Note de lectură Nanu Peri
dec.-2011
Virgil Duda: Un cetățean al lumii.
O carte despre cunoașterea de sine
Text publicat in Jurnalul Saptamanii –Tel Aviv- 22, 29 dec.2011
Sfârșitul acestui an mi-a produs plăcuta surpriză a apariției (la editura Polirom-Iaşi) a unui nou roman de Virgil Duda, mult deosebit de precentele sale, dar în ton cu ele. La terminarea lecturii am avut senzația întregirii unui ciclu unitar servind un credo-țel al romancierului, anume cel al explorării mecanismelor psihologice ale eroului sau arhetipal: intelectualul evreu-român strămutat în Israel la maturitate, cu experiența de viață marcată de realitățile României postbelice. Observ continuarea unei tendințe în toată această serie a romanelor israeliene ale lui Duda, de modificare a tratării raportului ficțiune-realitate prin plasarea aspectelor de memorialistică din ce în ce mai difuz, mai degrabă spre sfera plauzibilului cert decât a realității stricte. Recunoaștem în personajele ficționale personaje reale pe care “parcă le-am cunoaște”, dar nu le putem numi.
De la începutul lecturii se instalează în mintea cititorului două elemente derutante care nu se lasă imediat lămurite: prima fiind , iar a doua Faptul că nu ne dăm seama din primul capitol este o manevră a autorului care de fapt joacă cinstit, în sensul că el “ne-a spus de la început”, numai că a avut grijă să nu fie chiar așa simplu căci pentru a ne da imediat seama era necesar să ieșim în afara cutiei romanelor convenționale. Și la așa ceva recunosc că nu mă așteptam din partea lui Virgil Duda. Această surpriză devine repede una din ce în ce mai plăcută, pe măsură ce înțelegem convenția propusă.
A rezultat o carte ambițioasă, în care povestea (“the story”) este de fapt o carte în carte, prilejuită de preocuparea autorului (deghizat în narator) să pătrundă provocarea gândirii reflexive: să vezi lucrurile cum sunt, nu cum apar. Și în acest fel, să caute răspunsuri satisfăcatoare la eterna dilemă de a-şi poziționa propria judecată privind mecanismele personalitații umane. Urmărind această idee, leit-motivul cărții și moţivația sa ultimativă este satisfacerea nevoii de cunoaştere de sine, poate cel mai greu de dobândit grad de cunoaştere. “Cunoaşte-te pe tine însuți” , anticul clasic îndemn înscris pe frontispiciul Templului din Delphi, -cel cu Oracolul-, devine un obiectiv obsedant al actualei existenţe a naratorului aflat la un moment de restrişte a vieții cand apar semnele apropierii de varsta a treia, etapa bilanţurilor, cel mai important pentru el fiind reevaluarea relațiilor umane care au avut un rol semnificativ în viata sa.
Aceasta devine tema-generica a carții: prospecția launtrica sau daca vrem, descifrarea “rostului” propriei vieți. Motivul primordial circumscrie tematic un alt palier narativ ale carui motive apar hierarhic subordonate motivului central. Le voi descrie în continuare.
*
Necesitatea cunoaşterii de sine este motivată de umaniştii tuturor timpurilor prin simţământul că astfel ne putem influenţa gândurile și motiva propriile acțiuni într-un mod mai armonios faţă de lumea în care trăim. Astazi, în vremurile noastre dominate de cinism și profit de orice natură în detrimentul ideilor de armonie, s-ar putea privi ca naiv un asemenea punct de vedere. Cunoaşterea de sine ar putea fi mai de grabă utilă pentru a te ajuta sa pari cât mai “vandabil”, într-o lume guvernata de marketing. Partea bună este ca și astăzi, modul individual de utilizare a acestui îndemn de cunoaştere de sine constituie prin el însuşi un criteriu de calitate a profilului intelectual pentru cei care mai sunt interesați de aşa ceva.
Convenția care ni se propune pentru tratarea acestei teme rezidă în “metoda” cărții: o poveste în poveste care la rândul ei conține alte poveşti și asa mai departe, în invelişuri succesive ale căror personaje sunt comentate, analizate și disecate în succesiunea evenimentelor în care apar, spre lămurirea mobilurilor lor comportamentale.
La obiect: Autorul real, “primordial” (Duda), povestește despre autorul ficțional (proaspătul pensionar și divorțat ziaristul Anton Maurer) care, la rândul său, pentru a se ajuta să se cunoască pe sine, reconstituie povestea altui personaj, pe care și-o propune ca “studiu de caz” (faimosul dramaturg Raul Siriopol, cândva “cel mai bun prieten” dar care l-a dezamăgit prin felul în care și-a construit platforma de notorietate.
Maurer se angajează într-o aventură intelectuală pe cât de necesară pentru higiena sa personală, pe atât de dificilă., „A te cunoaşte, în scopul de a te înţelege … este o misiune imposibilă, un ţel de neatins. Nu poţi pricepe din tine cu-adevărat… Ceva mai multe şanse ai dacă te străduieşti să descifrezi firea, comportamentul altora. Aşa a apărut literatura obiectivă, de la Homer citire. Introspecţia reală, adâncă, este apanajul câtorva, gen Tolstoi, Proust, Kafka, folosind jurnalele lor concomitent cu o anume lectură a operei obiective
Mai târziu, naratorul declară explicit motivul interesului său pentru Siriopol: „ … motivul care m-a determinat să intru în aventura scrierii acestei cărţi este pentru a mă lămuri cu mine însumi. Nu despre Siriopol e vorba aici, … Vreau să înţeleg cum, din „cel mai bun prieten”, m-am transformat în insul rece şi scârbit, care am devenit în raporturile cu el. E cartea unei relaţii, văzute din unghiul unuia dintre factori „.
În afară de componenta narativă de bază, formată din secvențe de întâmplări, această schemă de ierarhizare tematică ne oferă prilejul dezvăluirii gândurilor din planuri asociativ-psihologice din relația pe de o parte dintre cei doi autori -cel real Duda și cel ficțional Maurer-, și a celui de al doilea față de “cazul său”, Siriopol. În carte, acest plan al comentariilor paralel cu cel al acțiunii propriu-zise se face vădit mai ales în acele secțiuni numite extrem de inspirat “interludii”, de cele mai multe ori comentarii, adagii și reflexii bazate pe densul, fluidul şi voluminosul dosar al îndemnului cunoașterii de sine.
Vom vedea din cunoașterea treptată a profilului psihologic al lui Raul Siriopol de ce a fost el ales de Anton Maurer ca util pentru propriul său scop: anume pentru că această expresie cu tâlc (cunoaște-te pe tine însuți) este mult mai semnificativă pentru cei a căror semeție depășește motivația sa obiectivă. Din acest punct de vedere, cartea se poate constitui într-o demonstrație a unei idei formulate de Carl Jung la începutul veacului trecut cum că “tot ce ne irită la alții ne poate ajuta în propria înțelegere de sine”.
Revenind la convenția care ni se propune, a venit momentul să vedem mai în amănunt despre ce este vorba în carte și cum este ea construită.
*
Atât înțelesurile cât și structura cărții se dezvăluie treptat la prima lectură, dar prin reveniri apar mai evident. N-ar fi primul caz în care o carte se descifrează mai bine dacă e citită în cercuri. După prima lectură -secvențială prin natura ei- a capitololelor de început, există un risc (bine calculat!) de descumpănire. Nevoia cunoscută a cititorului de a se sprijini pe identificarea unor repere stabile, cum ar fi acțiunea, legătura și interdependența personajelelor etc. în mod voit, nu e satisfăcută pe de-a-ntregul de la început. De fapt, această “scăpare de sub control” face parte din metodă, descumpănirilre cititorului fiind de fapt o oglindă a confuziilor naratorului. Turbulența și neclaritatea indusă este paralelă cu lipsa de direcție precisă și univocă a naratorului, Anton Maurer. Se întâmplă așa pentru că nu am dat atenția cuvenită primului capitol al cărui titlu ne anunță explicit “Ce visează naratorul” (un fel de “eu ți-am spus, dar n-ai dat atenție“). Când la sfârșitul lecturii revii la început și recitești primul capitol, îți vine să zici “aha!”…
Dar ce vrea de fapt naratorul? Vrea să afle, să descifreze, să clarifice enigma prietenului său și simte că asta se poate realiza numai prin scris. Un roman? un jurnal? și daca jurnal, ce fel de jurnal? unul al gândurilor și amintirilor, sau unul actual, care doar să conțină referiri la trecut?
Iată cum motivează naratorul dorința de a scrie: “Pentru a mă elibera de presiune, dar și pentru (mai ales?) a pune surdină propriului meu eșec existențial, trebuie să-mi reinventez drumul vieții cu nădejdea că voi ajunge să-l cunosc pe acest fals alter ego și astfel să mă cunosc pe mine însumi. Ce altă treabă mai importantă aş avea în aceste momente de restriște?”
De pe această platformă programatică, cartea își propune să clarifice actuala poziționare a naratorului față de cel simțit cândva ca prieten (cel mai bun!), dar a cărui evoluție (ne vom lămuri pe parcurs în ce fel), l-a făcut să se distanțeze de el până la respingere și dezgustul provenit din căile pe care le-a adoptat pentru a-şi promova notorietatea. Prin această “poziționare”, naratorul își va satisface prima și adevărata sa nevoie, să asculte clasicul îndemn al cunoaăterii de sine și să-i tatoneze limitele.
Subordonate preocuparii de autocunoastere din vârful piramidei de idei ale cărții, putem distinge alte motive pe același prim palier tematic: (1) ironica analiză a mutațiilor survenite în criteriile de valoare, (2) analiza psiho-socială a mecanismelor imposturii în cultură și (3) îndoielile și dilemele celui pentru care scrisul apare în primul rând ca o nevoie și nu ca o meserie (bineinteles, nu neaparat necompatibile).
Aceste trei diferite și independente teme-motiv sunt înterpătrunse în textura romanului în valuri succesive printr-un procedeu asemănător mai de grabă tehnicii muzicale decât celei literare.
*
Primul motiv, cel al mutațiilor în criteriile de valoare, dă glas unei triste realități a timpurilor moderne în care prin inversiune se proclamă: “ce determină valoarea nu este atât conținutul, cât modul de prezentare”. O dată valoarea stabilită formal (ca de pilda prin adresarea cu “maestre”), se poate discuta și despre substanță. Manipularea este imediată: la un așa ambalaj, conținutul nu poate fi decât de o valoare care să-l justifice! Hocus Pocus!. Deci punând căruţa înaintea cailor, o stategie eficientă ar fi să ne concentrăm la început pe faimă și metodele de o obține. Ca de exemplu, autoreclama mascată de falsă modestie, utilizarea cu eficiență a relațiilor publice, inclusiv recrutarea de lăudarnici cu tot felul de interese. Este imposibil să nu observăm acest stil și în imediata noastră vecinătate a “scriitorimii” israeliene de limbă română. (bineînţeles nuanţat si fără a generaliza).
Fabricarea unui profil social-ideologic atrăgător – și “la modă” prin deformarea celui real este și ea un talent în calea dobândirii de popularitate, evoluată apoi firesc în faimă și preţuire. Înfățișarea de “aristocrat al extremei stângi (revoluționare!), actuală în perioada post-guevaristă și eventual de antisemitism mascat în antisionism sunt pentru Siriopol tot trambuline pentru a-și alimenta nevoia de a fi în centrul atenției. “Astea aduc un plus de notorietate” (cuvânt cheie – n.n.) în mediile boeme și lumea teatrului…”
Odată dobândită, notorietatea trebuie justificată prin autoevaluări care să alimenteze (prin cunoscutul mecanism universal al acțiunii şi reacțiunii), susținerea sa continuă pentru a produce efecte de rezonanță. Iată o perlă de falsă inocență, o culme de manipulare de efect al cărui obiect este autoreclama deșănțată mascată prin nonșalanța unei false modestii. Declară Siriopol: „Prima tăcere, cu care m-am confruntat în copilărie, a fost a bătrînului Stavros (tatăl său adoptiv – n.n.), pe vremea aceea negustor de antichităţi într-un tîrg din Moldova. Dragă Antonel (am martori! – n.n.), sper că n-ai uitat farmecul acelor vremi, care, uite, şi-au pus amprenta pe destinul meu creator, mult înainte de a-mi trece prin minte că sunt sortit de zei unei descoperiri artistice cruciale, cu efecte în multe sfere ale cunoaşterii, dar poate şi ca trăsături ale unei noi definiţii a omului! (nici mai mult, nici mai puțin – n.n.)
Al doilea motiv, cel al analizei mecanismelor imposturii în cultură prin prisma impostorului, “sindromul Siriopol”, adică obiectul studiului de caz al naratorului Anton Maurer, este dezvoltată ca o disecție a câtorva trăsături caracterologice semnificative.
Siriopol este văzut de narator ca “avid de un renume oarecum (sic!) nemeritat, dornic de succes cu orice preț, pe care valoarea operei nu-l justifică. Dar orice artist vrea să aibă glorie, acum și mereu, de ce la unii acest tel pare jalnic, jenant și murdar?”
Siriopol era prin naştere un evreu stânjenit de această “condiție” care îi putea fi un handicap pe calea succesului. Ieșirea din această condiție s-a făcut ușor, prin desolidarizarea de ethosul său tradițional combinată cu aderența demagogică la romantismul “revoluționar”, ostentativ internaţionalist de extremă stângă și de ce nu, cu prezentarea cosmetizată a propriei biografii.
Cu toate că Siriopol consideră că este util să-și nege originea evreiască, își declară zgomotos simpatia pentru evrei, ca un oportunist perfect ce este. Problematica evreiască și a complementului său actual, realitatea israeliană, au un potențial de interes considerabil la public, datorită varietății caregoriilor sociologice care formează acest public, uniform distribuit într-un larg spectru uman, fără mari diferențe între ideologii, religii, situație socială, vârstă etc. De aceea, asistăm în epoca modernă la manipularea acestui interes pentru promovarea de popularitate din partea unor creatori (mai mult sau mai puțin) de cultură, figuri din diverse circuite intelectuale, care exprimându-se în aceste domenii “de interes garantat” urmăresc în primul rând să se vorbească despre ei (cu cât mai controversat, cu atât mai bine!) și în ultimă instanță să-și sporească notorietatea cu toate consecințele sale. Siriopol nu este străin de această orientare, altoită si pe alte laturi favorizante ale caracterului său.
Prezentarea cosmetizantă și “atractivă” a propriei biografii mânuită cu virtuozitate de Siriopol nu este nici ea o noutate absolută în cultura română. Iată ce scria în urmă cu câțiva ani tânărul (dar influentul) publicist Adrian Ciubotaru: “Cosmetizarea poveștii propriei vieți atinge la Eliade culmi nebănuite. Trăiesc cu speranța că cineva va scrie cândva o teză de doctorat asupra mecanismelor de mistificare și mitologizare pe care Eliade le-a întrebuințat în prezentarea propriei vieți. Una din cele mai lucide și echilibrate autocontribuții la propriul brand.” (Este cred inutil să afirmăm că, în acest exemplu, nu notorietatea lui Eliade este obiectul acestei cosmetizări, ea fiind obținută pe bune, pe baza unei autentice și respectate valori științifice și literare, ci preocuparea sa de nu oferi posterității aspecte biografice care i-ar putea macula profilul moral).
Naratorul Anton Maurer reconstruiește treptat profilul fostului “cel mai bun prieten” Raul Siriopol atât prin procesul de anchetă caracterologică directă furnizat de amintirile sale, dar și prin analize mai complexe de psihologie colectivă, de determinare a reacțiilor publice de către profilul individual, la rândul său grevat de obsesia de negare a propriei origini, considerată ca nefavorabilă succesului.
Cheia înţelegerii “cazului Siriopol” ni se dezvaluie explicit abia pe la mijlocul cărţii prin gândurile lui Anton Maurer, aflat nu departe de capătul drumului. Iată cum îl vede el acum pe fostul său prieten din copilărie si tinereţe, ajuns acum un celebru “cetăţean al lumii”:: „…se scotea pe sine din oala comună, … îşi trăda neamul atât de nedreptăţit, refuza cu vehemenţă destinul, cu aerul că nu se recunoaşte ca aparţinând tagmei căreia îi fusese sortit genetic. … Adolescentul Raul se afla la prima exprimare publică a unei trăsături de caracter ce avea să se transforme în timp, la artistul cu comportare de parvenit, într-o înstrăinare totală, nu numai o simplă negare a „rădăcinilor”, … ci o ştergere a tot ce era trecut neconvenabil din punctul său de vedere. „Eu nu sunt ceea ce se spune despre mine!… Îşi inventa nu numai o operă, dar şi o altă personalitate, un trecut virtual, o biografie … Iar în acest mod, îşi putea îngădui să afirme, să dezmintă, să retracteze, exclusiv în funcţie de ceea ce i se părea convenabil, util mai ales, într-un moment ori altul…… Complexul de superioritate este continuarea firească a unui complex de inferioritate, … iar personalitatea dublă … dobândise ceva fascinant şi dezgustător, ceea ce îl proiecta, pe bune, printre persoanele ieşite din comun ale acestui circ monden. Nu mai putea fi negat! … de aceea şi reacţiile critice, unele de contestare valorică totală, altele care îl ţintuiau pe evreul care-şi ascunde obârşia, făceau impresia unor atacuri personale excesive, obligau oamenii de bine să protesteze, să-l apere, să se solidarizeze cu victima, să ceară dreptate.
Folosindu-se de un personaj episodic (Dănuț), naratorul Maurer (de fapt autorul primordial Duda) formulează foarte convingator bunul simţ al unei reuşite sanatoase, normale: „Mă simt dator … să afirm că şi noi, cei normali, socotiţi ca atare de opinia publică, am dat dovadă de normalul eroism de a ne adapta, de a rezista, de a nu ne lăsa împinşi la fundul apei, de a face faţă existenţei ce ne-a fost hărăzită, fără a ne putea bizui pe un precedent, pe o asemănare sau o indicaţie de orientare. Un pas mai departe şi trebuie să recunoşti că majoritatea fiinţelor parcurg acest traiect eroic, – al supravieţuirii! – începînd din burta mamei şi pînă la ultima suflare, necruţătoarele suferinţi ce ne guvernează deobicei cursa umană…” Cu alte cuvinte, nu intenția de a reuși vine în discuție, ci numai modul ei de punere în practică, unde anume se concentrează energiile.
Prin antiteză sunt succint evocate (în interludii) profilurile altor “faimoşi” dar adevărați și nu fabricați, ca de pildă Glenn Gould, geniu al interpretării pianistice, care, nesuportând asaltul publicului de adoratori, se retrage în plină glorie din activitatea concertistică, dedicându-se intimității studiourilor de înregistrări. Altă referință antitetică apare în personalitatea lui Kafka (din filiația căruia Siriopol își construise artificial o altă componentă a faimei sale): “ lipsit de orice notorietate, (Kafka) îşi consuma, liniştit ori neliniştit, ultimele puteri la masa de scris, nepăsător la destinul în eternitate al operei sale. Nu poţi fi urmaşul lui Kafka şi al celor ca el dacă unica ta preocupare este aceea de a te impune social.”
Al treilea motiv pregnant al cărții este acela al misiunii autoimpuse de narator (Maurer) de a-și ordona gândurile prin scris. Această temă este prezentată de către autorul întregii construcții epice, romancierul profesionist Virgil Duda. Asistăm parcă la spectacolul unui marionetist virtuoz care își mânuiește păpușa creându-i stângăcii și șovăieli impuse de rol.
Prima dificultate a naratorului apare in neputința de a găsi o cale mai bună de organizare a gândurilor în afara introspecției trecutului, materializată prin punerea pe hârtie a amintirilor. Dar el nu e scriitor. e jurnalist. De aici îndoielile cu privire la previzibila calitate literară a rezultatului (cu aluzie la tema conștientizării limitelor cunoașterii de sine). Această nesiguranţă se anunță în primul capitol, expoziția: și se adeverește apoi pe parcurs în voita lipsă de unitate și stângăcie stilistică, subtil create de autorul “de deasupra” Duda, adevăratul investigator al sub-temelor în discuție. Ezitările metodice ale lui Murer (ce urmează să scrie el de fapt? un jurnal? un roman?) sunt traduse de Duda ca inconsecvențe literare voite. Secțiunile de jurnal (timp real) sunt expuse la persoana întai, în timp ce celelalte (naratiuni, amintiri) la persona a treia.
Angajarea pe această intenție (a scrisului) îl aduce pe narator în impasul confruntării cu o altă întrebare: “oare cum se pun gândurile pe hârtie ca să iasă un roman?” Iată metoda aleasă, după propria declarație a lui Maurer, ieșit din sperietura inițială a unuia în fața unei misiuni pe care nu știe de unde s-o apuce: „Ca măsură de siguranţă, … am aşternut alături un rezumat al celor care se întîmplă naratorului, în pielea căruia m-am instalat, pentru a prezenta simultan ce mi se pare neînsemnat, cu ce mi se pare semnificativ. Iar dacă această intercalare de planuri şi de existenţe, pornită din aceeaşi rădăcină temporală şi spaţială, poate adăuga ceva ambelor căutări, întreprinse cu acelaşi condei electronic, poate voi cîştiga pariul„.
Liantul între cele două moduri de exprimare îl găsim într-una din referințele interludice introduse de autorul primordial (Duda) intrat în pielea naratorului. în expunerea unui crez pe care probabil că și-l asumă, formulat ca extras de narator din “Poezie și adevăr” a lui Goethe: “…nu m-am abătut de la acea tendință de a transforma într-o imagine (literară – n.p.) tot ce …m-a preocupat într-un fel oarecare, astfel încât să pot justifica ideile mele despre lucrurile exterioare și să aduc liniștea în sufletul meu…Tot ce am dat la iveală sunt deci numai fragmente ale unei mari confesiuni pe care cartea de față își ia acum îndrăzneala să o completeze”. Observăm din nou cojile cepei: lui Anton Maurer “naratorul” i se pune sub condei o credință a lui Goethe cu care Duda, născătorul personajului fictiv al naratorului, se află pe aceeași undă de rezonanță (adica se identifica în ea, ce mai tura-vura!).
Maurer mai este blocat și de dificultatea relației dintre realitate și ficțiune când e vorba despre roman – genul la care inspirat de acest “caz real” s-a oprit în sfârșit: “mintea mea opune rezistență oricărui amănunt asupra căruia memoria are îndoieli, iar temerea de speculație ori de cazuistică blochează acțiunea condeiului”.
Asistăm cu această ocazie la expunerea unor teme legate de întrebarile legate de creația literară, pricinuite de ezitările lui Anton Maurer cu privire la “scriitura” în gestație, in final un roman de analiză psihologică. Iar pe măsură ce cartea avansează, și gândurile “literare” ale naratorului se cristalizează într-o adevărată profesiune de credință a creatorului de literatură. Este vorba de satisfacția intelectuală a experientei literare, admirabil declarată într-unul din interludii: “Mintea ta e mai subtilă decît bănuiai, iar ăsta pare să fie unul din marile farmece ale scrisului literar, de care cei care nu-l practică, nu se obosesc s-o facă, nu se pot îmbiba. Dacă aş fi mai vanitos, ceea ce nu-mi pot îngădui, aş elabora aici o mică teorie a talentului, ori, în general, a descoperirii târzii al unor valenţe sensibile nicicând întrevăzute.”
*
Un palier tematic secundar, subordonat celui identificat ca principal, se referă la teme colaterale, de fapt nu mai puțin grave probleme, din care aș vrea să menționez doar câteva, care subiectiv mi se par mai revelatoare. Le enumăr în ordine aleatorie, fiecare din ele meritând poate o prezentare mai amănunțită, însă nepotrivită cu cadrul acestor note.
– Condiția exilului pentru un intelectual și relația național/cosmopolit, dezrădăcinarea și adaptarea la condiția de „cetătean al lumii”. Citim la un moment dat: “destinul de străin etern nu poate fi învins!” (“că de-aia e destin, nu?” ar adăuga Gâgă gândindu-se la Sophocles…. – n.p.)
– Prietenia, criteriile și “dovezile ei” ocupă un rol de amploare în reflexiile naratorului: „…prietenia include… dreptul şi obligaţia de a-i spune „celui ales” tot ce nu-ţi place ori ţi se pare greşit în ceea ce face. …Uite cu cîtă atenţie mă ascultă, cu cîtă inteligenţă cântăreşte spusele mele, ce importanţă şi încredere acordă argumentelor mele, cum înclină să acţioneze conform observaţiilor mele! Ce altceva mai mult îşi poate dori un prieten?”. Apoi: „Nu-l condamn (pe Siriopol n.n), dar nu-l mai consider prieten! Prietenia are și ea exigentele ei”.
– Relația dintre admirație, dezaprobare și dezgust și paradoxalul potențial de a exista simultan referitor la aceeași persoană.
– Relația dintre dorință, voință și putință.
– Antisemitismul modern și “subtil” de factură garaudiană sau noamchomskiană în relație cu escamotarea condiției de evreu sub masca universalitatii.
– Realitățile Israelului de azi, comentate prin aceeași prismă a transformărilor de la intențiile luminoase ale tinereții la rezultate încurcate ale prezentului.
– Panorama culturală a României primilor ani de după război, formativi pentru cultura ”angajata” socialistă de mai târziu. Anii de tranziție spre consolidarea dictaturii comuniste sunt văzuți prin prisma amintirilor din copilărie ale naratorului.
*
Calea deloc simplă a descifrării codurilor cunoaşterii de sine este contapunctata – prin contrast – de apariția în carte a unei galerii de personaje mai puțin sau deloc preocupate de aceast ambițios demers. (căci se poate trăi şi aşa, foarte bine, nu?). Aceste personaje, multe din ele parcă descinse din filmele lui Fellini, sunt cele “care nu-și fac prea multe probleme”. Ele apar și dispar prin cadrul narativ, aduse de asociațiile din mintea naratorului. O categorie aparte sunt cele din cortegiul lui Siriopol si anume: Mirela, actrița prezentată ca “având antrenamentul petrecerilor răvășite”, care “știa să-și urmărească scopurile și să-si apere interesele cu multă pricepere”, devenită mama celor doua fiice ale dramaturgului vedetă. Apoi Mina și Lina, surorile lui Raul, cultivând și ele imaginea fratelui celebru. Greta – poetă bizară și prestigios om de teatru, profesoară și eseistă aflată în “curtea” de adoratori ai lui Raul, și ea aflată în foarte bogatul grup de oportuniști intelectuali. Este un personaj tipic, foarte sugestiv caracterizat astfel de catre narator): „Nu mă impresionau cronicile ei teatrale, dovedind supunere oarbă la cerinţele partidului unic, prin intermediul cărora îşi croia o poziţie de persoană din nomenclator, datorită căreia obţinea premii şi decoraţii, plecări în străinătate în cadrul unor delegaţii simandicoase, dar şi urcarea pe treptele unei cariere universitare, pe scurt, tot ceea ce o identifica „spiritual”, din perspectiva timpului, cu parvenitismul ciocoiesc al fostului meu prieten din copilărie.”
Dintre celelalte personaje semnificative pentru unghiurile pe care le oferă în raport cu chinuitoarea pentru narator problemă, se detașează Toma Ungureanu – alt membru al tripletei de prieteni de-o viață, arhitect de o notorietate veritabilă, “om serios și solid, cel care constata fenomenul Siriopol, dar nefind interesat în explicarea mobilurilor metamorfozei sale, se mulțumește doar de a-și manifesta disprețul Foarte reusită este apariţia avocatului Theo Abarbanel, prezentat caricatural-ironic, ca “un caz eronat al principiului cunoaște-te…) fiind unul din cei convinși că au isprăvit de mult și complet prospecția lăuntrică și se pot dedica misiunii de a-i ajuta pe alții să afle ce hram poartă și ce pericole îi pândesc”. Sabina, mama lui Raul, este o figură voit ștearsă, posesoare însă a unui mesaj mai intens decât propria ei prezență, a cărei traiectorie urmărește și ea cotiturile și experiențele vremurilor pe care le-a traversat. Steve Gottlieb, ziaristul englez coleg și prieten cu Maurer, e un mediocru care propune o alta metodă de parvenire, rezervată celor fără “sclipiri de geniu… care cauta să se cațere pe scara socială … acceptând compromisuri degradante“.
*
La lectura cărții nu se pot trece cu vederea inserarea unor povestiri scurte, flashuri de viață, aparent fără legătură cu filoanele narative principale. Acestea ar constitui poate următorul palier tematic (al treilea!) în compoziţia cărții. Cred că rolul lor este de a spori culoarea ambianței de desfășurare a acțiunilor mai semnificative. Ca să nu mai vorbim de efervescenţa stilistică a acestor decupaje atat de tipice pentru peisajul uman al vremurilor și locurilor în care se desfășura viața eroilor principali.
Ca de pildă “Curățenia e mama sănătății”, în care cei trei băiețandri trec printr-o experiență inițiatică, devenind martori invizibili ai unei ședințe de îmbăiere “la lighean” a celor trei vecine ale lui Raul, ”componentele de toate vârstele ale familiei profesoarei de gimnastică” urmată de dialogurile nonșalante, bârfe ale acelorași slobode de gură, la prânzul care a urmat.
Mai amintesc minunata povestire de atmosferă “Sinagoga Cizmarilor”, a experienței mistice a Sabinei (mama lui Raul, purtând traumele Transnistriei) după ce trecuse – efect al vremurilor – prin episodul de stânga militantă din primii ani ai “noii orânduiri”.
Schița intitulată “Iubește-mă” este un tablou în care fina observație tipologică, dialogul și comentariul ironic fac descrierea unei banale întâlniri amoroase o savuroasă pagină de comedie.
*
La sfârșitul acestor note cred că nu se poate trece cu vederea concepția arhitecturală a cărții, care, aşa cum am amintit deja, mi se pare mai degrabă muzicală decât literară. Primul capitol, o adevărată uvertură-prolog, este intitulat explicit “Ce visează naratorul”. Este o declarație de intenții în care se pune la cale ce urmează să vedem în continuare în romanul propriu-zis. Urmează o succesiune de 8 secțiuni majore (capitole) fiecare cuprinzând 6-7 episoade de conținut epic, care pot fi fie amintiri, fie descrieri de evenimente de timp real sau comentarii asociative (mai ales în interludii un termen pur muzical). Episoadele poartă întotdeauna un titlu sintetic, care orientează focarul de atenţie. Această construcție aminește mari construcții muzicale, ca de pildă corpusul partitelor lui Bach, fiecare din ele fiind o suită de 6-7 mișcări ale dansurilor de epocă, în diverse tempouri și ritmuri, într-o succesiune care dă întregului set o unitate structurală echilibrată. Sau poate ne aminteăte de alte construcții muzicale, ca marile simfonii programatice ale romantismului, în care cu mijloacele specifice ale artei sunetelor se poate urmări un scenariu lterar, se povestește ceva în slujba unei mari idei. Se decelează în carte multe din elementele specifice construcțiilor muzicale, expoziția, prezentarea temelor, dezvoltarea lor sub diverse variații și dialogul dintre ele, reprize și, bineînteles, repetițiile leitmotivului în numeroasele sale fațete. Interludiile leagă între ele motivele și le comentează. Pe măsură ce înaintăm în parcurgerea cărții, ne dăm sema cum se cristalizează concluziile și ajungem la inevitabilul final, în care întrebările inițiale își găsesc rezolvarea. Finalul nu este triumfal, ca în simfoniile beethoveniene, ci calm și resemnat, ca în acelea mai apropiate timnpurilor noastre (Mahler?), ca o confirmare liniștită a descifrării sensului autocunoasterii, cu sentimentul “misiunii îndeplinite” și poate a regăsirii liniștii de sine.
*
Raportată la ansamblul romanelor lui Virgil Duda de până acum, “Un cetățean” poate fi considerat ca un summum de interpretări ale rădacinilor valorii și a scrisului ca unealtă de analiză și introspecție. O mare reușită a unui mare scriitor. Mai vreau!
Nanu Peri
Holon, decembrie.2011
primit de la autor
BIANCA MARCOVICI, ביאנקה מרקוביץ de pe MUNTELE CARMEL,ISRAEL,SCRIITORI ISRAELIENI 