primit de la autoare, postat cu aprobarea ei:
IN TIMPUL CU TREI DIMENSIUNI
Vacanta la Dorohoi! Cine poate sa-si inchipuie cata plictiseala era? Rina si Tipora erau plecate in Israel. Ramasesem numai cu Irina, si asta era inca destul de bine. Cind Irina venea la mine, bunica facea imediat placinte cu branza, o trimiteam pe sora mea Rita, sa ne cumpere tigari, ca noua ne era rusine sa facem asta in mijlocul Dorohoiului. Stateam ore in sir pe canapea si nu terminam niciodata de ras. Povesteam despre nuntile din Dorohoi printre care si despre nunta lui Zeti. Sami era varul ei si de la ea aflasem toate amanuntele. Si ea adauga: „Acum vorbim si ne distram pe socoteala fetelor, cine s-a maritat, ce nunta frumoasa a avut, dar cand vom fi in aceeasi camera la azil, vom spune: „Cine a mai murit, ce inmormantare frumoasa a avut…”
Ea continua sa-mi vorbeasca de marea ei iubire si eu despre a mea.
Mai corespondam cu Batia, pe care o cunoscusem la Tipora. Batia era fata rabinului din Radauti, o fata inteligenta si practica si vorbeam de multe ori la telefon cu Delia. Pe vremea aceea nu aveam telefon acasa, trebuia sa ne trimitem aviz telefonic, pentru o anumita ora, sa ne prezentam la cabina de telefoane din oras, si o telefonista ne striga pe nume cand persoana cealalta se prezenta.
Se intamplase un eveniment cutremurator. Era vorba de d-na Floresteanu, pe care o iubeam ca pe o ruda, sau o prietena draga. Se hotarase sa faca inca un copil, cu noul ei sot. La nastere, doctorii n-au putut opri o hemoragie care s-a dovedit fatala.. I-au dat fetitei numele ei, Nina. Baiatul a fost intrebat cu cine vrea sa ramana si el l-a preferat pe tatal adoptiv si nu pe cel biologic. D-na Florestianu, se recasatorise la 30 de ani, vorbele ei de la ora de dirigintie cu fetele, ma insoteau ca un ecou. Nu putem trai dupa reguli, soarta este hotaratoare.
Mai primeam avizuri de la Diamant si ne scriam. Eu ii scriam si asteptam la nesfarsit, scrisorile lui. Intr-o vineri seara, cand bunica aprindea lumanarile, m-am rugat si eu cu toata sinceritatea sa primesc scrisoarea asteptata. A doua zi, am primit raspunsul. Dar pot trage o concluzie dintr-o singura minune? „Minuni in vremea noastra nu vad a se mai face”, scria maestrul fabulelor, Alexandrescu. Si atunci ce se poate spune despre coincidentele care au urmat si m-au urmat mereu?
…………………………………………………………………………………………
Spre seara, am ajuns in oraselul de odihna si ape minerale renumite, Borsec. Delia si Lina, veneau din partea Comunitatii evreiesti din Iasi, sa participe la o tabara in care veneau tineri din toate orasele universitare, la cursuri de vara de ebraica, istorie si cunoasterea poporului evreu. Eu nu primisem aceasta aprobare, fiindca fusesem cu un an inainte, in aceeasi tabara, cu Tipora, colega mea de scoala si fata renumitului rabin Vaserman, din orasul meu natal. Plecasem cu Tipora, in locul mamei ei, care se imbolnavise. Dar ce nevoie aveam eu de aprobari cind voiam ceva? Tabara dura doua saptamini si tocmai primisem o scrisoare de la Diamant, ca el va preda Filosofia poporului evreu, in seria a doua. Studentii din Iasi erau trimisi numai in prima serie. Nici asta nu era problema pentru mine, eu nu aveam probleme cind doream ceva cu adevarat. Am plecat in acelasi tren cu prietenele mele, care au urcat la Botosani.
Noi am ajuns inaintea celor care urmau sa fie colegii nostri de clasa. Nimeni n-a observat ca nu sunt pe vreo lista. Foarte bine. Ni s-a dat si camera cea mai buna, langa usa principala. Prin gemuletele usii, vedeam doar verde si albastru. Dimineata, am iesit toate trei in aerul tare. Venise un grup din Timisoara. I-am primit, asa cum trebuie sa primeasca niste gazde, traite in Moldova. Ne-am imprietenit repede, erau doua fete si un baiat, care s-a recomandat Nelu. Tremuram de o presimtire care s-a si adeverit indata. L-am intrebat daca o cunoaste pe Revelina. A fost bucuros ca deja aveam cunostinte comune. Mi-a raspuns ca este verisoara lui si ca va veni si ea, a doua zi.
Un fulger de gheata m-a strabatut dinspe varfurile inalte ale copacilor, stapanitori ai locului. Bine ca Delia era cu mine. Am pornit cu totii, sa cercetam noul peisaj. Aveam multe sa ne spunem, si n-am incetat pana seara.
In dimineata urmatore, ne-a trezit orchestra de glasuri a catorva grupuri de tineri din diferite orase.
Toti nervii ma dureau. Am iesit in graba, il cautam pe Nelu, care de fapt venea spre mine cu verisoara lui, si cu cele mai bune intentii. M-am oprit, aveam in fata o frumusete deplina. Parul negru, ondulat, ii broda fata alba fara cusur. Ochii verzi, erau ca frunza de abia iesita. Gura avea un zambet senin, care parca era acolo dintotdeauna. Simpla, naturala, fara sa aiba nevoie de nici un viclesug, era bucuroasa sa cunoasca prietene noi. Am hotarit sa renunt la Delia, de citiva ani nelipsita de linga mine si s-o fac pe Revelina prietena mea cea mai buna. Ne plimbam singure pe cararile cu mirosul ametitor si cu tainica discretie a brazilor, ne odihneam in vreo poenita insorita dar racoroasa, mergeam impreuna la micul magazin sa cumparam cate ceva, impreuna la cursuri, nedespartite. Mergeam des in camera ei, unde erau cele mai emancipate fete, fetele din capitala, vizitate aproape intotdeauna de baietii de acelasi fel. Seara mergeam impreuna la reuniuni si amandoua refuzam sa dansam. E adevarat ca ea era mai solicitata decat mine. Speram ca poate ii va place un baiat, sa-mi lase mie drumul fara piedici. La inceput am vorbit fiecare putin despre noi, apoi am intrebat-o direct daca il iubeste pe Diamant. Mi-a raspuns „da”, deschis, fara nici o greutate, pentru ea, totul era simplu, nu trebuia sa tina cont de situatia in care eram. Si ea stia de mine, Diamant n-ar fi ascuns ceva prietenei lui. Am inteles ca spune adevarul, si m-am bucurat. Il iubeam prea mult, ca sa primesc sa continue cu o fata care nu-l iubeste. Era o punere in scena a judecatii Regelui Shlomo, cu cele doua mame care revendicau fiecare unicul copil pe care il adusesera cu ele. . Cind regele a cerut sa se taie copilul in doua in asa fel ca fiecare femeie sa primeasca o jumatate, mama adevarata a tipat ca renunta. Dar viata, chiar daca pare o poveste, are alt Tribunal. Nu intotdeauna binele invinge raul, si nu intotdeauna Ileana Cosinzeana ramane cu Fat Frumos, pina la adanci batraneti. Eram gata sa renunt, fiindca Diamant nu putea sa se hotarasca si nu puteam sa mai suport cum se impartea intre doua barci, cum mi-a scris intr-o dedicatie pe o carte cumparata intamplator pe strada, in Bucuresti. De fapt cumparasem impreuna doua carti la fel si ne-am scris dedicatii in versuri. Nu stiu ce i-am scris eu, dar mi-a spus mai tirziu ca pastreaza cartea cu dedicatia mea.
Intr-o zi, am iesit cu un grup de fete si un baiat sa vedem muntii mai de aproape. Am ajuns intr-un loc insorit. Eram pregatite cu costume de baie pentru un astfel de moment… Adierea si linistea erau mai mult decat ne-am fi dorit. Cineva ne-a fotografiat. O poza nostima pe care am primit-o prin posta peste cateva luni,avand in mijloc un Pasa, cu pieptul gol si la picioarele lui, intregul Harem. Revalina, linga mine, dadea intregii fotografii acel sens de prospetime, sanatate, sclipire, cu ochii mari de culoarea naturii. Si Delia si celelalte prietene erau in fotografia la care ma uitam cu duiosie de-a lungul timpului, fara ca cineva sa stie vreodata de ce.
Asa au trecut cele doua saptamani, toata lumea era vesela, libera, cursurile erau numai un pretext ca sa fim impreuna.
Am ajuns la ultima zi, cand trebuia sa pornim spre gara. Revelina a spus ca mai ramine o zi in care vrea sa fie cu Diamant. Eu am hotarit in secret sa mai ramin doua zile. Nu voi deranja cu nimic intimitatea lor si acceptam in tacere sa fiu optiunea de rezerva.
Dupa ce toate grupurile au plecat, Revelina m-a rugat s-o las sa doarma in camera mea, fiindca ii este frica sa doarma singura. Nu cred ca-i era atit de frica de intuneric, cat ii era greu sa-si traiasca singura toata asteptarea. Cu mine ii era mai usor, doar eram prietenele cele mai bune! Nici nu m-a intrebat de ce am ramas. Toata seara am vorbit numai de Diamant, somnul n-a venit, pina in zori. Nu exista in noi nici urma de rivalitate, amandoua fiind indragostite de el pana peste cap.
De dimineata, ne-am postat la cele doua gemulete ale usii si asteptam cu infrigurare, de parca numai vederea muntilor incetosati, ne ingrozea. In momentul in care l-am zarit urcand poteca spre vila, Revelina a alergat sa-l intimpine, iar eu m-am ascuns intr-un chiosc din care puteam sa aud ce vorbeau si puteam sa-i vad prin micile spatii dintre scanduri. Discutia a fost la inceput simpla, banala, apoi au luat impreuna drumul spre munti. Am ramas toata ziua in camera, cautam in memorie clipele cele mai frumoase petrecute impreuna cu el, dar toate erau la fel, intotdeauna am dat tot ce-am avut, fiind multumita daca primeam macar o farama.
A doua zi, era marea mea zi. Ma sugruma emotia, mintea ravasita nu-mi putea stapani valmasagul gindurilor. Am iesit din camera si Diamant era in locul unde ma asteptam cel mai putin, in fata mea.
Spre uimire, era foarte bucuros sa ma vada. I-a placut iesirea mea neasteptata. Nu stia nimic, despre planul meu secret, ca vin la Borsec pe doua saptamini, 14 zile de asteptare si inca o zi pentru noua mea prietena. Pe scurt, o surpriza cat se poate de placuta.
Am plecat repede spre locuri neumblate, continuand discutia de la ultima intalnire, nimic nu se schimbase. Ne-am oprit la o cofetarie mica, inconjurata de arbori inalti, cu banci si masute conturate in soarele de apus. Acelasi apus care ne-a iubit de la inceput. Nimic nu era important, nici gesturi, nici vorbe. Stateam fata in fata si era destul. Am comandat bautura noastra preferata, cafea, in care turnam un paharel de coniac. Vorbeam si radeam, ne povesteam ultimele intamplari si ultimele bancuri. In sfirsit, eram degajati, primeam o tarie necunoscuta din aerul de munte.
Dupa o tacere, Diamant a inceput un subiect cunoscut, dar de data asta, cu siguranta si raspundere. Mi-a propus sa facem dragoste cu adevarat. A revenit la problema lui, o temere. Mi-a marturisit ca n-a fost niciodata cu o femeie intr-o situatie intima si n-ar putea fi cu o femeie pe care n-o iubeste. (Voia sa spuna ca ma iubeste?) Trebuia sa stie ce parere am si-mi promitea sa se casatoreasca cu mine in cazul unui raspuns afirmativ.. Stiam ca spune numai adevarul si aveam deplina incredere in el dar educatia mea din Dorohoi, la capatul lumii, unde barfele treceau prin pereti si unde toata lumea era in asteptare de senzatii, nu-mi permitea sa accept propunerea. In acest mic oras, pe vremea cind si eu eram inca mica, daca o fata se marita si a doua zi era alungata din motive de onoare de tanarul devenit peste noapte « Barbat cu prestigiu », « Cap de familie », ea trebuia imediat sa plece din oras, oriunde , fara ca soarta ei sa mai preocupe pe cineva.
Stiam ca Diamant este cel mai sincer om din lume. As fi facut orice pentru el, as fi plecat oriunde sa-l intilnesc. Imi cerea singurul lucru care depasea liniile mele rosii, atat de fixe. I-am raspuns, cu multa durere „nu”. Mi-a spus atunci, ca asa i-a raspuns cu o zi inainte si Revelina.
Ne-am pornit spre gara mica, venise timpul sa plec si eu acasa. Nu se stia la ce ora va trece trenul. Ma rugam sa vina cat mai tirziu, sau sa nu mai vina de loc. Stateam pe o piatra mica, lucioasa, si eram nevoiti sa stam lipiti unul de altul. Era oare asta caldura pe care am dorit-o mereu? Era una din clipele incantatoare din viata mea. Nu stiam ce va fi mai departe.
Iar acasa, iar departe de el, iar in asteptarea zadarnica a postasului, in fiecare dimineata?
Diamant primise repartitia la Bucuresti, in cercetare. Ma obisnuisem cu ideea asta, dar aveam si eu planurile mele.
FRAGMENT NOU:
10. DIAMANT
Iasi, strada Stefan cel Mare, pe trotuarul din partea dreapta, cum mergi spre Palat, privesc in minte, la doi tineri, care treceau tinindu-se de mana, fiecare din ei, nereusind sa simta caldura celuilalt. Miinile strinse, parca tineau ceva sau pe cineva, in legatura lor. Soarele apunea si asteptau sa se cufunde in negura noptii. Atunci, chipurile se transformau in umbre, nu aveau nevoie sa se vada, cuprinsi de stele ramineau numai sufletele, care aveau nevoie unul de altul, trupurile ii stinghereau.
Vorbeau despre destinul omenirii, despre poporul galben, care va fi singurul supravietuitor si stapanitor. Vorbeau despre Facerea lumii. El vorbea si ea se deschidea sa primeasca cuvint dupa cuvint, sa le pastreze toata viata. Tinarul baiat, citise mult, din arhive si din carti sfinte si continua parca o dizertatie inceputa de mult: „Dumnezeu a plamadit Lumea din pietre, le-a rupt in doua si le-a aruncat pe pamint. De atunci cele doua jumatati se cauta necontenit, incearca sa se contopeasca, doua cite doua. Dar rupturile au iesit la intimplare, mai netede, mai zgrunturoase. Se ranesc atunci cind se freaca intre ele, ca noi aici nu stim care trebuia sa fie jumatatea adevarata pentru fiecare”.
Si deodata, in linistea strazii, „noi doi nu putem ramine impreuna, am fi ca doi cai batrini care trag la aceeasi caruta”, suna vocea lui de tenor.
Nu, noi nu eram cai Diamant. Am fost poate niste manji cu mintea prea cruda. Caii adevarati ii calca in torentul copitelor, ii calca in cruzime pe cei cu mintea cruda.
………………………………………………………………………………………
Stateam ca de obicei linga Delia. Era multa lumina in sala si multe bucate pe mese,.o seara festiva de Paste. In fata noastra erau doi baieti. S-au prezentat. „Moraru”,”Pescaru”. Ne-a distrat asemanarea de nume, parca era un simbol. Ne-am prezentat si noi, „Delia”, „Daniela” si conversatia a inceput sa curga.
Povesteam fiecare despre cursuri, profesori, examene si alte banalitati. Ma rugam sa se termine mai repede serbarea si sa ne aflam pe strazile cunoscute insotite de cei doi, sau sa nu se mai termine niciodata. Baietii erau in ultimul an de studii.
Tocmai iesisem dintr-o prietenie nereusita. Nu mi-a placut si nu-l puteam iubi, dar am avut rabdare un an. Am incercat sa-i ascult pe cei mari care spuneau ca dragostea se construieste cu rabdare si vointa. La mine nu.
S-au aprins luminarile, s-au spus citeva rugaciuni, s-a ras mult si am plecat spre camine cu noii nostri prieteni. Mergeam cit se putea de incet. Taceam mult, nu stiam de unde vin gindurile. Dar Diamant Pescaru era baiat destept, chiar daca nu parea la prima vedere. A inteles ce se intimpla cu mine si a adaugat cu ton lipsit de multa importanta: „Am o prietena in Timisoara, orasul meu natal”. ” Si te deranjeaza sa ai si una aici?”, l-am intrebat. „Nu”, mi-a spus simplu. „E frumoasa?” „Da, e foarte frumoasa, dar tot atit de proasta”. Mi-a placut partea a doua a raspunsului insa prima parte m-a speriat. Eu nu eram frumoasa. Cum va iesi acest joc?
„Parintii mei vor sa ma casatoresc cu ea. Este nepoata tatalui meu vitreg” „Tatal tau a murit?” mi se parea ingrozitor. Parintii nostri erau inca tineri. Mi-a povestit mai tarziu, ca tatal lui era Avocatul de Stat in Timisoara. La combinatul siderurgic a fost un furt de materiale care a dus la moartea citorva muncitori. Cel care a furat era un rus dintre cei veniti sa ajute la constructia combinatului. Dar nu se putea acuza un rus. Ei erau fratii si prietenii nostri. I s-a cerut tovarasului Avocat Pescaru, sa acuze un muncitor roman nevinovat. A doua zi, dimineata de tot, Diamant, copilul de 5 ani l-a vazut pe tatal lui spinzurat de tavanul baii.
Am ajuns la camine, si am trecut de ele, fara sa ne oprim. Nimic nu ne mai oprea. Aveam atitea sa ne spunem si noaptea care ne iubea la fel pe amindoi… Ne bucuram cind vorbeam si cind ne ascultam. Spre dimineata, am ajuns la camin si nu-mi pasa cind portarul m-a privit cum privea si alte fete care veneau spre dimineata. Asa am inceput sa iubesc drumul spre Copou, aleele cu prundis, statuile, teiul lui Eminescu, aducindu-ma din nou la idolul meu din anii de liceu, bancile pe care de secole indragostitii stateau imbratisati, sub becurile sparte de altii dinaintea lor. Vorbeam cu aceeasi placere despre Manuscrisele gasite de curind la Marea Moarta, despre colegii lui si mai ales colege, cum s-a hotarit sa invete filozofia. La el a fost simplu si perfect. Filozofia i-a placut dintotdeauna si a stiut ca va putea fi cel mai bun. Era cel mai bun. Cum am ales eu sa invat matematica? Inca nu-mi venea sa cred ca asta am ales.
Eu ii spuneam uneori poezii scrise de mine si ii placeau fiindca totul era pe placul nostru in zilele si serile lungi, in care numai noi existam. Dar nu era asa intotdeauna. . Uneori se intreba ce caut eu linga el? Uneori imi spunea vorbe care ma dureau, o data am imbracat o bluza alba, si mi-a spus ca seman cu o verisoara a lui. Am crezut ca e un compliment, dar a adaugat ca verisoara lui avea 60 de ani. Alta data, cind stateam pe o banca in Copou, si-a pus capul in brate la mine, si m-a rugat sa ma joc cu parul lui, asa cum facea bunica lui in copilarie. Ma intrebam ce sint eu pentru el? Eram gata sa fac tot ce facuse vreodata toata familia lui, dar si eu trebuia sa primesc ceva si nu ma puteam multumi cu mai putin decat cu toata fiinta lui. Eram geloasa pe Tania? Voi fi odata si ziua Tania? Niciodata nu avea intentia de a ma jigni. Era de o politete care se putea primi numai prin gene. Nu se putea hotari intre cele doua prietene, eram prea deosebite si uneori ma intreba pe mine ce trebuie sa faca. Eu stiam ca-l vreau, el era obligat sa aleaga singur si-i era greu. O data mi-a spus asa, fara motiv: „Daca nu putem trai impreuna, hai sa murim impreuna.” In acele momente se trezea „profesorul” din mine, dupa teoria lui Freud, ii spuneam ca viata e frumoasa chiar daca nu in fiecare zi, ca este loc destul pe lume si pentru noi doi.
Dar era si Revelina, de care stiam foarte putin. Frumoasa si proasta. A fost primita la Institutul din Timisoara, datorita mamei lui, care preda acolo.
Nu intelegeam nimic. N-o iubea, dar o accepta. De ce? Cu mine ii era bine, fiecare propozitie a mea, era o lauda care ii mingiia amorul propriu. Nu minteam, am spus deja ca era „cel mai bun”, cand eram cu el, ma simteam Tatiana, numai ea merita pe „cel mai bun”. Si Tania il iubea nespus, dar ea primea inapoi tot ce dadea, chiar si mai mult, cu ea era copilul caruia ii zimbesti, si iti intoarce zimbetul cu toata puterea micii lui fiinte. Era intre noi un fel de „modus-vivendi” care ne convenea. Mergeam impreuna sa vedem sinagogi vechi, descuiam usi de mult nedeschise, strabateam praful pina la dulapul cu tesaturi si ornamente brodate in aur si argint din alte vremuri, scoteam carti sfinte, citite de cei care nu mai erau de mult .Il ajutam sa fotografieze, stateam nemiscata ore intregi sa le gaseasca pozitia care le reliefa cel mai bine. Lucrarea de diploma era despre filozofia, poporului evreu. Scria si despre Metushelah, patriarh care a trait inainte de potopul lui Noe, o viata de 969 de ani, simbol al longevitatii si poate al faptelor bune savarsite. As fi preferat sa stau nemiscata o viata si sa fiu cu el. Nu mergeam la cursuri, nici la seminare, aveam destul timp sa invat in sesiune, in ceea ce depindea de mine, am avut intotdeauna incredere in posibilitatile mele de a munci cat de mult.
Timpul trecea, ne apropiam de sfirsitul anului. Ma gindeam cu frica daca voi reusi intr-adevar sa invat toata materia in sesiune, incercasem in timpul semestrului, dar nu reuseam sa inteleg nimic. Eu trebuia sa am tot cursul, sa citesc o data toata materia si pe urma sa incep s-o invat. Vi se pare ceva curios, sau neobisnuit in asta? Spune ceva despre modul meu de gindire?
A doua frica era despartirea de Diamant. El va pleca acasa la el, unde o va intilni pe Revelina asta de care nu stiam aproape nimic, se va prezenta la Comisia de repartitii, unde mi-a spus ca va fi cu mama lui, sa nu fie pacalit si sa i se dea un post mai putin bun, fata de calitatile lui. Ce post trebuie sa primeasca cel mai bun absolvent din toata promotia pe tara, care va fi primul sa-si aleaga locul de munca?
Era primul si ultimul nostru an, de fapt, era numai o jumatate de an, al lungilor plimbari in Iasi, al discutiilor interminabile legate de filozofi greci si latini, care mi-au placut dintotdeauna, inca de la lectiile dirigintelui meu, din scoala generala, despre viata, care de abia trebuia sa inceapa, subiect in care eram amindoi ca elevii mici ce silabisesc cuvintele din carte. Cum as fi putut sa trec aceste etape de invatare, cu partenerul pe care il doream cel mai mult? Am incercat sa-l conving sa primeasca repartitia in Iasi, el ar fi vrut si as fi fost sigura ca aveam destul timp sa reusesc sa-l tin langa mine, dar mama lui s-a impotrivit. Un om asa de capabil trebuie sa lucreze in capitala unde va avea mai multe sanse de progres, si ea a reusit in cele din urma.
Examenele au mers dupa asteptari, am avut destul timp, cate o saptamina sau doua pentru ficare obiect.
Am asteptat pana Diamant a primit 10, la lucrarea de Stat si am plecat impreuna cu valiza si tramvaiul spre gara. De atitea ori, acelasi peron, dar de data asta cel mai trist. Nici nu stiam ce sa ne spunem, nici gindurile, nici cuvintele noastre nu mai stiau, numai timpul va vorbi si va hotara. Trenurile noastre au sosit la aceeasi ora si tot asa trebuiau sa porneasca. Cu greu ne-am desprins mainile si cred ca n-am indraznit sa ne sarutam, sa nu fie asta un semn de despartire. Ne-am indreptat ficare spre trenul care il astepta, si ne-am uitat in urma cit se mai putea vedea. Compartimentul meu era iarasi gol.
Doua trenuri plecau grabite spre doua colturi de tara opuse.
Duceau departe, dar cit mai departe, lumina, speranta si lacrimi ascunse…
Aici, unde totul parea ca e bine,
Sa nu mai existe iluzii desarte,
Sa spulbere urma iubirii furate,
Aici nu ramane nici viata, nici moarte,
Doar vesnice trenuri ce pleaca departe…
BIANCA MARCOVICI, ביאנקה מרקוביץ de pe MUNTELE CARMEL,ISRAEL,SCRIITORI ISRAELIENI 