la o aniversare, 2006
DAN IANCU
O piatră de spus
Editura Vinea, 2004
note de lectură
„cînd doar am să-ţi tac,
precum veioza cu sticlă mată,
desprins de lumină, să nu bagi de
seamă cum trece timpul, să nu-l
numeri, să nu-l presari în toată
camera ca pe nisipul violet din
acvariu. doar să tac.
după care nu va mai fi loc să-ţi
înşiri aşteptarea peste fotografii
aproape alb negru. poate eu
înfloresc şi tu nu ştii.”
După alte două apariţii editoriale „Despre înţeles”, editura Cartea Românească-1997
şi bostonmylove, editura Eminescu-2002, Dan Iancu a recuperat o viaţă de om, debutând târziu dar la timp, cum se spune, o piatră de spus, grea, care-ţi simplifică rolul poeziei în viaţa uni poet, adevărata dragoste târzie dar, scrisă în puţine cuvinte, aşezate în pagină ca un medalion de valoare, a unei femei pe care o porţi în inimă în fiece clipă a respiraţiei sau cifru numerotat al apei sub semnul Dragonului:
„e uşor să răneşti cu apă, dar
rănile se vindecă mai greu. ca şi cum sîngele ar albi vederea. ca şi
cum rănile ar fi nişte guri însetate.
ca şi cum apa” (4.o1)
Cartea îi este dedicată Elenei:
„ai să înveţi că vorbele mele au trup întotdeauna şi mai ales gesturi”
Iar toate poemele dezvoltă un haiku aşezat sub formă de motto, ca un răspuns sau ca o posibilă explicare a unui dialog, în fapt cu sine, cu dicţie, să zicem cu literă diferită:
„coapsa fierbinte
miros adînc de lac
pietre privind mirate”
*
azi noapte, cînd făceam dra-
goste şi mă mîngîiai ca pe un
fruct. mă minunam de tandreţea
ochilor tăi. mă luam cu privirea ta
într-o capsulă de mătase atăt de închisă la vremuri.” (3.12)
Urmărind evoluţia acestui poet atît de modest cu o poezie atît de profundă , sensuri largi pînă la chirurgia neermetică a cuvîntului, nesuperficial şi cu valenţe de durată, l-am descoperit în revista Online, cu un jurnal dedicat amintirii tatalui său, „tata doar fotografii” (15) :
http://www.aol.ro
„nu se poate nimic
nici amintirile nu se iţesc în ghiveci
doar înţelegerea e mai grea
rugoasă de cum creşte aiurea
peste întîmplătoarele obiecte
altădată lipsite de legături
aşa cum ne eram
nu mai ţin minte cum a fost la zece, dar nici la douăzeci şi nici la treizeci, iar la patruzeci eram departe. mîine un cinzeci imposibil sau corect ar fi ireconciliabil. aritmetica zecimală e limpede şi fără emoţii. graniţe puse cu mîna fără genetică.
cum ar fi mîine să te scot de acolo
recitînd poezii?”
Lui Dan Iancu, poetul,”jumătate de Zeu” care a trecut pragul anilor 50 de curînd, îi doresc, la o aniversare rotundă să scrie ca şi pînă acum!
levana
BIANCA MARCOVICI, ביאנקה מרקוביץ de pe MUNTELE CARMEL,ISRAEL,SCRIITORI ISRAELIENI 
JAFUL ANTISEMIT DE STAT: O POVESTE INTERBELICĂ , de Ovidiu Pecican
preluat fara aprobare
(Material propus pentru publicare la data de: 10-10-2007)
Cea mai recentă carte publicată de istoricul israelian Jean Ancel, intitulată The Economic Destruction of Romanian Jewry (Jerusalem, Yad Vashem, 2007, 370 p.), reprezintă o revenire a expertului în fenomenul Shoah din perimetrul românesc la tema sa predilectă: investigarea metamorfozelor pe care „soluţia finală” le-a cunoscut la Dunăre şi Carpaţi şi a manifestărilor asociate acesteia. În cărţile sale anterioare – fie că era vorba despre serii de documente extrase din arhive secrete de pe mapamond, fie că erau în joc vaste şi detaliate monografii precum în Contribuţii la istoria României. Problema evreiască (1933 – 1944) (2 volume, fiecare cu câte două părţi, apărute în original în 2000 şi, respectiv, 2002, iar la Ed. Hasefer, în română, în 2001 şi, respectiv, 2003) sau Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941 (ediţia iniţială în 2003, traducerea românească de la Ed. Polirom, Iaşi, 2005) -, istoricul a reconstituit minuţios accentuarea măsurilor antievreieşti în anii interbelici şi ai celui de-al doilea război mondial până la atingerea cotei de avarie. Început ca manipulare politicianistă şi exprimat în forma oratoriei sau publicisticii populiste, antisemitismul românesc din a doua jumătate a sec. al XIX-lea a ajuns, imediat după primul război mondial, un punct forte în programele unor mişcări politice şi, nu mult mai târziu, a devenit chiar politică de stat. Incidentele de tipul atacării evreilor pe stradă şi al spargerii ferestrelor de la casele lor au fost ulterior depăşite şi la noi prin acte mai crude şi mai ample (aruncări din trenuri, omucideri individuale, pogromuri). La adăpostul unor ideologii iresponsabile şi barbare, radicalizarea antisemită a condus, tot mai mult, către ideea de a pune în aplicare proiectul exterminării evreilor, pentru care omul providenţial a fost, aparent paradoxal, nu liderul Gărzii de Fier, ci un ins educat în şcoli de ofiţeri din ţări occidentale democrate, mareşalul Ion Antonescu.
În noua lui carte, Jean Ancel întregeşte însă tabloul, evocând efectele colaterale ale fenomenului. El se ocupă de ceea ce numeşte, încă din titlu, drept „distrugerea economică” a evreimii române. Chestiunea îi este deja, în parte, familiară cititorului român din rapoartele diplomatice trimise în Franţa de la legaţia din Bucureşti, tocmai în anii respectivi (Carol Iancu, Shoah în România. Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944). Documente diplomatice franceze inedite, Iaşi, Ed. Polirom, 2001). De astă dată însă, documentele nu mai vorbesc singure, ci devin piese de la temelia unui ansamblu care evocă metodic organizarea spolierii evreilor de averile pe care le posedau, în temeiul pur şi simplu al apartenenţei lor la minoritatea iudaică. Pentru a pune în lucru un mecanism de confiscare şi „recuperare” al bunurilor evreieşti, birocraţia din România a făcut eforturi considerabile, dovedindu-se – în rapacitatea ei – incredibil de eficientă. Astăzi ştim că acesta era doar începutul unui proces care s-a întins pe o durată mult mai mare de timp, continuând şi în anii postbelici, sub o nouă stăpânire, declarat internaţionalistă şi proletară. Istoricii elitelor din Franţa, Guz Chaussinand-Nogaret, Christophe Charles şi Catherine Durandin observau foarte bine, în Istoria elitelor în Franţa (1991) că după revoluţia burgheză cu noianul său de decapitări nobiliare, statul, clasa birocraţilor, „oficialii” s-au schimbat prea puţin, prezentând o remarcabilă continuitate. La fel s-a petrecut, pesemne, şi în România, în pofida masivelor încarcerări staliniste şi a translaţiei de la extrema dreaptă înspre extrema stângă. În anii 60 – 70 ai secolului trecut, atunci când exodul către Israel a devenit posibil, cei care plecau nu aveau dreptul decât la un bagaj de douăzeci de kilograme. Restul avuţiei lor personale ori familiale rămânea rudelor, prietenilor sau, de ce nu, statului însuşi.
Trebuie spus însă că oficialităţile nu practicau, după război, acest „joc” profitabil doar cu evreii. Cetăţenii de etnie germană – fie ei saşi ardeleni, şvabi bănăţeni ori ţipţeri maramureşeni – au avut de trecut prin aceleaşi măsuri restrictive. În plus, aşa cum se ştie, pe seama fiecăruia dintre ei trebuia plătită o sumă în conturile administraţiei. Din acest punct de vedere se poate deci conchide că deposedarea de bunuri a evreimii interbelice nu a fost un episod izolat şi nu a rămas nici apanajul statului militaro-fascist dintre cele două războaie mondiale, apărând, dimpotrivă, mai degrabă ca expresia intolerabilă, abuzivă, a unui nou tip de activitate lucrativă a regimurilor politice succesive româneşti. Ceea ce a iniţiat guvernul Goga – Cuza în preambulul Dictaturii regale, sub titulatura de sonorităţi demagogic-patriotice de „românizare”, au continuat, în forme agravate, anarhice (legionarii) sau sistematice (Antonescu) şi succesorii săi, după o perioadă de suspendare revenindu-se la această conduită fără eliminarea fizică directă a celor deposedaţi, însă în contextul dispariţiei acestora din peisajul naţional prin emigrare. Formulă de succes, aducătoare de venituri sigure, consistente şi fără riscuri, procedurta a fost extinsă şi asupra etnicilor germani, fapt care transformă statul ceauşist într-un succesor în linie dreaptă, mai pragmatic şi mai puţin lugubru, al dictaturilor brune antisemite. Desigur, comparaţia între cele două epoci de înstăpânire asupra bunurilor unora dintre minoritari nu poate pune în paranteză conotaţiile specifice fiecăruia dintre cazuri. În timp ce fascismul şi ultranaţionalismul românesc viza retezarea sub toate formele a posibilităţii de supravieţuire a evreilor, socialismul îşi dorea exclusiv înstăpânirea nestingherită asupra bunurilor celor ce alegeau dezertarea din mediul democrat-popular. Era, practic, o taxă extrem de pipărată, pentru libertatea de a opta pentru capitalism, aproape o sancţiune ideologică.
Am insistat asupra acestor asocieri pentru a sublinia că, la fel ca mereu, Jean Ancel inaugurează, şi de astă dată, un şantier care este departe de a fi epuizat prin cartea de faţă. Imaginea de ansamblu o vor completa, fără îndoială, alte contribuţii, în viitor. Ceea ce reuşeşte însă istoricul din Ierusalim, în cele zece capitole ale investigaţiei sale, este să înfăţişeze cu multă fidelitate, în urma unei explorări sistematice a surselor arhivistice, una dintre ruşinoasele proceduri ale României interbelice împotriva unei anumite categorii de locuitori ai săi, înscriind un capitol nou în cartea prigoanei şi a injustiţiilor. intitulată The Economic Destruction of Romanian Jewry nu este deloc o lectură comodă, lucru care nu s-ar putea spune despre nici una dintre cărţile lui Jean Ancel. Şi totuşi, examinarea lucidă, critică a acestei zone întunecate a trecutului nostru e binevenită pentru oricine vrea să cunoască exact poverile trecutului, asumându-le responsabil.
preluare,
http://romanialibera.com
http://www.freewebs.com/revistaargos
rubrica Calliope:
exhibitionistii se lauda ca pot avea orice femeie/o pandeste de dupa un copac sau virtual …/cand ea a disparut din unghiul de vedere/EL se autoamageste intr-un nou experiment./politia il prinde si-l imbraca./goliciunea lui scheletica e evidenta, /hilara!/ramane/gustul amar al femeii/nu poate schimba cu nimic/dar cu nimic /scena violului!/cu nici o iertare …/asa cum mortilor nu le poti cere iertare/daca le-ai pangarit amintirea.
***impresii de iunie
uneori tradarea are gust de cirese
iti smulg masca venetiana
de pe pleoapele cazute
ochii vad pe dinlauntru cuvantului
dincolo de coperti,
betonul are cea mai nesuferita culoare
grafica,
am crampa la mana stanga
vioara suna ca o dramba.
sa-ti inchid lumina.
pe Lapusneanu troneaza un cos de cirese
pe o masa de paie,
nimic pe la chioscuri,
nici o revista de Iasi,
literatura a disparut
bianca marcovici
argos craiova, octombrie, 2007
frumoase poeme.
as putea zice esentiale ca subiect.
uneori un poem e ca un intreg film.
olivia
REALITATEA EVREIASCÃ – Nr. 223 (1023) – 8-27 ianuarie 2005
Nu sunt puţini ieşeni stabiliţi la Haifa, dar nu toţi scriu poezie, iar poezie de calitate scriu şi mai puţini, poate nici unul, cu o excepţie – Bianca Marcovici (n. 22 iunie 1952). Venitã pe lume la 11 ani dupã izbucnirea unui rãzboi ce avea sã aducã populaţiei evreieşti mai multã durere decât şi-ar fi putut închipui,jertfe nevinovate pe altarul unei dictaturi nici astãzi judecatã cu toatã obiectivitatea, Bianca Marcovici a ajuns în 1991, cu familia, în Israel, unde nu a gãsit pacea pe care şi evreii o meritã dupã douã mii de ani de Diasporã, ci o stare de permanentã îngrijorare – oricând un terorist poate provoca moartea cuiva. Toate aceste date se reflectã în oglinda sensibilitãţii poetice a celei care s-a dãruit şi muzicii, a studiat şi ingineria, dar a fost mereu fidelã literaturii de limbã românã cãreia i-a dãruit circa 20 de volume, la o vârstã încã plinã de promisiuni şi speranţe de… perfecţiune. Dar, desigur, poeţi perfecţi nu existã, nici nu pot exista. Recentul volum editat la « Hasefer » (redactor Ştefan Iureş) Puţin blond, cu mult farmec se bucurã de o prezentare graficã excelentã (Gh. Chiru), pe prima copertã fiind reprodusã o minunatã lucrare a lui Baruch Elron, pictor israelian, cunoscut şi la noi. Pentru cã noul volum este unul de « Poeme alese », vom întâlni în el versuri cunoscute şi apreciate de cititori. Bianca Marcovici este o poetã cu personalitate « disjunctivã », în opoziţie faţã de locul comun. De altfel, în aproape fiecare poem gãsim « o unitate a contrariilor », ca în dialectica vieţii. În poemul « Delir » existã o vie contradicţie între « intelect » şi sentimentul ce şi-ar dori « delirul ». « Numai în bãtaia vântului mã recunosc », spune poeta. Bianca Marcovici ştie sã fie şi ironicã, autoironicã, are umor, când este cazul, devine martor fãrã ascunzişuri şi fãrã compromisuri. Un poem antologic este « Zidul Plângerii », publicat cândva şi în « Ramura de mãslin ». Ne bucurãm sã gãsim şi un poem dedicat lui Florin Mugur, scris, cu intenţie ori fãrã, în maniera regretatului poet, care ar fi împlinit în 2004, 70 de ani (titlul poemului – Împreunã cu mine).
De apreciat în creaţia Biancãi Marcovici, înainte de toate, este lipsa artificialului. Inteligenþa poetei o salveazã, în acest caz, de prozaism, ca şi de orice dulcegãrie. Antologia oferitã de autoare dovedeşte un bun simţ critic ce îi va asigura aprecierea, deja câştigatã, a criticii literare şi a cititorilor. Îi dorim succes. (B.M.M.)
„Fug în reveria viorii poemului
Ştiu că-mi aparţin
Amândoua
Precum vioara lui Chagall”
(Sunetul poemului)