ochiul pierdut

problema mea

e

sa scriu

 cu un ochi…e bizara…
celalalt e un acvariu filigranat…
dar ma incumet sa merg inainte
chiar daca nu sufar schimbarile de lumina
viatza e la fel?
atingi o coarda de harpa
si muzica se propaga in Cetatea lui David
vintul undueste precum retina mea bulversata
sa clipesc spre stinga sau spre dreapta?
sa ma rog spre
ZIDUL PLANGERII FOTOGTAFIAT PE MOBIL!
biletul virtual e in alb negru filigranat nevolatil
bianca marcovici
(C) 21.02

vecinul

Cred ca merita recitita

Pe data de 20 iulie 1969, comandantul misiunii
Apollo 11, Neil Armstrong, a fost prima persoana care a
pus piciorul pe Lună. Primele lui cuvinte, după ce a păşit
pe Luna, au fost:
– Un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru
omenire!
Înainte însă de a intra în naveta spaţială, Neil
Armostrong a spus următoarele cuvinte:
– Mult noroc, domnule Gorsky!
Multe persoane de la NASA au crezut ca este doar o
remarcă vis-à-vis de vreun cosmonaut rival sovietic şi, din
curiozitate, au căutat sa vadă dacă există o asemena
persoană, însă nu au găsit pe nimeni cu acest nume nici pe
lista cosmonauţilor ruşi, şi nici pe cea a americanilor.
De-a lungul anilor, multe persoane l-au întrebat pe
Armstrong ce a vrut sa spună cu „Mult noroc, domnule
Gorsky!”, însă Armstrong a zâmbit de fiecare data, fără sa
răspundă.
Pe 5 iulie 1995, în Tampa Bay – Florida, în decursul
unui interviu, un reporter i-a pus iarăşi aceasta întrebare.
În sfârşit, de data asta Armostrong a putut să
răspundă, pentru că domnul Gorsky murise:
– În 1938, când eram copil, mă jucam cu o minge de
baseball cu un prieten şi mingea a ajuns din greşeală în
curtea domnului Gorsky, vecinul meu de atunci.
Furişându-mă în curte, după minge, am auzit-o pe doamna
Gorsky care striga la domnul Gorsky: „Sex?! Vrei sex?! Vei
avea parte de sex de la mine doar când copilul vecinilor
noştri va ajunge pe Lună!”.

preluate f.b.

articol preferat

CRONICA LITERELOR

CRONICA LITERELOR
pace pe
malurile mele
În Poeme de pe cele două maluri ale sufletului (Colecţia
OPERA OMNIA Poezie contemporană, Tipo-Moldova, Iaşi, 2011)
Bianca Marcovici e ancorată cu un picior pe malul Bahluiului, la
Iaşi şi cu altul, pe malul Mării Mediterane, la Haifa. Sunt cele două
maluri ale sufletului ei complicat, ambele comune nouă, şi ei şi
mie, amândoi găsind soluţii pentru supravieţuirea lângă această
nouă patrie a noastră, Israel. Volumul începe şi se termină cu
cuvântul PACE, în mod obsesiv şi ciclic, pacea fiind nu doar
salutul naţional în Israel ci şi o năzuinţă fierbinte a fiecăruia dintre
noi. Pacea, de care cu toţii avem atâta nevoie, este descrisă ca o
„stofă întoarsă pe dos”: „Pacea asta zgomotoasă… Pasăre împăiată
Cu ochii mari, speriaţi…” „Pacea asta tropăită şi amărâtă”. Haifa,
oraşul „zidurilor de sprijin” datorită construcţiilor şi sistematizării
în pantă, se regăseşte ca o ofrandă, ca o dragoste tainică şi necesară
în sufletul autoarei: „Zidul meu de sprijin îmi apără spatele…” atât
în Renasc şi dincol’, cât şi în Septembrie şi în Pactul eşeculu’: „…
şi eu cresc artificial şi mă nasc în fiecare zi, mai înflorită, mai
artificială, mai tăcută, mai uluită de ce mi se întâmplă…”. Poeta
renaşte mereu prin poezie şi din poezie, ignoră pe cei care privesc
poezia şi pe poet dispreţuindu-i pasiunile reprezentate de
continuarea îndârjită a activității literare ca ingineră şi tangenţială
la sunete viorii „copie Cremona”, uitată poate sub patul unchiului
de la Iaşi: „mi-a zis să-mi şterg viaţa poetică, e o lacrimă cu prea
multă putere sunt prea mulţi grafomani în agonia agoniei care o să
te înghită de vie!” (Scorpionul a vorbi’) sau „…Cât e de greu să
răzbaţi/ În ţara extremelor,/ În ţara scaunelor tapiţate,/ unde
Cramponaţii de ele/ Privesc marea ca pe un bun al lor/ Privesc
poezia/ ca pe-o Cenuşăreasă/ Privesc poetul/ Ca un om coborât din
altă lume…” (În ţara extremelor) „… Încerc să mă feresc/ De
oamenii căpuşă/ Dar nu reuşesc.” (Akiva, Achiva) Însă feminitatea
învinge, dă viaţă, dăruieşte suflet chiar şi „păsării iubire”: „la
Marea Moartă este viaţă…” „… cuvântul scăldat în pasărea iubire
împreună pe viaţă” (Împreună) „e normal să pun întrebări naive …
picturile naive nu nasc confuzii prea grave.” (Sunt femeie şi pun
întrebări naive) Însă nu putem uita nici experienţele amare prin
care-a trecut poporul evreu în lunga sa peregrinare prin faţa
tribunei istoriei. Poeta păstrează un moment de reculegere în
amintirea martirilor care ne-au înlesnit, prin sacrificiul lor, nouă,
celor de azi şi celor de mâine, o casă sigură şi un spate drept şi
demn: „Suntem vii/ Suntem martorii/ Suntem supravieţuitorii/
Unui popor neiubit.” (Auschwitz). Această casă demnă se cere
păzită cu străşnicie în aceste vremuri confuze, când graniţa între
bine şi rău este atât de nesigură şi, cu nonşalanţă, călcată în
picioare: „… veri prelungite sub tirul katiuşelor/ tratate de pace intră
în vigoare/ chiar acum între armă şi armă între/ terorism şi
omenie.” (Între armă şi armă). Citind versurile cuprinse în ultimul
volum al Biancăi Marcovici, am avut senzaţia că aud lovituri de
spadă şi chiar şuierăturile lor prin aer. „Dansul săbiilor”, al lui
Hachiaturian, mi se pare muzica cea mai potrivită acestui nou volum
de poezie în care autoarea a devenit o adevărată maestră a „spadei
cuvintelor”. Şi pentru că pomeneam feminitatea ei, poeta se lansează
cu succes pe meterezele dragostei, ale nostalgiei, ale dorului de
tinereţe şi de amintiri: „Între noi sunt tot mai puţine uşi/ Tot mai
puţine ferestre/ Între noi sunt mări şi ţări de cuvinte/ Tăceri abisale/
Multe tăceri” (Preludiu). Sau: „… rămân cicatrici combinate/ pe
fondul întâmplărilor trecute,/ eu cu moartea mamei/– tu cu moartea
în sine–”/ violonista din mine e încă romanţioasă,/ te caută în partea
muzicală a lucrurilor/ tocmai zona ta lipsă.” Şi cu toate astea: „… ies
la suprafaţa lucrurilor să-ţi primesc mâna salvatoare închipuită…”
(Mediterana). Bianca reuşeşte o adevărată echilibristică cu
cuvintele care, pe mine personal, m-a delectat: „când acasă e
departe şi departe e undeva unde nu-i exact casa, cuibul”. Reuşeşte,
de asemenea, să meargă ca pe sârmă printre, pe de o parte,
singurătate, dorinţă şi platitudine şi pe de cealaltă parte, intimitate:
„trupul cuvintelor tale se destinde/, iar eu îmi rezem capul de inima
ta oază!” (Legenda II). Viaţa, printr-o măiastră comparaţie, e
asemuită cu banalul ascensor de care avem parte zilnic în clădirea
care ne absoarbe: „… şi, deodată, mi-am zis că asta-i viaţa mea, te
urci în lift, urci rapid, mai apoi cobori încet, te mai opreşti între
etaje, alteori rămâi în lift, ajungi direct la minus 2… adică 2 metri în
pământ, … doar de pe o zi pe alta!” (Sacul alb) Volumul actual îţi
lasă totuşi o impresie de optimism: viaţa merită trăită, apreciată,
iubită şi respectată. Totuşi nu oricine poate lăsa în urma sa o
capodoperă! „…Am deja şapte capodopere umane; fetele mele mi
le-au dăruit.”Aşa cum am mai spus, placheta de versuri se încheie
ciclic, cu obsedantul nostru cuvânt, încărcat de nenumărate
înţelesuri, PACE: „… rezum totul printr-un cuvânt: PACE!”
(Instinct) Am mai recomandat scrierile sincere şi plecate direct din
„casa sufletului” ale Biancăi Marcovici dar, acum, o fac cu şi mai
multă convingere, găsindu-mă indubitabil în faţa unei culegeri
de poeme de o maturitate desăvârşită, de o sinceritate şi o
inocenţă în acelaşi timp, caracteristice unei poete ajunsă pe
culmile creaţiei, de unde poate contempla cu luare-aminte tot
drumul parcurs, înţelegând şi învăţând din toate experienţele
trăite şi ordonate pe hârtie.
Eduard MATTES

compoziţie

Cunoaştera sinelui presupune să fii narcisist, iar eu nu sufăr oglinzile, mai mult, nu încerc să-mi fac retusuri plastice. Dar dacă măsori totul în cuvinte te învârţi într-un cerc necunoscând miezul, facând presupuneri şi adaugând de la tine ce alţii -în fapt- au spus-o, numai că scenariul e altul…dar e aceeaşi apă…izvor!
Atingerea altor meserii deschide noi orizonturi. Eu am cântat într-o orchestră şi cunosc ce înseamnă să fii dirijor, o baghetă…Alţii iau bagheta în mână fără acoperire intelectuală, cine-i întoarce paginie acestui dirijor?
Bianca
8/02/17

erori nerecunoscute

El nu face nimic

Ia totul de-a gata…

pictoriţe, poete, materiale…

şi le proiectează la el

într-o carte virtuală.

Mai apoi se semnează ici şi colo

Pe margini de coperţi gratuite

Precum puşcăriaŞii eliberaţi pe cauţiune

Sau invită la el poeţi de renume

Expediindu-i mai apoi altora să-i plimbe

Să-I primeasă să-i omenească

Să-i lansese dada-dada la apă sărată!

Doar el e organizatorul

De aici şi Dincolo

Figurând în scriitor virtual

 

Două  piane

Sau jazz

la doua mâini chintă spartă

E greu să scrii singur…mai bine te transformi

în critic

scriind pe margini de coperţi

nu trebuie vreo facultate

 

E mai simplu să aduni de la alţii!

bianca marcovici

(C)

PLOUĂ

 

   Miercuri seara, imediat după programul de ştiri de la televizor, Matilda Gurnişt simţi că în apartament e cam răcoare şi se hotărâ să scoată plapuma de puf spre folosinţă. Numai că, după atâtea luni cât aşteptase înghesuită într-un  compartiment al şifonierului, plapuma avea un miros de „stătut”, prinsese iz de naftalină şi de dracu’ mai ştie ce.
   – Leopold! pronunţă atunci madam Gurnişt cu o voce categorică, eu mă duc să mă culc. Tu n-ai decât să te uiţi la televizor până mâine, dar să pui plapuma la aerisit pe terasă. Şi mai ales fii atent… Dacă începe cumva la noapte să plouă, vezi ce faci. Ai înţeles?
   – Am înţeles, încuvinţă Leopold, cu privirea la un grup de dansatoare braziliene care se răsuceau lasciv pe micul ecran. Sigur că am înţeles. Ce mare lucru? Pun plapuma la aerisit.
   – Şi ai grijă, dacă plouă!
   – O.K.
   Madam Gurnişt plecă să se culce. Leopold puse plapuma la aerisit, apoi continuă să se delecteze în linişte cu braziliencele şi, într-un târziu se întinse pe canapeaua din salon. Dormi iepureşte, cu urechea atentă la eventualul murmur al ploii, dar nu se întâmplă nimic vreme îndelungată. Spre zori, Leopold visă că braziliencele alea îndrăcite fac cerc în jurul lui şi încep un step atât de al naibii încât în câteva clipe rămân despuiate. Dansul continuă astfel o vreme, până când fetele dispărură în mod misterios şi domnul Gurnişt înţelese cu spaimă câ de fapt dansează ploaia pe acoperişuri şi vântul scutură obloanele.
   Sări ca ars, desculţ, în direcţia terasei şi bănuiala i se confirmă: ploua cu furie, pieziş, pe stradă, pe acoperişuri, pe terasă, pe plapuma pusă la aerisit… Leopold îşi aminti de indicaţia nevestei „dacă plouă, vezi ce faci”, precum şi „ai grijă dacă plouă”. Abia acum înţelese cu disperarea subalternului că instrucţiunile şefului nu numai că erau incomplete, dar îl puneau în situaţia insuportabilă de a decide. Vezi ce faci şi ai grijă sunt nişte directive absolut generale care lasă loc pentru o mulţime de interpretări. Contradictorii. Era clar că orişice ar face şi orişicum ar avea grijă, Matilda va fi nemulţumită. Plapuma de puf era leoarcă…
   S-o scoale pe nevastă-sa ca s-o întrebe? Nici nu vine în discuţie. Un şef nu trebuie deranjat pentru orice fleac, mai ales când ştii foarte bine că a luat un valium de cinci miligrame. Şi braziliencele, creolele, fetele alea despuiate continuă să ţopăie, să cadă pieziş cu furie, pe case, pe maşini, pe plapomă. O să-l trezească pe băiatul lor! Chiar dacă o să  mormăie, n-o să aibe încotro, la urma urmei e tatăl lui, trebuie să-i respecte autoritatea. În ordine ierarhică e puţin deasupra fiului, nu?
   – Hai, puişor, trezeşte-te!
   – Ce-i, cine-i? vrea să ştie tânărul. Azi am liber…
   – Auzi, liber! Când nu ai tu liber? Că doar nu lucrezi. Scoală că plouă pe plapumă.
   – Plouă în casă?! Exclus…Doar mai avem câteva etaje desupra.
   – Plouă pe plapuma lui mama, nu pe a ta.
   – Imposibil, decide tânărul şi dă să se întoarcă cu faţa la perete.
   – Nu fii prost, insistă tatăl. Plapuma e în terasă. Şi plouă…
   – Atunci fă ce a spus mama. Care-i problema?
   – A spus „ai grijă”.
   – Numai atât?
   – Şi „vezi ce faci”.
   – Dar ceva concret n-a spus? Cum trebuie să procedezi n-a spus?
   – Nici un cuvânt.
   Băiatul se ridică în capul oaselor şi se scărpină în cap.
   – Tată, e o problemă complicată şi eu personal nu am nici un chef de neplăceri. Fă-te că nu mă cunoşti.
   Feciorul îşi trage propria plapumă peste cap, în timp ce Leopold, pierdut în dungile pijamalei, vede cum creolele devin din ce în ce mai negre, ca o situaţie fără ieşire… Şi înjură vremea, dansatoarele, destinul lui nenorocit de bărbat însurat, în timp ce ochii i se umezesc ca de ploaie.
 DR. DOREL SCHOR, ISRAEL, TRIMIS PRIN E-MAIL

reactualizări

Reactualizări

Mereu încerc să asimilez noul sub formă internetică, aplicaţii pe mobil, să conduc pe o maşină modernizată sau să văd pe Mezzo opere, balete, jazz, dansuri reactualizate, adică scenarii sau regii de spectacole plasate în anii noştri!

Verdi în blugi reactualizat sună banal, la fel şi alţi compozitori celebri.Dar încet încet m-am pus la punct cu ele mai ales dacă sunt transmisii din săli celebre din întreaga lume. Ce mă mai sperie este nudismul balerinelor sau încercarea de a reactualiza operele pe scene celebre doar pentru atragerea publicului larg postând  nişte postere de reclamă, uneori ieşite din comun! În loc să mergi la  Moulin Rouge te duci la o operă oarecare şi descoperi  avangarda pusă în scenă, arta!

Nu mai spun de proiecţiile excepţionale din spatele actorilor, predarea desenului a sunetului pictat!

De curând am auzit ştirile româneşti o încercare de profanare a operei române din Iaşi cu” muzică lăutărească”! Au intrat noaptea în sala de spectacole şi au filmat vreo 3 melodii ale romilor pe care le-au pus pe net. Mai mult, dacă te uiţi la televiziune pe postul TARAF vezi cererea mare de manele constra cost! Adică la ” cererea spectatorilor”. Îmi amintesc că pe vremea mea pe postul de radio nu se transmitea decât muzică românească la ” cerea spectatorilor”. Foarte rar o melodie străină.Contactul cu alte  tradiţii muzicale era interzis. Cert e că se fac greşeli de interpretare! Nicio muzică a oricărui popor nu poate fi marginalizată.  Merită chiar să intri noaptea ca un hoţ … într-o sală celebră şi să-ţi filmezi tradiţiile! Dacă video-clip-ul nu are succes eşti nevoit să te laşi în voia sorţii şi să nu mai încerci să fii neapărat  cântăreţ, actor, scriitor, critic sau vânzător de adevăruri stricte!Cineva nu seamănă cu tine, doar atât!

BIANCA MARCOVICI

gazeta Israel, joi 26-01