postari internetice, arhiva2

agora, 2003

http://www.aol.ro/2003/07/galeria/galeriabm01.htm

pauza de ondulari sufletesti

pauza de meditatii

privind spre tzarmul dupa care

esti? esti.

pauza de firesti atingeri ale

cuvintului hranit prin tine

pauza difuza

luminile se sting incet

cortina brocata cade

gindesc la devorarea calugaritelor

You said 10 minutes ago:


DEBUT LA AgoraONline
http://www.aol.ro/2003/05/galeria/galeriabm01.htm

Dilema viorii A fost un copil minune… Avea auzul aproape perfect. Cu toate astea învăţa
greu să facă faţă acestei prevestiri a viitorului sau, cum să-i spunem simţ
muzical ieşit din comun. Ei i se părea invers, că vioara nu-i răspunde
conform aşteptărilor… Cei care o categorisiseră că fiind copil minune doar
o alintau. Şi acum, după mulţi ani îşi poate da seama că nu greşise cu mult
în previziunile ei în cariera violonistică. Aproape aceeaşi istorie se
repetase şi la generaţia următoare. Mama ei, Raşela nu avusese studii
muzicale. Fusese un om frustrat de învăţătură. O dăduse bunica sau mama ei
ca ucenică la o croitoreasă, Frosnica undeva vis-a-vis de Scoala Domnească
de Muzică din Iaşul cărunt. O familie evreiască obişnuită. Muncă grea. Ea se
simţise uneori ca o servitoare acolo. Muncise de dimineaţă pînă seară şi nu
numai croitorie. Meseria se fură, spunea ea! Ajungea acasă frîntă de
oboseală, mult după ora 8 seară. Mergea pe jos din Strada Cuza -Vodă pînă pe strada Socola.
Cale lungă, prea lungă pentru un biet copil. Nu avusese parte de muzică, cu toate că avea talent.
Mai tîrziu, după ce se căsătorise, la
numai 17 ani a ajuns croitoreasă de elită, cu foarte multă clientelă. Cînta
şi cosea… Aşa îşi amintea “copilul minune” de mama ei Raşela.
– “Anduţa, treci şi studiază!” – îi spunea mama ei, Raşela. – Lasă-mă să mă joc
puţin cu copii în curte, o ruga Anduţa pe mama ei. Răspunsul venea promt.
– După ce studiezi la vioară!” – spunea Raşela. Seara se lăsa şi ea n-avea
curajul să mai iasă în curte. Şi lucrurile se repetară mereu. Ajunsese să
urască vioara. N-avea timp să se joace. N-avea timp să citească. Toate
după-amiezile stătea pe masa din bucătărie studiind, în timp ce mama ei
cosea sau deretica prin casă. Din cînd în cînd o corecta cu vocea ei de
soprană atît de cristalină. Uneori sunetele pe care le emitea corectau
notele false ale instrumentului. Putea cînta uşor orice arie din operetele
cunoscute. Vocea ei era ca un flaut fermecat, necizelat de vreo şcoală.
Citisim undeva că Pavaroti, mult timp, nu a avut noţiuni muzicale. Cînta
după ureche! Şi mama Anduţei la fel. Talent nativ care n-a fost descoperit
vreodată, “flautul fermecat”! Mergea cu ea de două ori pe săptămînă la
lecţiile de vioară. Profesorul ei, Beiu Vladimir venise din Bucureşti la
Iaşi, se transferase. Semăna cu Menuhin! Mama era foarte atentă la ce
spunea profesorul. Acasă îi repeta Anduţei totul – cuvînt cu cuvînt:

“Ţine mîna aşa, fă coloane, acum arpegii, şerşe, game… stai drept, nu te
încovăia, nu sta pe scaun, mai cîntă odată etc etc.”. La primul concurs la
care participase, pe la 11 ani reuşise să se impună printre cei 10 copii din
şcoală, cei mai buni. A fost luată în turneuri. Începuse să se înveţe cu
scena. Raşela megea cu ea peste tot. Îi împletea codiţe, îi punea fundiţe. O
îmbrăca ca pe o “păpuşă vie”, cu bluză albă, fustă plisată, pantofi de lac
în picioare şi sosete trei sferturi. Poza asta o are şi acum în faţă. Undeva
pe o scenă la Botoşani! Cît de serioasă pare! Pe vremea aceea n-avea emoţii.
Cînta fără nici o problemă, chiar şi în duet. Făcuse duet vilonistic cu încă
o fetiţă, Rodica. Şi ea se clasase printre cei 10 cîştigători la secţia
vioară. Ea începuse tîrziu vioara după ce făcuse 4 ani pian. Deodată se
hotărîse că o interesează mai mult vioara decît pianul. Profesorul ajunsese
să-i dea lecţii particulare şi acasă. Rodica promitea! Era dintr-o familie
evreiască înstărită, cu posibilităţi. Anduţa începuse s-o invidieze. Simţise
că profesorul a părăsit-o pentru Rodica… că nu-i mai dă atenţia de care
era obişnuită. Chiar şi mama simţise asta. Se hotărîseră să-l invite pe
profesor acasă. Începea ora şi peste 15 minute termina sub un pretext
oarecare. Se aşezau la masă şi uitau de ea, o trimiteau la culcare. Anduţa
devenise singuratică şi necomunicativă. Studia din ce în ce mai mult dar
fără nici o plăcere, ca un automat. La concursul din anul următor s-a clasat
înaintea Rodicăi, era fericită! Au cîntat în duet împreună cu Rodica, undeva
pe o scenă la Piatra Neamţ. Făcuse deja un calcul. Cîntase pe scenele ţării
de cel puţin 64 de ori ]n concerte organizatw de Liceu! Destinul ei muzical s-a întrerupt însă aproape
brusc.
Profesorul ei a făcut un infarct. Revenit, după boală şi-a
înjumătăţit clasa de vioară pe care o deţinea. Rodica a rămas eleva sa.
Anduţa a fost îndepărtată. Noul ei profesor, tînăr şi impulsiv nu a
mulţumit-o pe Anduţa. Tînjea după vechiul profesor. Pentru ea ceva se
sfîrşise! După un an, cam prin clasa a 8-a s-a hotărît să se retragă de la
Şcoala de Muzică. Toate rugăminţile părinţilor au fost în zadar. Chiar şi
rugăminţile fostului profesor (pus de părinţi) au fost zadarnice. Anduţa se
hotărîse definitiv şi nu a vrut să cedeze cu nici un chip insistenţelor lor.
Motivul îl ştia numai ea. Se simţise părăsită. Ultimul an nu progresase de
loc. “Copilul minune” se maturizase. Nu vroia să-şi mai poarte aureola
falsă. Mai tîrziu, în paralel cu altă facultate ea a continuat studiile la o
şcoală particulară. Cu “Balada lui Ciprian Porumbescu” se clasase, din nou
printre primele locuri, într-un concurs neprofesionist… A ajuns să
interpreteze şi “Concertul de Mendelshon Bartholdy” chiar pe scena
filarmonicii ieşene. Atunci a “căzut de pe coardă”, cum ai cade pe gheaţă …
cum se spune. A dat-o în bară! De emoţii, piciorul drept începuse să-i
vibreze puternic. După alte cîteva pasagii a sărit cîteva note din
concert, tocmai pe coarda mi. Acompaniamentul de pian s-a întrerupt… ca la
un semnal. Rămăsese singură în faţa publicului. Cu greu a reluat tema din
nou. S-a tezit la sfîrşitul concertului fără să-şi aducă aminte că ea este
interpreta. De multe ori îşi aminteşte această scenă. Pe faţa ei îmbujorată
de efort se citea totul, ca într-o carte deschisă. Publicul a primit-o cu
căldură. Oricum concertul depăşea puterele unui copil. Era ca un triplu salt
executat pe gheaţa topită! S-a retras din viaţa muzicală şi artistică chiar
în acea seară. Copilul matur a simţit adevărul limpede. Nu era făcută pentru
scenă. Nu putea fi solistă. A continuat să cînte în orchestră. I se părea
tot timpul cu ocupă locul cuiva, că ea nu merită această onoare. Turneul care
a urmat ca simpla orchestrantă, chiar şi-n Statele Unite ale Americii nu au
bucurat-o pe Anduţa. Cariera violonistică n-a fost să fie pentru ea. Mîna
stîngă, operată în urma unui traumatism de studiu, după acest turneu cu
concerte zilnice, obositoare şi lungi si repetiţii dimineaţa, într-o
orchestră au făcut-o să se lase definitiv de vioară, la doar 34 de ani. Ce
s-a întâmplat cu generaţia următoare născută în muzică şi poezie a fost ca o
pedeapsă pentru ea! Fata ei, Zinette s-a lăsat de vioară în culmea gloriei,
exact la aceiaşi vîrstă, cîntînd concertul de M.Bruch! I-a spus mamei ei,
fără ocolişuri:

“Mamă, eu vreau să mă joc, să am copilărie, mă las de vioară!” Cu toate
insistenţele ea a procedat la fel, precum ea cu mama ei Raşela. “Cea
mică”, Noemy a studiat mai puţin vioara. În facultate a apărut acasă cu o
orgă electronică cumpărată pe banii ei, munciţi. A zis că, ” de ce n-am
dat-o la pian” ca un făcut!?

Pe Rodica Iosub cred că o cunoaşte toată lumea! A cîntat şi, poate o să mai
cînte sub bagheta lui Zubin Mehta. Locul ei de muncă este în orchesta
simfonică din Tel Aviv. Deci profesorul n-a greşit prea mult, a avut
viziune! Din cînd în cînd Anduţa merge s-o asculte şi s-o vadă. Rodica e
neschimbată. Parcă-i lipsesc codiţele împletite de mama ei, strîns…
strîns.

Totuşi, după ani ea s-a plafonat! Nu a mai repetat performanţa solistică!

Pagină de jurnal

Bianca Marcovici

nici eu nu sunt inutilă
mi-am luat o zi să mă simt ca un bărbat
să n-am grijă de nimeni
să nu mă supun, mai bine zis ritualului femenin
numai de a dărui fără a primi
nimic în schimb
să mă simt egoistă ca şi tine
în ziua asta coaptă de cireşe, născută fiind
născută fiind la 7 luni
cică mama mea mi-a zis
că ar fi durut-o măseaua de minte
de aia a ajuns să mă nască cu un coşar
ieşit din sobă, negru, culegându-mă de pe podea…
într-o zi dogoritoare de duminică!
nu mi-a zis Narcisa,
nu m-am uitat în apă să-mi văd chipul
să mă îndrăgostesc de mine
nici acum nu am curajul să ma privesc!

mi-am închipuit că mă vei uita
rediscursurile în camera galbenă
a visului stacojiu
s-au diminuat, seva s-a poluat
redeschid o nouă pagină
nici prin cap nu-mi trece
să te seduc
să-ţi iau alte “carcase de peşti”
să te condamn la nesupunere faţă de propria-ţi imagine
când, mai mult
ai devenit irezistibil doar în cuvinte

mama mea mă aştepta la geam
să vin s-o văd
să vin s-o ascult

mama mea mă aştepta la geam
îmi cunoştea maşina, alarma, pasul
vorbeam prin semne până ajungeam!

mama mea mă aştepta la geam
ore întregi
privind o stradă
cu circulaţie infernală

Şi în ziua aceea,
nebând şi nemâncând
tâmpla îi devenise grea
iar inima-i arse sufletul
privind la strada de lumini!

mama mea mă aştepta atunci
la geam.

http://www.aol.ro/2004/iunie/galeria/galeriabm01.htm

Un gând despre &8222;postari internetice, arhiva2&8221;

  1. Revanşa poetei
    „aburi de femeie”, Haifa,ISRAEL, 2004

    Revanşa poetei

    Notă: Autoarea pune la dispoziţie o versiune electronică gratuită completă a acestei cărţi.

    Aparatul critic şi bio+bibliografic ce însoţeşte cel mai recent volum de versuri al Biancăi Marcovici (n.Iaşi, 1952, stabilită în Israel în septembrie, 1991, în prezent ingineră la „Societatea de Electricitate” din Haifa,oraş în care locuieşte)cuprinde o listă a nu mai puţin de 20 de apariţii editoriale în Romania, Israel şi Germani, precum şi enumerarea a tot felul de premii şi diplome.Destul pentru a se culca pe laurii victoriei, insuficient pentru a fi un nume şi poezia româească şi europeană, poeta străduindu-se, prin fiecare recoltă, să-şi apropie această recunoaştere.
    Aburi de femeie(Ed.Haifa,2004), in ciuda titlului indiscutabil original şi provocator ( … )
    Nu putem contesta gândirea poetică de fond şi sensibilitatea autentică a poetei vizând negarea valorilor postmoderne, în tandem cu viaţa indivizilor suferind de „simptomul pierderii”.Trăind într-o ţară unde moartea este o realitate tragică aproape cotidiană, poeta este pe deplin motivată în a redacta manifeste şi rugăciuni în numele copiilor şi nepoţilor săi.
    Dar aceasta nu e tema dominantă a cărţii,ci explorarea intimităţii şi feminităţii eroinei lirice, aflate, evident, la răscruce biografică şi biologică, precum şi a cuplului, cu al său malentendu, plictis astringent, cu a sa ruptură iminentă ş.a.m.d. Poeta în rol de malaimee,îşi metabolizează la rece starea de abandon,dizgraţie şi dorinţă:
    „desuuri roşii
    în singurătate
    şi un pahar de vin roşu-nvârtindu-mă
    pe călcâiul nopţii
    senzaţie de vulnerabilitate”
    În prelungirea acestei ipostaze credibile, aproape emoţionante, tonul epigramic al versului anunţă parcă un sfîrşit de partidă
    Desvrăjirea îndrăgostitei este deja o realitate atestată de jurnalul poetic.Viaţa de zi cu zi a unui cuplu separat este adesea prilej de ironie amară, dar şi de emoţionante salturi mortale ale gîndului poetic întrupat în metafore epice:

    „tu găteşti din Voltaire eu doar
    Nichita,
    Dar mai bine să privesc
    Echivalentul Gemenilor de la Istambul
    Cutremurul lumii
    Cum am prevăzut eu în cireşele mele amare,
    Pe care tu nu le-ai gustat sau citit,
    După cum simt şi ştiu,
    Dar lacul transparent
    Îmi scrie totul:
    „Tu mie redă-mă”

    Gesticulaţia erotică (anamneză,autodentificare,revoltă) convinge prin lapidaritatea sentimentului inclus.Un adevărat portret-robot al partenerului,inabil şi inapt pentru a răspunde la apelul poetei spre starea de imponderabilitate se conturează din poemele Biancăi Marcovici în tot atîtea scene de interior, în care”aburii femeii din mine-
    sursa mea clară”, nu reuşeşte să topească toxinele non-comuniunii şi incertitudinii.Căci iubitul este felon care trişează, un posesiv despotic, lipsit de imaginaţie, un erou de duzină, un rigid ce nu pune preţ pe vocaţia poetică a partenerei, pe „metafora, aburi de femeie”!.
    Neuitând nicând să fie cutia de rezonanţă,febril înfrigurată,proiectându-se, hipersenzitivă, când în „lumea nerăstălmăcită”, adică acasă pe Bahluiul natal, când în „vacarmul” vieţii şi biografiei sale de după 1990:
    Nefiind nici aici,
    Nici dincolo
    Nicăieri,
    Angoase de verde,
    Conuri de brad
    Muntele Carmel
    Ultimul meu vis
    Totul
    De la sine”.
    Dezrădăcinarea, simptom al inimii poetei, sporeşte senzaţia de minus datorită situaţiei sale de paravan,de recipient al unor gesturi egolatre,al unor efecte vizuale, alienante:
    „Vai,
    cât o să mă cauţi în virtualul mâncării,
    deschizând frigiderul,
    închizându-l
    când eu sunt atât de reală
    şi atăt de lângă tine
    aici pe canapeaua comună,
    atât de comună?!”
    Lovitura de graţie dată partenerului nedemn nu întârzâie să vină,prin acest aforism al incompatibilităţii:
    „Unul e-n celălalt
    şi toţi suntem
    clepsidra albastră
    dar nisipul tău
    nu poate construi
    castelul meu de nisip,
    eu am liantul purităţii
    şi apa grea.”
    Din condensarea stilistică a Aburilor de femeie.
    Foarte bine scrisă şi la obiect este prefaţa lui Adam Simantov.

    GEO VASILE
    Revista „LUCEAFĂRUL” nr.42, noembrie, 2004

    (fragment)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s