicaţi, mai ales doamnele pline! Nu era suficient lipsa aerului, zgomotul, gesturile celorlalţi, vociferările,lipsa de loc, transpiraţia, vorbăria. Eram ca nişte sarmale într-o oală-lift, care se zghâlţâia la fiecare mişcare. Totul te trimitea la imposibilitatea ridicării liftului la cota zero, din motive de supragreutate. Am stat acolo, circa doua ore bune, pâna când, cineva a catadicsit, probabil, să sune la poliţie sau, cine o mai fi, să ne scoată de acolo. Mai mult ameţiţi decât fericiţi, vine vorba, ne-am îmbrăţişat ca după un cataclism!
O altă impresie lasată de călătoria cu ascensorul:
Zilnic, la serviciu, ora 6 dimineaţă, o clădire de 28 de etaje, clădire nouă, ca un hotel de lux. Lift cu geam de sticlă, doar pe o parte, vezi interiorul clădirii, te perinzi de la un etaj la altul, simţi că eşti la Eilat, poate într-un hotel de 5 stele sau, mai bine în avion, privind prin hublou…
Îmi imaginez un cutremur, doar un mic cutremur, sunt trecută prin cutremure. Fiică mea cea mică e născută la 7 luni, în urma unui cutremur, cel din ‘77, din Iaşul amintirilor. Coşul de cărămidă a căzut în casă. Mi s-a ras… o cameră. Unde am auzit eu cuvântul “ras” …de pe hartă? Preşedintele Iranului, nu ne vrea pe harta lumii!!! Nu ne suportă! Primitivii niciodată nu suportă inteligenţa…Sinucigaşii –terorişti nici n-au nevoie de ea. Li se promite un fel de Missa…sex continuu cu 70 de virgine!
citat:” Până şi despre barbarele atentate la World Trade Center New York, din 11 septembrie 2001 se găsiseră unii care să spună că sunt opera Mossad-ului, făcută cu scopul de a declanşa o ripostă energică a Statelor Unite împotriva lumii arabe. În sens contrar, am întâlnit şi oameni care vedeau în evrei o sumă a tuturor virtuţilor imaginabile. Orice soluţie inteligentă venită din partea cuiva, indiferent cine ar fi fost acela, mai ales dacă avea vreo legătură cu lumea afacerilor, era comentată cu acelaşi aer suficient: ”o fi el irlandez (sau ce-o fi fost), dar sigur are şi ceva sânge evreiesc în vene”, scrie T.U. în România Literară nr. 41
Nu pot să confirm dacă am vreo legătură cu lumea afacerilor, dar cu cea a poeziei cred că pot dovedi că am sânge albastru şi, de aia nu pot fi lipsită de ozonul imaginaţiei!
Deocamdata am cafeaua în mână, o luasem de la maşina de cafea, de acolo ma duc zilnic şi-mi
iau cafeaua cu gust de vanilie, cică patent franţuzesc. Ştiu, e otravă pe stomacul gol, dar tot mă duc…în fiecare zi. Acelaşi ritual, aceeaşi emisiune vizuală, acelaşi spaţiu în care mă mişc, aceleaşi gesturi ,uneori automate…bocker-tov, bocker- tov…Salut automat ca şi Şalom! Poc poc poc pardoseala e de marmură, poc poc poc la deschiderea uşii…Trebuie să renunţ la tocuri. Am să vin în alţi pantofi, de mâine. Şi mâine uit…că am prea mult de lucru! Când sunt cu planşele în faţa ochilor lumea poeziei dispare!
Imaginaţia se transformă într-un fel de realitate. Tocmai am avut un curs despre cutremure in Israel. Îmi închipuisem evacuarea pe scările noastre, acolo nici măcar geamuri nu sunt la casa scării, întuneric, poate se vor aprinde nişte lumini speciale.Cine mai ştie ce prevede proiectul. Camerele etanşe sunt şi mai dezolante. Simţi greutatea pereţilor apăsându-te. Şi, când te gândeşti că soţul meu a proiectat partea de electricitate, ar trebui să-l întreb, dar mi-e jenă. Într-o lume mai bună i s-ar fi recunoscut meritele.
De multe ori avem şedinţe în camerele etanşe. Acum se folosesc sălile astea pentru şedinţe gen “mese rotunde” şi aniversări. Oarecum sunt folosite bine aceste încăperi, pâna vezi aparatele de aer, sau trapele din tavan, prin care, probabil, în caz de razboi poţi circula de la un etaj la altul. Îmi imaginez ce se va întâmpla dacă vrei la wc.Toţi vrem la wc, asta mă duce cu gândul la alarmele şi starea de rău pe care am avut-o aşteptând rachetele, în timpul Razboiului din Golf în camera etanşă. Pe atunci credeam că, gazele toxice vor ajunge la noi, prin toate parţile… Ne-am baricadat o cameră, acolo am pus celofan peste tot. Celofan pe geamuri fixat cu bandă, metri de pungi de plastic folosite raţional, galeata -wc. pentru caz de forţă majoră! Pentru un israelian era totul normal ; pentru mine –ca turistă- nu era acelaşi lucru.Credeam că visez..Dar, masca de gaze era mică pentru mine, cea a nepoatei (eu eram doar turistă) ! Doua ore de purtare a măştii, la prima alarmă , tilul (racheta) a căzut aproape de noi, la Haifa . La primul til care a cutremurat Haifa…eu eram la etajul 10; “efectul de bici” al blocului s-a resimţit ! Neştiind cu toţii ivrit, nu am reuşit să aflam ce se întâmplă afară. Ne-am autochinuit cu măştile alea, încercând să ascultăm ştirile. La ultima alarmă m-a prins în baie. Mi s-a năzărit, după o noapte de aşteptare a rachetelor să mă băiesc. Stătusem îmbrăcată aproape o săptămână, noapte de noapte. Aşa că, în fine mi-am permis un duş. Tocmai atunci a sunat alarma…Am reuşit să-mi iau halatul de baie şi masca de gaze, echipament complet! Dar, sa continui povestea, 6 dimineţa , ritualul se repetă…uşa e deschisă la cele 3 lifturi, urcă până la etajul 12…de la 12 trebuie sa schimbi liftul. Cei din America-s obisnuiţi. La NY, deseori am urcat cu liftul. Ei au liftieri. Vorba lui Marius Mircu: de acolo se poate vorbi mai uşor cu Dumnezeu, călătorind cu liftul! Nimeni nu se poate juca cu butoanele, nici măcar copiii. Eu însă m-am jucat.. Liftul nu pornea.
În cele din urma a pornit. Dar s-a oprit la jumatatea etajului. Citesc instrucţiunile în ebraică, sunt puse lângă intrare, scrie mic…n-am ochelarii de aproape. Apăs pe butonul de alarmă. Îmi este indicat cel galben care declanşează alarma, un fel de clopoţel cu sunet strident. Mă uit în jur. Văd o femeie de serviciu care trece, păşind agale, cu caruţul care cuprinde toate cele necesare pentru spălatul pe jos, detergenţi, desinfectante, trusou complet pe rotile. Bineânteles că nu mă vede etiopeanca, cu toate că strig la ea, crezând că geamul e sticla volatilă…Noroc că vad ce se întâmplă. Totuşi, soneria se declanşează sună, sună…Ca să vezi :”maţav hirum” , adică “stare de urgenţă”… sună, sună aşa juma’ de oră…Toţi se perindă la celelalte lifturi, de vis-a-vis… Eu stau şi-mi beau cafeaua, picatură cu picătură. Mă gândesc că, paharul de plastic în contact cu băutura ar produce cancer. Ce prostie! Iar îmi închipu ce ar fi fost dacă, alarma ar fi fost reală.Care-s reacţiile la noi, cum e posbil asemenea indolenţă la ora matinală? Săptămânal se fac tot felul de exercitii de evacuare. La noi, cand se anunţă un exercitiu, fiecare-şi scoate bagajul din birou şi fuge cu
liftul in jos, sa nu cumva să fie obligat să coboare… pe scări, adică-şi “fură singur caciula”! Când, e foarte clar:nu trebuie folosit liftul! Dar, daca ar
fi trebuit să urce? E de groază…ameţeşti urcând pe scările alea incomode, nimic nu e finisat în spate, tipic israelian şi românesc ! Ce nu se vede nu trebuie să strălucească. La fel şi la marele Kanioane, găsim marmură în “centru public” şi mizerie în spate. Parcările, mai ales ne dau de gol… Economie, ce mai, materiale de construcţie câştigate şi pospăială văruită. Aşa am ajuns, din greşeală cu un lift de serviciu în spatele usilor închide ale constructorului. Oribil…mizerie, bucăţi de betoane si armatură, bitum peste beton, ramaşiţe de var…acolo unde “ochiul” publicului nu ajunge, însă a constructorului, da. Nu e cazul la clădirea noastră, e un model, a luat şi un premiu de arhitectură. După mine e cea mai frumoasă clădire din Haifa! O îmbinare modernă între beton, metal şi sticlă, unică în felul ei şi funcţională. Inconvienentele de care vorbesc au fost depăşite. Începuturile, însă au fost grele. Acum, singura problemă e vântul. Pur şi simplu e o pacoste! Să ajungi dintr-o parcare deschisă , de la maşină până la clădire e o mare aventură. Poţi ajunge dezbrăcat sau ud până la piele, în caz de furtună sau vântoasă.
Ar fi trebuit luat modelul opririi vânturilor de la Marele Arc, din Paris, adică moda şah din pereţi de sticlă, aşezaţi în funcţie de studierea circulaţiei vânturilor, în fante de clădiri. Dar lucru ăsta trebuie făcut şi pe listele româneşti. Sunt unii care numai sapă, inventează, se dau cu parfumuri virtuale. Pun
partidele muncii să sune, pe la un şefuleţ, pe la o gazdă de ziar. Cică dacă scrii acolo îţi faci „coşciugul literar” înainte de „amintiri de copilărie”! Dacă ai fost invitată nu ştiu unde te-au premiat nişte antisemiţi după starea vremii. Nu eşti pe listele alea, te vorbesc pe la spate, adică te ucid în lipsă.Tot ce pot ei e să sape şi să presupună. Eu nu urmăresc ce se mai întâmplă pe liste de vreo 4 ani, exact câţi nepoţi am acum. M-am trezit că sunt acuzată ca urmăresc cariera cuiva. Altă treabă n-am? Sunt plecată de 17 ani, cine mai are răbdare să trăiască cu fundul în două luntri, de ce m-ar mai interesa ce se întâmplă Dincolo? Pur şi simplu eu trebuie să rezist la tentaţia de a nu le răspunde celor care li se pare că îi privesc de sus…din liftul ăsta cocoţat între etaje. Cale de întoarcere nu eşte. Mă fac că uit şi mâine o să încerc să pun lucrurile la punct.
Mă pricep însă la săpături. E meseria mea de inginer constructor. Au pus balate, balustrade, lifturi acceptabile. Bani sunt, grija pentru om nu mai e superficială…Deci şi la Grand Kanion s-a reperat balatele. Închei Armistiţiu cu ei şi-i ignori, e singura soluţie. Am o singură viaţa şi, deocamdată 4 nepoţi.
Ei , am obosit. Chiar am pontat şi sunt la serviciu. Sunt oare plătită să stau în lift? De necrezut? Să-mi iau noul post în primire, ascensorul lui Kafka, liftierul. Adică, bine ca merg lifturile paralele… Toţi se uită la mine ca la o păpuşă de vitrină stând în lift. Şi, nimic! Portarii-s alarmaţi. Văd, se perindă lume şi râd la mine văzând cum stau suspendată între etaje, dar în lift…Mi-ar trebui un laptop pe o bicicletă ergonomică. N-aş piede timpul de loc! N-aş ” precupeţii nici un efort”, vorbele răposatului C…!
Claustrfobia îşi face efectul, mi se face rău… Scrie acolo pe tabliţă că e aer, dar eu nu simt…! Nu funcţionează instalaţia de aerisire. Aşa e la începutul folosinţei unei clădiri. Până se corelează toate elementele unei bune funcţionări sunt unii atinşi de performanţele noului.
Mi se împainjenesc ochii încercând să descifrez textul de pe tăbliţă. Pe partea cealaltă a liftului se lucrează. Eu stau ghemuită. Încerc să mă ridic. Mi-e imposibil.
Mă apucă râsul.
Mă trezesc stând la birou într-o rână. Cred că am fost în altă viaţă. Ce bine e că n-am irosit-o pe cea care o am!

bianca marcovici

 3.sept.2008
http://www.romanialibera.com

28 de gânduri despre &8222;Pălărie cu clopot-copyright blog, bianca marcovici (c)&8221;

  1. De obicei, pisica nu prinde soareci daca are clopotei. Dar poeziile lui Bianca Marcovici prind interesul cititorilor chiar la o palarie cu clopotei pe capul ei…
    Lucian

    sa-ti spun sincer nu-mi plac felinele, sunt falsi prieteni. numai cit au nevoie. te folosesc. imediat te pot parasi daca nu le dai ce vor.sunt alintate si miorlaie prea mult.le prefer la gunoi.la fel ca si unii oameni care folosesc acelasi sistem.
    cand am avut vreo 8 luni a intrat in casa o pisica neagra. din povestile mamei am inteles ca s-a INTINS pe mine , deci pe un sugar de 8 luni incercaind sa ma sufoce, fara voie???. au fost clipe de groaza cind mama si-a dat seama ce se intimplase in lipsa ei. mama se ducea la piatza noaptea , in timp ce dormeam. prindea o coada mai scurta:) la carne proaspata!
    bi

  2. Dincolo de zidul ermetic stau toţi spânii lumii.
    Ticăloşii pe obrazurile cărora nici barba nu creşte.
    Peste chelia mea arătoasă mi-am tras o pălărie cu clopote.
    Să ştiţi că sosesc.
    Poate mă aşteptaţi în centrul oraşului!
    DD

  3. nu stiu cu cine te lupti

    fiecare ii da raului un nume
    poate ii athaseaza si un chip
    o vrajitoare ceva
    o scorpie cu clopotei
    un turban precum o casa de melc

    răul e însa în noi
    puterea de-al transforma
    într-un gaz netoxic
    ne da vraja
    *
    chiloţi roz şi pălărie cu clopot
    în pas cu vremea

    am băut suficient vin roşu ca să mă simt bine şi să iert orice.
    mai mult, nici un reproş nu-mi stă pe limbă, chiar nu mă doare nimic. sunt perfectă.
    am chiloţi roz!

    ** *
    în spatele tabloului e mucegai.

    din când în când privesc pe fereastră
    cum marea aruncă valuri sclipitoare care
    mă orbesc.
    îmi amintesc. privite din avion,

    valurile par franjuri înţepenite,

    dantela de la rochia mea de mireasă.
    m-aş plimba pe muchia de cuţit a valului.
    muchia lucidităţii.

    bianca marcovici

  4. Ruperea asta de diguri , repetitiile , incursiunile in trecut doar ca sa te mentii tanar!

    Curgerea in sus… ca in jos e prea naturala.

    Visez uneori cu ochii deschisi despre imparatiile spectrale strajuite de mesteceni.

    Am urcat pe Muntele Carmel, pe coclauri pe langa Universitate.

    Bineinteles ca pe cladire e o antena, e punctul cel mai inalt. Jos undeva in semiprapastie padurile sunt arse…arse, de dupa ultimul incendiu.

    Nu stiu daca a fost pus dar, tare greu se mai reface padurea!

    Am pipait fiecare ramurica sa caut putina verdeatza, citiva muguri in locurile alea atat de fara viatza …

    In fiecare zi imi promit sa-mi sterg din amintire unele lucruri. Sa renasc din nou “din cenusa” !

    Daca n-ar fi omu’ sa arda, sa sufoce, sa se dea in spectacol, sa urasca, sa distruga…cred ca,

    Padurea… ar reveni la viatza mult mai repede.

    Bianca Marcovici

    ©

  5. Borges ,

    28-01-2007

    paradisul său ca o bibliotecă

    lacrima care curge şiroaie

    orbul. galbenul fără stres

    nu e nici un joc … nu e nici un truc

    poetul se spune se spune se spune

    bianca marcovici

  6. chiloţi roz şi pălărie cu clopot
    în pas cu vremea
    pledoarie pentru virginitate

    am băut suficient vin roşu ca să mă simt bine şi să iert orice. mai mult, nici un reproş nu-mi stă pe limbă, chiar nu mă doare nimic. sunt perfectă. am chiloţi roz!

  7. (Haifa, Israel)

    Compartimentarea sufletului

    În fiecare cameră
    e altcineva
    pentru fiecare
    trebuie să-mi asum răspunderea
    însă camera albă e numai a mea…
    în ea pot invita
    pe cine vreau
    pe cine doresc să-mi inunde inima
    doar la un gest
    necuvântat!

    Am nevoie de tine
    ca de aer
    şi aerul mi se pare
    uneori
    de nerespirat.

    Avertisment către mine

    odiheneşte-mă, Doamne,
    în viaţa asta
    şi nu mă arunca în infernul cuvintelor
    şi nu mă transforma
    într-o fiinţă dependentă
    de miresmele închipuite
    ale bărbatului din mine
    fă ordine în viaţa mea
    adu-mă pe calea cea bună
    a surâsului,
    arncă-mă
    în grădina cu flori
    a paradisului pierdut
    de dincolo de lumină
    şi dă-mi o speranţă călătoare
    de a nu înnebuni aşteptându-i semnul
    celui care… nu mă vrea!

    ***

    Uşierul lui Celan
    seamană cu bărbatul
    care zace în mine
    degeaba îl rog să-mi deschidă uşa
    spre împărăţia Luminii!

    O stea se aruncă în mare
    se stinge – stana de piatră zâmbeşte!

    preluare din Galateea nr 1, selecţia poemelor Sorin Anca
    Germania

  8. acrobaţie

    Mă poţi vedea cu litere mari
    deocamdată,
    pâna se reglează sufletul,
    pâna ce inima se va face
    de piatră
    (lumini diafane)

    levana****
    adaug un text legat de aceasta poezie:

    Dear Miyamoto-san
    > > A poet friend of mine thought that I am a big expert in Japanese (I am not)
    > > and asked me to translate into Japanese a few lines from her poem in
    > > Romanian. Could you give it a try? I thiink the words are not too
    > > complicated, in English it would be something like:
    >
    >I know Mari or Mare means big but I didn’t know it means
    >capital as in capital letters(upper case).
    >
    > > you could see me with Uppercase letters
    > > meanwhile,
    > > until my soul gets adjusted
    > > until my heart turns into
    > > stone
    >
    >It is very difficult to translate „you” into Japanese
    >because there are so many choices.
    >
    >the generic one be like

    >Anata wa oomoji no katsujito isshoni watashi ga mieru
    >demo
    > watashi no tamashii ga ogokumade
    >watashi no kokoro ga ishi ni
    >narumade…

    >I don’t like the word „tamashii” for soul and it should be
    >rephrased. Tamashii has some ghost-like sense and it may not
    >be appropriate here.

  9. Suna frumos in japoneza..
    Sper sa nu ajungi ca inima ta sa se faca de piatra!
    Dar intelesul e perfect! Si mie mi s-a intimplat sa ajut prieteni, sa le dau pe tava sufletul , ca mai pe urma sa fiu lovita sub centura-chiar de ei!
    Nerecunostiintza e specifica multora, li se cuvine totul in schimb ei nu pot oferi mai nimic… Nici macar nu pot zice multumesc! Frustrati si orgoliosi, mereu cu senzatia ca le place sa aiba ultimul cuvint! Sfatul meu e ca sa scapi de ei , lasa-le ultimul cuvint.Vor fi bucurosi ca au INVINS! Nu stiu pe cine… dar lasa-i! Indiferent ca e femeie sau barbat!Totul din cauza bagajului lor de cunostinte /inclusiv prietenii lor! nepotrivit pentru tine!
    Mai mult, tot ei se simt ofensati! Noroc, draga mea, ca nu scriu poezie! Eu numar numai florile de cactus!
    lorina din europa

  10. Si eu numar florile de cactus!
    Am pe undeva o fotografie din balconul locuintei mele din Iasi.
    „7 dintr-o lovitura”…au aparut!
    Aici, in tzara cactusilor,
    nu am reusit aceasta performantza, nici nu mai sper!
    MERCI PENTRU CONCENTRATUL DE MAI SUS!
    Cind ti-am aprobat mesajul, tanar si viu … am avut o tresarire! Mai rar cineva sa citeasca printre randurile poeziei mele in felul asta! Criticii din ziua de azi vad numai fatzada poemul! Cum, eu sunt constructor de rezistentza , inginera …
    bianca

  11. Draga Bianca

    Nu stiu dece nu reusesc sa deschid nici-un link. Am incercat mai multe. Iti las numai un semn ca am vizitat. Iti dau voie sa spui cine i-a scris lui Miyamoto…:-)

    rafi

  12. raspuns lui Rafi

    Da, Rafi Manory, merci! Tu ai expediat poemul! Mi s-a nazarit sa vreau sa fiu tradusa in japoneza! Daca imi aminesc bine ai aparut si ca traducator in limba engleza a unor poeme de-ale mele la Littera, Timisoara si la site-ul poezie.ro, asa ca pastreaza legatura, nu neaparat cu mine…poti descoperi alti autori care merita tradusi.
    oricum te rog sa predai si altor liste intrarea in blog, poate sunt si alti autori care vor sa participe la aceasta actiune filantropica-de a ne aduna pe noi- asa voluntar si in timpul liber!
    Ce ii rog e sa-mi trimita materiale sub forma comentariului, la fel ca si tine. eu il preiau si deschid o noua pagina.
    ps. cind apesi pe casuta autorului din prima pagina… coboara in jos, sub „ochiul albastru” si ai sa vezi ce cautai… pe alb!
    succes si, te rog confirma-mi ca vezi si in Japonia acest blog! Astept cu inima deschisa!
    havera,
    bianca

  13. Postat de Lucian ZUP la 2.11.2007 16:43

    MAI INTAI FUNDALUL. Iasi, 22 si 23 aprilie. Zilele „Convorbiri literare”. A noua editie. Peste o suta de scriitori romani din tara si diaspora. Ploaie, peste noapte ninsoare. Cenaclul Uniunii Scriitorilor, pentru a doua oara invitat in „dulcele Targ” in primavara asta, nu e singurul „musafir” din Capitala atras la Iasi. In seara precedenta Zilelor, pe 21, revista Cuvantul si-a tinut conferinta lunara tot aici, la Casa Pogor. Cu Octavian Paler (Premiul de Excelenta al Convorbirilor, inmanat de Cassian Maria SPIRIDON, vezi foto) si Andrei Ionescu, traducatorul recentului volum masiv din poezia lui Borges tras la Polirom. Moderator, profesorul Mircea Martin, pe care nu-l revazusem din vremea cand producea regaluri critice de conclav adiabatic la Sala Oglinzilor. ACUM CADRUL MAI LARG, REALITATEA METEO, BORSELINA POETULUI. Soareaua noastra se deruleaza in prima zi convorbirista, la pranz. Soareaua de la pranz! Peste noapte, ploaia se schimbase-n ninsoare cu vant, coplesind pomii infloriti si peluza din gradina boierului Vasile Pogor. Practic, tot Iasiul e potopit hibernal, si inca ninge, cand poetul Cezar Ivanescu, scuturandu-si borselina, lanseaza ostilitatile cenacliere. In fata unei asistente cum numai un vechi oras cultural european poate avea. PROTAGONISTII editiei sunt cunoscuta poeta Bianca MARCOVICI, traitoare in Israel, la Haifa, si prozatorul Lucian ZUP, june bastinas muzeograf. Invitat de onoare, profesorul universitar Petru URSACHE, autorul studiului monografic INAMORATI INTRU MOARTE (Editura Timpul, 2004), dedicat operei si personalitatii lui Cezar IVANESCU. Tonul scurtului expozeu auctorial pulseaza de o distinctie catedratica deloc ostentata, moldava in cel mai nobil sens al cuvantului. In totul opus a ceea ce se cheama cultul personalitatii, chiar daca unele formulari par, prin contrastul retoricii, hiperbolizante: „Cezar Ivanescu este un poet atat de mare, incat un biet om nu-l poate cuprinde intr-o singura carte”. Don Cezar, la urma: „Nu am sperat sa prind momentul cand se vor scrie carti despre mine; e un Dumnezeu pe lumea asta, toata viata m-am bazat pe Dumnezeu!”. Bianca Marcovici e prezentata de amfitrion ca „poeta ieseanca draga noua, exemplu minunat de om si de artist”. Bibliografie survolata, de la debut pana la volumul-antologie PUTIN BLOND CU MULT FARMEC (Hasefer, 2004). Lectura Biancai, sub privirile unor prieteni regasiti, dar si ale unor presupuse prezente critice „ucigatoare”, tradeaza o emotie profunda. Insa poeta isi recupereaza firescul, dialogheaza viu cu sala, spiritele fraternizeaza ad-hoc sub vraja verbului liric, dar si polemizeaza o data vraja asta rupta, una-doua iau foc. Din spusele Biancai, elocvente pentru dramatismul destinului ei: „Una din cartile mele a fost batuta la masina de o dactilografa marocana care nu stia o boaba romaneste”. Lucian ZUP e, in aceeasi prezentare, prozator debutat deja cu roman. Junele citeste pagini din noua sa carte, intitulata JOI (roman in lucru). Tonul jos, monoton, al emisiei dezactiveaza sala, trage „caracuda” la hlizeala si somn. Insa proza tanarului, si tonul ei regizat, intentionat „soporific”, sunt expresia unui talent puternic, la nivelul celor mai buni debutanti in cenaclu.
    Postat de Lucian ZUP la 2.11.2007 16:43

    Au vorbit/comentat/polemizat in (dez)ordine, fiecare dupa puteri, amatoristic si cu profesionalism, liber, dar si cu rigoarea meseriei, in ordine: Sterian VICOL („Cei doi autori au in textele lor un adevarat carnagiu, sunt pagini insangerate, la prozator un pic spalate de vodca; poezia e prea buna, a sunat excelent”), Paul ARETZU („Proza e mai degraba descantatoare, un dicteu ritualizat, simuleaza procese mentale mai putin constientizate, evoluand concentric, de o monotonie cautata; proza foarte tehnicizata, inventiva pe spatii mici, cu numeroase disponibilitati lirice; se bazeaza pe efecte textualiste; poezia, de o luciditate dramatica, este uneori enuntiativa, alteori e acoperita de un halou liric”), Valeriu STANCU (dezamagit de selectia poemelor citite de Bianca Marcovici: „Scria o poezie mult mai delicata, pe structura ei moldava”, dar si de maniera de lectura a tanarului, care „l-a dezavantajat”. Totusi, „Lucian Zup are ce spune in generatia sa; acest roman JOI, prelucrat, va fi un roman de care se va auzi”), George CEAUSU (autor de proza sf, conducator de cenaclu sf si revista sf, altminteri filozof de formatie, fara acces la poezia citita, demolator la adresa prozei careia ii recunoaste fluenta, succesiunea de cadre, dar „personajele sunt cliseizate”; o obsesie justificata: „Se scrie multa proza realista si se scrie prost”), Sanda SFICHI (emotionata, surprinsa de revederea cu Bianca Marcovici, remarca „dorinta Biancai de a iesi din stransori; e foarte frumoasa pastrarea puritatii; proza e asezata, de o tehnica normala, exprima cotidianul brutal al vietii”), Dumitru PANA (neconvins de proza, „poezia care vine pe explicit nu e pe gustul meu”), Cezar IVANESCU („Poezia Biancai Marcovici este confesiunea unei constiinte lucide, care se confrunta cu un punct fierbinte de pe glob; presiunea de-aici se simte; realitatea aceea te obliga la reactii scripturale”), Marian DRAGHICI („In ZIUA literara a aparut un grupaj de cateva poeme excelente ale Biancai Marcovici, se schita un profil poetic pregnant; prefata lui Paul Cernat la antologia PUTIN BLOND CU MULT FARMEC omologheaza un poet matur din perspectiva unui critic tanar, lucru remarcabil, data fiind exigenta lui Paul Cernat; este o drama sa scrii in romaneste departe de tara; mai traieste un scriitor de limba romana in Haifa, Mirel BRATES, prozator redutabil, premiat recent de Asociatia Scriitorilor din Bucuresti pentru romanul sau ISRAEL FARA HOROSCOP; lectura lui Lucian Zup s-a dorit magnetizanta; personajele nu sunt cliseizate, ci bat in arhetipal; scriitura este sigura, insa dictia s-a precipitat uneori pe langa text; proza la cel mai bun nivel in cenaclu”), Cezar IVANESCU („Cu lectura Biancai Marcovici continuam o initiativa pretioasa, propusa de secretarul cenaclului, deschisa cu poezia Laviniei MOTOC: anume, sa prezentam in cenaclu toti autorii romani, de la Haifa la New York, mizand pe o solidaritate a scriitorilor romani din toata lumea; important e ca autorii, indiferent unde traiesc si scriu sa fie in dialog, in aceeasi patrie care este a limbii lor originare; este intr-adevar minunat ca Bianca Marcovici continua sa scrie poezie la Haifa, ea face cinste si climatului intelectual in care s-a format, si familiei sale intelectuale; Lucian Zup este un baiat plin de talent, prozator foarte bun”). . Nu aici s-ar fi inchis soareaua de pranz, daca Lucian VASILIU nu venea sa ne cheme la ordine, sa ne conformam programului ZILELOR. Vineri este randul altei „capitale culturale” sa treaca prin Cenaclul US. Din Sibiu, Ioan Radu VACARESCU si VALENTIN RADU, tata si fiu, vor citi proza si poezie. La Sala Oglinzilor si tot la 17h trecute fix.

    sursa revista virtuala ga http://www.gandul.info/lumea/statele-ue-prefera-mentina-restrictiile-impuse-lucratorilor-roma.html?3929;1021995l

  14. Nu multi se mai uita inapoi dupa ce au plecat din Romania.Oare ce va face sa va intoarceti cind aveti totul in Hafa?
    Merita Romania atita atentie ?
    radu

  15. Marian Draghici [mailto:draghici5 Sent: Friday, February 08, 2008 6:44 PM
    Subject: de la marian draghici

    Salut, Bianca!

    Ma bucur de regasire.

    Ce mai faci, ce scrii, ce carti ai mai scos?

    Cam toata activitatea mea e centrata pe Viata Romaneasca,

    de cand lucrez aici. Adica din septembrie 2006.

    Nu stiu daca te uiti la site-ul nostru: http://www.viataromaneasca.eu

    Ti-l recomand cu caldura.

    Cu cele mai bune urari,

    Marian Draghici

  16. Stimata si draga doamna Bianca Marcovici
    Doresc sa va adresez si prin aceste sarace cuvinte mii de multumiri pentru sprijinul moral acordat prin incurajarile trimise de a continua pe drumul greu, nu pavat decat cu bunele intentii dar minunat pe care l-am ales al scrisului
    Am fost incurajat de critica dar cel mai mult a reprezentat aprecierile cititorilor al carui numar a inceput sa devina din ce in ce mai mare.Nu doresc sa scriu despre imensul efort ,material dar si moral al luptei cu mine in prim plan.
    In lumea minunata a scrisului dumneavoastra am intrat cu mult timp inainte,am si baut o cupa de sampanie la a 50 aniversare participand la C.C AGNON, PARTICIPANT INCA DE LA INCEPUTURI DAR CEEA CE AZI AM INCEPUT SA CUNOSC INTRAND CU AJUTOR BINEINTELES PE INTERNET M-A UIMIT SI M-A TRANSFORMAT INTR-UN ADORATOR PENTRU TOT RESTUL VIETII AL SCRISULUI DUMNEAVOASTRA DAR SI A OMULUI PE CARE-L REPREZENTATI CU ONOARE INTR-O LUME CIUDATA SI DIFERITA DE CEI CARE I-AM CUNOSCUT, cel putin in ultima vreme.
    Daca bunul Dumnezeu imi va ingadui, eu voi continua in ciuda tuturor obstacolelor.
    La sfarsitul lunii mai, plec in romania unde prima intalnire va fi cu George Astalos,prietenul de-o viata .II voi duce salutul dumneavoastra.
    Va trimit un scurt material cu succinte date despre mine intr-o forma pe care am gandit-o ca ar fi bine.
    Astept cu drag orice sfat pe care promit a-l urma,
    Tanara speranta ,cu respect si deosebita stima Aberman Berthold Tellu

    INTERVIU CU MINE ÎNSUMI…..

    BERTHOLD ABERMAN –TELLU
    Nazareth Illit
    Am ştiut din totdeauna că a ajunge să ţi se ia un interviu ar trebui să fi o personalitate, un talent ieşit din comun, sau să ai cel puţin doi prieteni în funcţii înalte:Unul să te propună şi altul care să te susţină.
    Un bun amic mi-a spus :
    -Dacă nu ai ceva din toate cele citate ,nu reuşeşti nimic! Nedumerit i-am răspuns :
    -Va trebui să treacă o viaţă spre a ajunge mare? Şi dacă nu va fi suficientă?
    Cine eşti dumneata domnule BERTHOLD ABERMAN ?
    Spre a mă face cunoscut mai bine celor din imediata apropiere, nu vorbesc de prietenii [cum se intitulează unii] am trecut la “Suprema hotărâre” de a-mi lua un interviu spre a putea constata cel puţin dacă eu mă cunosc. Am scris despre unii dintre cei pe care i-am citit cu aceleaşi sentimente de preţuire cu care m-am privit pe mine şi întotdeauna m-am bucurat sufleteşte de orice reuşită a unui om. Nu toţi oamenii sunt altruişti!
    Lipsă totală de modestie vor spune unii….era şi timpul, vor spune alţii. Nu este deloc necesar a publica opt cărţi, [trei într-o recentă apariţie,] multe în stadii diferite la care lucrez, participarea activă prin articole ce se întind pe o mare arie de probleme la diferite publicaţii reviste apreciate de cronici, cititori, prin numeroase scrisori.
    Cine te crezi ? Pe timpul meu… ar fi fost suficient să scrii o singură carte – dar bună ! Am dorit şi eu la fel cu mulţi dintre cei care au păşit pe acest drum minunat, al scrisului atât de anevoios , a scrie , a publica dar şi de a fi citit. Urci pe un munte şi nu scrie nicăieri că de o faci, este posibil să şi ajungi pe vîrful cel mai înalt al munţilor Himalaia-Posibil…dar ,ia timp. In cariera mea militară lucrând în domeniul măsurătorilor terestre, având tangenţă cu lucrările astronomice dar şi fotogrammetrice, întotdeauna am ştiut că lume privită de sus e diferită de cea terestră. Nu vreau să pătrund în alte sfere decât cele pământene.
    Ce-i drept, năstruşnică idee. Să-ţi iei singur un interviu ? Ai mai auzir vreodată că a avut loc un asemenea sacrilegiu ? . Ce te-a determinat să iei această “modestă” hotărâre ? Chiar nu te gândeşti ce va spune lumea ? Nu trăim cu ea şi totuşi……
    -Gândind că ajuns la a opta carte, editate distribuite şi apreciate, ţinând cont de sfatul dat nu numai de prietenul-cunoscutul scriitor -GEORGE ASTALOŞ care m-a citit nu numai între rânduri ci şi printre rânduri ,a putut descoperi că există în ele ceva specific minunatei meserii de topograf, măsurător al terenului, printre puţinii modest spunând, din lume care scrie cu atâta naturaleţe şi sinceritate despre topografi, situaţii, oameni, locuri, obiceiuri, proverbe,întâmplări, într-o limbă şi un stil propriu, lipsit de falsa pudoare afişată de mulţi alţii, descrieri autentice, uneori dureroase, alteori hazlii, la fel cum şi-au cules alţi scriitori, subiectele din domeniul lor de activitate. Planuri ? Numeroase, totul depinzând de “Foaia de drum” dată de bunul Dumnezeu.
    Cine sunt şi de unde vin ?
    Intrucât nimeni, cel puţin până acum nu mi-a acordat cinstea sau încrederea de a mă întreba în ciuda faptului că sunt un om mare azi, înregistrat în acte figurez cu 1,80 [ a se citi nu numai în buletinul pe care l-am aruncat ,figurând preferabil drept “Născut mai devreme”, şi cel mai mare scriitor din Nazareth Illit –de limbă română [la această oră neexistând altul ].
    Originar din minunatul oraş Galaţi- născut la 27 ianuarie 1932, însoţind părinţii având chemare spre muncă găsită cu multă trudă, peregrinând [parcă predestinat viitorei meserii] prin diferite locuri, în frumosul oraş Bacău pe tot timpul războiului, unde am avut norocul de a învăţa la “Liceul Regele Ferdinand” – şcoală renumită şi pentru minunaţii profesori care m-au îndrumat, ca să mă găsesc stabil în Bucureşti la terminarea războiului continuând studiile la “Liceul Profesorii Asociaţi “ şi ulterior la “Liceul Ciocanul”.

    De unde şi până unde militar?

    In albumele de familie figurează tatăl meu ca Maistru Militar reangajat, în ţinută militară de
    care eram foarte mândru . Nesuportând a fi subordonat , cariera lui a avut o viaţă scurtă.
    Absolvent al Şcolii Militare din cadrul fostului Institut Geografic Militar din Bucureşti [promoţia 1952.]
    Indrumat şi educat am îndrăgit viitoarea meserie de topograf, geodez şi fotogrametrist, cartograf datorând enorm renumiţilor Profesor doctor Nicolau Bârlad, General în retragere Virgil Ion, Profesor Ovidiu, Mălăcescu şi mulţi alţii . Apreciind mult libertatea,iubind natura, oamenii , cutreerând meleagurile frumoasei ţări natale, visând, înfăptuind, recompensat, avansat, decorat dar şi deziluzionat. Am avut o frumoasă carieră militară de peste treizeci de ani. La cerere,după mai mult de 30 de ani de carieră militară, aniversând 50 de ani, am aniversat şi pensionarea. Cât de repede trec anii pe hârtie! La banchetul de despărţire, am fost întrebat de un mare comandant; Cum se face ca un evreu să îmbrăţişeze o asemenea meserie care cere eforturi deosebite de muncă şi a doua întrebare ; dacă la noi la evrei se arde trupul după moarte. Am răspuns având suficiente dovezi : Am iubit munca la fel ca toţi evreii care în marea lor majoritate nu au muncit decât atunci când şi munca le-a fost interzisă. Cât priveşte arderea….nu e oare suficient cât am fost ars în viaţă ?
    Nu sunt singurele întrebări la care nu am găsit răspunsul nici azi….Sunt căsătorit, am două fete –plecate în drumul vieţii lor, mi-au adus noul titlu pe care-l port cu drag-BUNIC- am cinci nepoţei pe care-i iubesc nespus de mult şi care mă iubesc la rândul lor, cu atât mai mult cînd le aduc cadouri [ Şi când nu le aduc ?]
    Cum am ajuns în Israel ?
    Numeroase au fost încercările de plecare cu părinţii,toate respinse. Imediat ,ceea ce a înseamnat după cinci ani de la pensionare, prima experienţă având-o prin plecarea primei fete şi apoi, familia. Acum că au trecut un număr însemnat de ani poate aş putea reda ce a însemnat plecarea ei, aşteptarea noastră şi ce sacrificii a cerut îndeplinirea acestui deziderat. Asta în legătură cu viaţa.
    Şi în legătură cu scrisul ?
    Vreau să cred că am fost şi voi rămâne tot restul vieţii un optimist chiar şi atunci când nimic din preajmă nu-mi justifică încrederea în bine.Toată viaţa am fost prieten devotat, sincer mergând până la sacrificii, chiar dacă am greşit de multe ori luându-mă drept etalon, suportând consecinţele. Am moştenit-o pe mama pe care o văd în amintire aplecată asupra unei cărţi imediat ce avea o clipă de răgaz. In şcoală am îndrăznit să adresez colegelor cîteva acrostihuri, am participat la numeroase “Procese Literare”, concursuri, am scris diferite articole cu caracter tehnic la ziarul armatei, dar activitatea mea s-a desfăşurat pe toate coclaurile ţării, timpul fiindu-mi limitat ,asta neînsemnând că” în lada de campanie”să nu-şi găsească întotdeauna locul cărţile pe care le-am iubit nespus de mult. Am trimis câteva însemnări la ziarul local din Nazareth Illit apoi încurajat ,la ziarele noastre de limbă română şi spre mulţumirea mea sufletească, de atunci mi-au apărut aproape cu regularitate articole abordând cele mai diferite tematici ,primind confirmarea prin aprecierile cititorilor. Mi-am materializat dorinţa de a scrie încurajat de marele nostru scriitor, Maestrul Marius Mircu,cel care de la prima apariţie de carte mi-a scris că scriu cu sufletul şi nu cu tocul, şi prietenul-scriitorul, dramaturgul, eseistul şi poetul George Astaloş cu care m-am întâlnit după mulţi ani la Bucureşti, venit de la Paris. Recomandat cu multă căldură încă de la debut de scriitorul, Astaloş George prin prefaţarea primului roman de proză scurtă “ TRĂIRI”, remarcat atunci dar şi după apariţia romanelor apărute ulterior de apreciatul Critic Carol Isac, Ion Cristofor Filipaş care mă menţionează în cartea sa, [Scriitori din ţara sfântă vol. 3] apreciat de cronici, numeroase scrisori , M. Mircu, G.Mosari, Horia Aramă, Maria Pal ,Simona Kiselevscki, Solo Har-Herescu, Felix Caroly, G.Iosub, numeroşi cititori, care m-au îndrăgit şi încurajat să continui chiar de la prima apariţie… Sunt un participant permanent al activităţilor Cercului Cultural Haifa, Ş.Agnon şi M.Sebastian-Naharia . Iubirea de oameni, a naturii în mijlocul căreia mi-am desfăşurat întreaga carieră militară, o foarte bună cunoaştere a oamenilor, locurilor, obiceiurilor mi-au dat posibilitatea de a mă numi “Bogat sufleteşte”. Adevărata viaţă este ceea ce scriu şi nu numai un pretext pentru mine. Mă implic dar şi implic cititorul. „.Incet dar sigur ajuns relativ într-un timp relativ scurt deja opt romane: „TRĂIRI”, „ULTIMA CLIPĂ”, „TRECUTUL DOARE”, „PREŞEDINTELE VĂDUVELOR” şi „NIMIC NU MAI E CUM ERA”, într-o recentă apariţie în România:”VIAŢĂ, VIAŢĂ CUM TRECI”, „SCRISORI NEVINOVATE” „DESCOPERIREA” ,multe altele în proiect… Presa şi cititorii mei preferaţi autentificând calitatea, atractivitatea pentru subiectele abordate, stilul şi chiar condimentarea scrierilor lipsite de acea pudicitate falsă, abordată de aşa zişii „PUDIBONZI”- Ce carte aparţinând unui recunoscut scriitor este scutită de pagini mai puţin interesante, cine a fost oprit a trece peste pagina sau paginile neinteresante. Nu laudele ci cărţile rămân sau dispar în timp ! Intr-un articol al cunoscutului şi apreciatului poet mă refer la Andrei Fischop,acesta citează poetul şi criticul A.MUŞINA în revista Vatra din românia [Tg. Mureş]: Există „Cărţi-neveste” şi „Cărţi-amante”.Primele sunt recunoscute în public ca o lectură obligatorie şi de la sine înţeleasă pentru intrarea în societatea neprimitoare, enciclopedică a intelectualilor cultivaţi adică, în vreme ce în categoria doua intră lecturile „nepermise”, făptuite pe sub masa oficială, conţinând, chipurile, atentate la pudoare intelectuală,dar pline de adevăruri şi emoţii nefalsificate. Ca în viaţa de toate zilele, prima categorie devine plictisitoare după o vreme, neschimbându-se de decenii, în vreme ce a doua, mereu nouă şi îmbogăţită în sensuri, rămâne plăcere ascunsă. Am optat pentru a doua variantă.
    Scriitorii Ionuţ Chiva şi Claudia Golea într-o convorbire cu Dan C. Mihăilescu, apreciatul critic şi Cristian Tabără, au spus :Sexul nu e esenţa vieţii dar face parte din ea; cine vrea citeşte, cine nu întoarce pagina.Romanul nu mai este azi acelaş cu cel de pe timpul bunicii,nu sexul în sine dar la orice vârstă există în felul lui. Nu se trăieşte livresc ci autentic…în rest, cititorul în funcţie de preferinţe. -„Un roman n-o să schimbe niciodată lumea „
    Stilul personal şi subiectele abordate nu deranjează ?
    Aici cred că ar fi foarte mult de spus. Mă declar un nonconformist. Am curajul de a mă considera lipsit de prejudecăţi tradiţionale. Cândva problemele sexuale şi descrierea lor erau considerate un exces al literaturii,al impudorii. Era atunci considerat un act al îndrăznelii şi nu-l consider o decădere în subliteratură. Azi îi privim altfel pe LAUTREAMONT, SACHER, MASOCH, SALVADOR DALI, I.CREANGĂ, A.GIDE, GEO BOGZA, ARAGON, procesele intentate lui Baudelaire sau Flaubert pentru călcarea legilor moralităţii prin operele lor. Erosul a jucat întotdeauna un rol puternic.
    Cât priveşte prietenia, sunt adeptul ei până la sacrificiu, sincer şi tandru, aiurit uneori, am un ascuţit spirit ironic dar şi autoironic, uneori mă expun dar sunt ocrotit de sinceritatea ce se desprinde din scrisul meu. Ce-i drept cer puţină reciprocitate. Muncesc mult dar cu satisfacţii deosebite şi fac din orele de noapte zi, o fericire, o părticică din dorinţa de a trăi. In scrisul meu am învestit nu numai uriaşe eforturi financiare ci şi mult suflet având bucuria de a primi de la cititori că scrisul meu a plăcut, a ajuns la “ casa sufletului”. Ceea ce mă mulţumeşte este armonia existentă cu mine dar şi cu semenii-cititorii cărora le sunt şi le voi rămâne totdeauna recunoscător pentru încurajări.
    De ce atâta grabă ? De ce atât de mult ?
    Intr-una din convorbirile literare ce aveau loc la Cafeneaua Literară, întrebat de poetul Vasile Voiculescu : Cum stăm cu exigenţa, cu factorul calitate,Liviu Rebreanu a zămbit larg şi a replicat imperturbabil : Cantitatea, indiferent de valoare, dovedeşte totuşi bogăţia râvnei creatoare. Inainte de a alege, trebuie să ai din ce anume să alegi. Cantitatea devine astfel premiza calităţii.Bogăţia cantităţii permite o mai îngrijită selecţie calitativă…[Desigur păstrez proporţiile]. Am citat din: CAFENEAUA LITERARĂ ŞI BOEMA DIN ROMÂNIA] Antologie de Florentin Popescu[
    Am avut o viaţă foarte agitată, grea în meseria de teren dar dăruindu-mă în totalitate frumuseţii ei . Ofiţer Superior,TOPOGRAF” IN ARMATA ROMÂNĂ PESTE TREIZECI DE ANI ,primind numeroase Ordine şi Medalii . Am fost singurul în această grea dar minunată meserie, niciodată considerând că ar exista vre-o deosebire între mine şi cei din jur. Ceilalţi evrei, nu mulţi la număr în aceeaşi armă au prestat alte meserii din arma de elită : geodezie, fotogrametrie, cartografie…..Fiecare a lăsat o urmă în activitatea sa.
    Am încercat şi aş fi fericit să fi reuşit, în câteva idei să mă prezint cum sunt , şi nu cum aş fi vrut să fiu. Nu am dorit ridicarea unei statui, fie chiar bust aşa cum am auzit în urmă cu zeci de ani, despre Victor Eftimiu care ar fi spus: de ce să aştept ca după moarte să mi se ridice o statuie drept recunoaştere a scrisului meu ? Şi dacă nu mi-o ridică ? Mi-am comandat-o singur să fiu mai sigur. Eu nu am această posibilitate. Mi-am comandat din timp un timbru ! Bineînţeles cu chipul meu dar nu de azi. Nu rentează a rămâne pentru posteritate semănând cu altcineva. Şi totuşi ? Ceva tot va rămâne ! Cărţile mele…Fericit, împlinit,cât mai multe şi sperând, din ce în ce mai bune. Voi continua să scriu. Şi la urma urmei, este mult mai uşor să ţin cont de sfatul marelui Anatole France : “Fereşte-te să scri bine. Este maniera cea mai rea din câte există. Limba este o creaţie spontană !
    Cine nu este azi scriitor? Nu se mai respectă nici măcar ordinea alfabetică. Atunci ?
    -Cum ? Chiar aşa? Nici aici nu te lasă să creşti?
    Nu toţi ajung mari deodată! Nu ţi-e frică să o spui?
    Ar trebui să-mi fie??? Am spus-o în condiţii şi împrejurări mult diferite de azi.
    Adaptarea la noua viaţă şi nu la o vârstă când totul pare uşor a trebuit să fie rapidă , între fraţii ce uneori sunt vitregi, într-o lume complet necunoscută, neavând la dispoziţie decât foarte puţin timp, ajutaţi a învăţa o limbă nouă spre a putea să ne încadăm în noua viaţă, a găsi noi prieteni fără a-i uita măcar o clipă pe cei de-o viaţă şi de a beneficia într-adevăr după o muncă de ani şi ani de adevărata viaţă şi asta în situaţia de a te putea bucura de ea în linişte şi pace. Cel puţin ca dorinţă…ceea ce nu va dispare niciodată cerând de mii de ani noi şi numeroase sacrificii.
    E lumea plină de oameni, de câini, unii protejaţi, iubiţi, răsfâţaţi iar alţii vagabonzi….Am cunoscut şi “oameni cu inimă de câine”. Am primit şi sfaturi din experienţa unora , de când cunosc câinii îi iubesc mai mult decât pe unii “oameni”……..
    Am crezut mult şi continui să cred în prietenie, dar…şi deziluziile intră în componenţa vieţii. În ceea ce mă priveşte, am făcut pe cât posibil să nu-i decepţionez.
    Eu iubesc oamenii ! Dar oameni …….
    -Şi câinii ?
    Da! Chiar dacă…nu sunt neapărat de rasă…….
    Berthold Aberman –Tellu
    Nazareth Illit

  17. Tablou cu tine

    Un poem care nu moare astăzi
    când ceva rămâne după noi:
    un semn de recunoaştere
    un tabiet păstrat de generaţii
    o reţetă de bucate pe un colţ de hârtie
    gustul pentru viaţă sau nu,
    tablourile pictate pe rame …

    ceva rămâne în urma noastră:
    muzica sufletului tânăr,
    paginile mâzgălite nedescifrate,
    vocea amintirilor leneşă
    pagini de reviste netăiate!
    ceva rămâne după noi: cărţi plimbate
    peste mări şi peste ţări
    într-o limbă necunoscută nepoţilor,

    nişte albume pline cu decupări
    de poeme, premii şi vise,
    lucruri împăturite, respinse –
    bizare nostalgii închise în seif
    şi banii de coşniţă adunaţi
    după scheme precise dictate de vânt
    dilema îmbătrânirii nefiind elucidată
    în noul mileniu al discuţiilor inutile –

    rămâne să coşi într-un
    şirag amintirile (ne)scrise
    fără sentimente,
    dificultatea inadaptării a devenit
    – colac de salvare –

    Bianca Marcovici

  18. Le troisième auteur, Bianca Marcovici, d’origine roumaine, vit en Israël.

    „În lectura empatică din Cuvântul înainte, Al.Mirodan crede că Bianca Marcovici e cuprinsă în cei 1% dintre poeţi, care năzuiesc cu temei în „destinul creaţiei lor”,înălţând ,după cum spune un vers al poetei,”castele de nisip” care ţin”. Acest amplu castel de nisip începe cu un motto,o epitomă,în fapt,în care e contrasă atît credinţa în puterea salvatoare a poeziei,oricît de fragilă ar fi ea printre lucrurile lumii,cât şi condiţia dramatică a vieţii în mijlocul atentatelor.Poezia e ea însăşi un stigmat unind condiţia poetului cu acea a evreului ca eternă victimă. Dar din acest fond dramatic, in care moartea e iminentă iar suferinţa prescrisă, se ridică şi credinţa în poezie,ca replică la traumă. Enunţul abrupt al condiţiei e suficient pentru a induce viziunii un pathos aparte,auster şi direct:
    „Aici liniştea anunţă explozia
    următoare
    iar repetiţiile cu masca de gaze
    pusă de Purim
    nu se recomandă
    nou-născuţilor!

    Dar să mă întorc la poezie…
    E ca o stea galbenă pretutindeni
    Produce alergie
    Dar eu o port ca scut.”
    Al.Cistelecan, Red.sef.adj . Revista „Vatra” Târgu Mureş
    Egalement paru dans „Viaţa Noastră”,Tel Aviv, 9 .09.02

    („Dans la lecture empathique du Mot avant tout, Al. Mirodan pense que Bianca Marcovici s’inclut dans ce 1 % de poètes qui aspirent à ce thème dans „le destin de leur création” soulignant comme le dit un vers de la poétesse „les châteaux de sable qui tiennent”. Ce vaste château de sable commence par un motto, ou épitome, où se trouve en fait la contre réaction autant que la foi dans la force salvatrice de la poésie aussi fragiles puisse-t-elle être dans les choses du monde, tout comme l’est également la dramatique condition de vivre au milieu des attentats.
    Pourtant la poésie est elle-même un stigmate unissant la condition du poète à celle du juif en tant qu’éternelle victime. Mais sur ce fond dramatique, où la mort est imminence et la douleur à nouveau prescrite, se dresse également la foi en la poésie, comme réplique au traumatisme. Cet énoncé abrupt de la condition est suffisant pour qu’un pathos à part, austère et direct introduise ses vues:
    „Ici le silence annonce l’explosion
    Suivante
    Pourtant les répétitions avec les masques à gaz
    Lors de Purim
    Ne sont pas recommandées
    Aux nouveaux-nés !

    Mais la poésie revient en moi
    Elle est comme une étoile jaune partout
    Elle produit des allergies
    Mais je la porte comme un bouclier” )

    Sântem vii

    Sântem martorii
    sântem supravieţuitorii
    Unui popor neiubit-

    Nici un avion din lume
    Nu a distrus drumul
    Spre Auschwitz-
    Nici un tren al morţii
    n-a fost impiedicat
    să ajungă la destinaţie.

    Cuptoarele i-au primit
    cu braţele deschise
    pe cei ce nu aveau decit o vină:
    erau evrei…

    Sântem vii
    Sântem copiii lor
    Cei care mai cântă Şalom

    Sântem unicul popor din lume
    care nu avem o bucurie întreagă,
    pentru ca fiecare sărbătoare
    ne aduce aminte de cei ucişi
    fără a lăsa urme de sînge-
    arzând ca nişte torţe

    …şi n-a fost pe timpul Inchiziţiei
    ci,în secolul vitezei, al calculatoarelor,
    al Echilibrului Uman,
    atunci cînd le-au ars sufletele
    care se aud mereu, ca un murmur
    de glasuri chinuite-
    din ce în ce mai tare,
    din ce în ce mai tare!

    © Bianca Marcovici
    In „Revolta sângelui”, pag 37,1992 ed.Minimum si ed.Cronica,Iaşi-„Diploma Arcadia”-Tel Aviv

    Nous sommes vivants

    Nous sommes les témoins
    Nous sommes les rescapés
    D’un peuple mal aimé

    Aucun avion au monde
    N’a détruit la route
    Vers Auschwitz
    Aucun train de la mort
    N’a été empêché
    D’arriver à destination

    Les fours ont accueilli
    À bras ouverts
    Ceux dont le seul tort était d’avoir dit :

    Nous sommes juifs
    Nous sommes vivants
    Nous sommes les enfants

    De ceux qui chantaient encore „Shalom”* (*Paix)
    Nous sommes le seul peuple au monde
    Qui ne peut se réjouir complètement
    Car à chaque fête revient
    Le souvenir de ceux qui ont été fauchés
    Sans laisser aucune trace de leur sang-
    Car ils brûlaient comme des torches.

    … Et ce n’était pas au temps de l’Inquisition
    car c’était au siècle de la vitesse, des ordinateurs
    de l’Equilibre Humain
    alors même qu’on brûlait leur esprit
    l’on entend toujours, tel un murmure
    leurs voix tourmentées –
    de plus en plus fort,
    de plus en plus fort !

    Bianca Marcovici
    (traduction : Nicole Pottier)

    Bianca Marcovici : Une femme de courage, une femme de cœur, et une femme de caractère. Membre d’Agonia Roumanie, elle est née elle aussi en 1952, à Iasi, grande ville juive de Roumanie, capitale régionale de la Moldavie au rayonnement intellectuel indiscutable. Elle a émigré en Israël en 1991.
    Auteur reconnu, couverte de prix et de récompenses littéraires dans les deux pays, elle est membre USR (Union des écrivains roumains), membre de l’Association des Ecrivains Israéliens de Langue Roumaine (qu’elle a présidée) et membre de l’association « Junimea » de Iasi. Elle est traduite en plusieurs langues : hébreu, anglais, allemand et français. Elle a publié de nombreux ouvrages, participe à de nombreuses revues et paraît dans de nombreuses anthologies. A signaler ses deux derniers ouvrages qui sont disponibles librement en téléchargement sur Agonia Roumanie :
    « Aburi de femeie» Ed.Haifa, 2004:
    « Putin blond cu mult farmec » Editura Hasefer, 2004 :
    Biographie de Bianca Marcovici :

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s