lumea în care trăim

p10402531.jpg  motto

cap. 1:”In vremuri de restrişte cultura se opreşte”! Ion Caramitru
(24.09.1999)

Nicăieri nu e mai bine decât acasă!

Sărbătoarea de Sucot o aşteptam cu ardoare. Proiectasem o excursie în doi… la
Poiana Braşov. Escala am făcut-o la Bucureşti la Hotel „Capitol” Reuşisem să
vedem „Intercontinentalul” luminat feeric din balconul hotelului nostru .
Capşa, aflat în faţa hotelului era în renovare.Se consolidau stâlpii
construcţiei. Clădirea părea o ruină din filmele de război.Ce m-a frapat în acea
unică zi , la Bucureşti a fost o emisiune de la Tv.Nu auzisem de foarte multă vreme cum mai sună limba română.Încă îmi rămăsese în memorie cele doua ore cu Ceauşescu şi doar el. Intrând în Hotel ,la recepţie
până am primit cheia de la cameră, am auzit o voce cunoscută care vorbea la tv.
din camera recepţionerilor… Intreb?
-E cumva Corneliu Vadim Tudor acum pe post?..şi, în continuare ciulesc
urechile şi aud :”problema evrească…Antonescu…poporul român nu este un
popor de criminali,ungurii … ”
-Da, e chiar dumnealui- spune recepţionerul ,arătându-se foarte preocupat să
primească grupul de turişti israelieni. Am ajuns în cameră…Am deschis
televizorul.Am rămas aşa, pironită –ascultând-l pe Vadim vreo două ore
bune. Am reţinut că era un dialog între două partide. Fiecare vroia să desfinţeze
platforma celuilalt în viitoarele alegeri.”Iar o iei razna”-domnule Vadim!-spunea
Stoienescu,-candidatul şi potenţialul adversar la …Vadim venise
împopoţionat cu o cravată vişinie, cămaşă albă , haină albastră ,toate sidefate…
rimelat la ochi ca o femeie ,cu obrajii roşii… arăta exact ca un comic fără joben!
De câteori era întrebat ceva despre platforma economică ,în loc să răspundă
citea câte un paragraf din curiculum vitae al adversarului său, comentându-
l,mistificându-l.Cîteva exemple:”Domnule,de ce eşti numai subinginer ?”sau „Prea
repede ai căpătat o bursă la Amsterdam, cine ţi-a dat-o! „… Prea repede ai
avansat şi te-ai ajuns în armată, pe ce cale”!?
„Ce fel de scriitor eşti, n-am citit nici o carte de a ta”!?
Bineânţeles că interlocutorul său l-a cam pus „cu botişorul pe labe”… însă a fost teribil
de jenant . Noroc că şi el a fost pregătit şi ,până la urmă şi-a scos cărţile …cu coperţi cu tot pe
masă! Omul era într-adevăr scriitor. Parcă urmărisem un film de tensiune!
Domnnul „ia-o razna” era informat aproape la perfecţie. Mânuia foile exact ca şi
Bibi – faţă în faţă cu adversarul său electoral. că Bibi a avut în faţă doar
grafice statistice! Mi-a lăsat un gust amar toată emisiunea.
Am înţeles atunci că se merge înapoi ca racul…cu paşi destui de mari.
Ce se schimbase oare în bine în ţara care o părăsisem!? Sau poate mă înşelam!
La ştiri i s-a luat un interviu lui Ion Caramitru, Ministrul Culturii .Vroia să-şi
dea demisia.. Nu i se aprobase bugetul necesar pentru cultură!
Am reţinut o frază: „In vremuri de restrişte cultura se opreşte”!(24.09.1999)

Dimineaţa , pe la ora 8 ar fi trebuit să o luăm din loc, spre Poiana Braşov.Am
dejunat şi promţi ,la ora fixată ne-am postat lângă uşa hotelului aşteptând
minibuzul care trebuia să ne ducă pe toţi israelienii la Poiana Braşov. Minibuzul
a sosit .Noi am fost singurii pasageri punctuali.Ceilalţi au ajuns cu chiu cu vai
până la ora 9 . Nu-şi puseseră ceasurile înainte cu o oră. Nu erau de origină
română ci taimanezi din Israel. Ne-am înarmat cu răbdare şi am aşteptat fără comentarii,
cuminţi lângă hotel. In apropiere era un chioşc de ziare. Am cerut câteva reviste
literare…
„N-avem,a …ba da …uite un” Luceafăr „, dar e vechi”, spune vânzătoare. L-am luat,
gândindu-mă să am ce să citesc la Poiană. Călătoria a fost frumoasă şi
încetinită..Se lucra mult la refacerea drumurilor. Din când în când câte o reclamă
mare pentru ţigări pusă pe plancarde metalice. Am reţinut o reclamă:”Acceptă
provocarea şi mergi până la capăt ALO-te provoacă la Dialog”.Vremea era
superbă.Totul promitea. Escalele făcute pe drum , în diferite puncte turistice ,mi-
au făcut o bună impresie- Am băut o răcoritoare ca lumea şi la fel un expresso
nefalsificat. Partenerul meu de viaţă a băut o bere rece, la care n-a avut nici un
comentariu. Eram amândoi extasiaţi de privelişe. N-aveam cuvinte…Era ca într-un
fel de paradis în jurul nostru. Mi-am amintit că, pentru prima data, eu am primit
în mapa cu biletele de avion şi explicaţii în româneşte -La sfârşit era adăugat cu
literere mari,colorate:”VACANŢÂ PLÂCUTĂ”!

^^^

Trăiesc viaţa altuia mult mai intens -un vers de-al meu ,poate învechit! Acum
trăiam propria-mi viaţă. Ceva se hotăra pentru mine, o simţeam în aer!
Emoţiile se mai estompaseră. Am ajuns în camera de hotel „3 stele”.Aveam
televizor şi frigider.Ce n-aveam ?; ceva foarte necesar :geam care să se deschidă
normal. Era un hublou care se putea deschide prin balans la 30 de grade.
Stupefiată…era puţin spus. Am intrat în baie. Acelaşi geam vopsit, gen
hublou.”Colac peste pupăză” caloriferele erau calde. Afară era 24 de grade
Celsius! Incerc să realizez că nu vom avea aerul visat în hotel. Vom colinda toată
ziua ,deci.Totuşi trec pe la recepţie.Solicit o cameră cu geam normal.Mi se spune
că e un Simpozion pentru medici şi că totul e ocupat. Mi se promite că voi primi,
după aceea , o altă cameră. După-masă am reuşit să vizităm aproape toată
Ploiana.Totul era drăguţ, nesperat.Panorama era exact ca în Elveţia. Respir cu
toată puterea. Respir, în sfârşit… un aer neviciat.Pe vremea răposatului nu
ajunsesem să văd Poiana Braşov . Plecasem din ţară, mai bine zis din Iaşi, în
septembrie 1991. Amintirile mă leagau foarte strâns… cu mii de fire.Comunicam
cu scriitorii ,comunicam cu prietenii de-o viaţă. Cu toate astea , dorul de pământul
negru, de verdele verde era cu mult mai puternic decât orice lucru.Pe undeva Celan
a scris că rădăcinile noastre sunt tăiate …dar eu prinsesem rădăcini, undeva la
etajul 10 în Haifa.Aici âmi clădisem culcuşul.ASici âmi găsisem identitatea piedută!

###
Dimineaţa următoare, ieşind din sala de mese, recunosc un chip. Viorica, fosta
mea vecină de bloc ,din Iaşi. Ne îmbrăţişăm. Lumea e mică! -zic.Numai cei plecaţi pot înţelege ce ânseamnă o ântâlnire peste ani! Era cu familia
sa. Depănăm amintiri.Mergem împreună cu telefericul la Postavarul,cota 1635 m!
Soţul ei, doctorul Pandelli e unul din invitaţii la Simpozion. Merge cu noi ea şi
fata ei.Sus era cald. Muştele înţepau-lucru de mirare! Escaladăm tot ce mai
putem escalda .O minune trebuie privită din toate unghiurile-Prindem ultimul
funicular pe la ora 16…O grupă de copii nu au avut bani pentru coborâre. Erau
prea mulţi. Dacă ar fi fost mai puţin i-aş fi ajutat,dar erau cu profesorii sau organizatorii!
Au rămas cu toţii după bara care se declanşa pe bază de bilet magnetic.
Mergem să ne odihnim dar nu reuşim.O ciocănitură în uşă…O doamnă se
prezintă:sunt poeta Iysak Martha. Am venit să te cunosc…)mai târziu tare m-a dezamăgit această fiinţa …)
Il las pe soţul meu să doarmă. Mergem în holul hotelului să stăm de vorbă.Avem
ce ne vorbi, de-ale poeziei. Tocmai se desfăşurase „zilele poeziei” la Satu Mare. Imi
arată Revista „Poesis „şi îmi desprinde o foaie, în care am o cronică la ultima
mea carte.In sfârşit…visul mi se împlineşte.Problemateca Holocaustului şi
„Războiul din Golf” este descrisă şi exemplificată de tânărul critic Vasile Baghiu cu
date poetice din cartea mea „Amprente”.
Martha e poetă şi traducătoare .Incerc să o conving să vină definitiv în Israel…A
venit special tocmai din Sighetul Marmaţiei să mă vadă .
Discuţiile se prelungesc până la 10 seara.Familia dr.Pandelli mă invită în sala
de mese, unde se dădea o recepţie ce marca sfârşitul Simpozionului pe teme medicale. Gust câte
ceva .La 11 seara intrăm la discotecă. Dansăm ca la 20 de ani circa o oră şi ceva. Mă lasă
puterile cu toate că sunt mare dansatoare.Am ritmul ân sânge.Nu degeama am studiat vioara 17 ani ! Muzica era groaznic de tare. Trebuiai să dansezi, numai ca să rezişti la decibeli! Ii spun lui Delu să mergem la culcare. Sunt obosită… dar o oboseală
plăcută, tinerească. Munca pe calculator ,redactări de devize tehnice, documentaţii, cărţi, ce mai şi încă in ebraică ,noroc că betonul se cheamă tot beton, tensiunea de la serviciu mă epuizase în ultimul timp. In sfârşit … un concediu în doi.
La ora 5 dimineaţă sunt sculată din somn de propriul meu stomac,de vise şocante. Mă duc la
baie.Vomit! Mă doare capul. Mă întind din nou în pat..Vorbesc cu mine :am uitat că nu mai sunt atât de
tânără…şi schimbarea de altitudine ,şi mămăliga şi papanaşii aceea.Pauză, imi
spun.Nu voi mai mânca… La ora 10 cobor la micul dejun.Beau numai un ceai.Sunt
puţin îngrijorată. Aflu că fata dr.Pandeli e în convalescenţă. Avusese meningită
virală.Doar nu fac vreo meningită,Doamne fereşte!
Trec pe la recepţie. Aflu că pot să-mi schimbe camera.Ii fac soţului meu o
surpriză,îmi spun.Cer o cameră cu balcon şi pat dublu.Merg sus şi fac singură
toate bagajele .Ne-am adus lucruri ca pentru polul nord:căciuli,ghete,scurte de
ploaie,umbrele,toate grele .Afară era cald şi frumos.Puteam să privesc soarele nu
mă orbea ca în Haifa.
Mă simt fără vlagă. Am făcut prea multe ieri şi, nu mă odihnisem .Plus bagajele
astea,of Doamne! Mi se spune să le las lângă uşă că vor fi luate şi duse la ora 12
.Cobor să mă pozez cu familia Pandelli.Ei se întorc la Iaşi. Facem câteva
poze.Apoi poza de adio! Mă întorc ,simt că vomit din nou.Intr-adevăr se
întâmplă.Necăjesc nişte flori din faţa hotelului.
Leşin instantaneu.

cap.2
M-am trezit în momentul când am simţit că cineva mă strânge de gât (vorba
vine) De fapt, capul meu se bălăbănea în mâinile dr.Pandelli.Mă trezesc din leşinul veşnic .Reuşesc să văd unde
dorm…şi văd că mă aflu pe asfalt, întinsă ,cât eram eu de lungă sau scurtă, cine
mai ştie…Mi se aşează maxilarul, mi se mişcă capul brusc, totul într-o fracţiune de
secundă…
Am avut impresia că m-am sculat dintr-un somn adânc şi visasem
un tablou negru … negru cu cercuri portocalii…dar mi s-a părut, deci. O
ambulanţă apărută ca din pământ mă încarcă ca un sac de cartofi.Primul ajutor al doctorului Pandelli mi+a salvat viaţa.Ii datoram totul .Mă ţin de
patul ambulanţei, mai am putere, simt serpentinele,le mai simt încă.Colind spitale,sunt încărcată şi descărcată,interogată, pipăită,introdusă la City,şi în
sfârşit sunt depusă într-un pat de spital, care semăna cu un şanţ de la Ţibăneşti acoperit cu un cearşeaf de culoarea vântului turbat.Perna era şi ea umplută cu
câlţi făcute cocoloşi aşa că, renunţ la ea, folosesc mâna ca pernă, în curând nici
mâna, pentru că voi fi băgată la perfuzii, ba pe stânga ba pe dreapta. Diagnostic
„Sindrom vertigo , sincopa”…
Încep să realizez unde sunt. Mă apucă plânsul. Sunt într-un fel de amorţeală.Nu
pot reacţiona la nimic.Doar înregistrez amănunte…mereu mai multe
amănunte.Incep SĂ MĂ SIMT. Lucrurile stau destul de rău.Mă consolez că îl
văzusem pe doctorul Pandelli respirând uşurat ,după City.Imi spun deci că,
probabil, voi fi cândva bine. Işi i-a rămas bun de la mine. Se întoarce la Iaşi.Incep
să adun date despre mine:”sincopă”…ce-o fi aia , cu ce se mănâncă, mă întreb, e un
termen muzical, mai bine i-ar fi spus Contratimp!
Mai târziu aud … ” edem difuz occipital,sindrom”,etc,etc…îmi era
suficient.Incerc să cobor din pat.Cad înapoi… de data asta conştient.Văd
camera:8 paturi şi un televizor. Mă consultă o doctoriţă simpatică. Imi recapăt
încrederea.O cheamă Magdalena.Pot citi pe ecuson.Pe sora medicală o cheamă
Veronica.E semn bun! Ascult zgomotele Se spune ceva la Tv. legat de două
bande de traficanţi arestate. O pacientă comentează:

-„Uite ,vezi- acum suntem buricul pământului,numai de noi se vorbeşte!”
Înţeleg tot ce se spune. .. dar răspund de prea multe ori în ebraică! O pacientă
are scleroză în plăci. E foarte tânără, prea tânără.O alta , de supărare a intrat într-
un fel de comă. Fata ei din America, după ce i-a crescut nepotul … l-a scos din
ţară prin Crucea Roşie …Acum nu a mai primit nici o scrisoare de la ea, de
aproape 3 ani! Soţul ei a dormit în spital. Erau paturi libere .Si soţul meu a
dormit alături. Reuşise să sune acasă la Haifa. Eu aveam şi o mică pareză
pe stânga.Nu-mi simţeam obrazul.Eram curioasă unde sunt. Am întrebat şi am aflat până la urmă.La
„Neurologie”,spital din Braşov. Deci doctoriţa care m-a pus să zâmbesc şi să scot
limba era neuroloagă! L-am rugat pe soţul meu să cumpere duciuri şi flori pentru
toată lumea. Remarcă preţurile pipărate!
Incepuse să-mi vină vizitatori. Mara, prietena mea din Iaşi, a fost anunţată de
sora mea din Israel şi, m-am trezit cu ea la spital. Fetele mele se agitau acasă
Luaseră legătura cu Societatea de Asigurări.Un telefon de la Ambasadă.Toate pe
mibilul Marei, venită de la Iaşi. Mi-am amintit de Elie WIESEL care avusese un
accident de maşină în America. Fusese pus în ghips până la gât ….amintindu-şi o
anecdotă care i se potrivea ca o mănuşă , pe care o spunea tuturor:
„un om îi înşiră prietenului său nenorocirile care s-au abătut asupra lui:şi-a
pierdut slujba,casa,portofelul,logodnica.De fiecare dată prietenul îi răspunde:Ar
fi putut să fie şi mai rău.”La sfârşit.ne mai putând suporta,tipul exclamă:”Dar ce-
ar fi putut să fie mai rău!”. Iar amicul îi şopteşte:”Toate astea mi s-ar fi putut
întâmpla mie.”
###
Lucrurile au început să fie percepute de mine, mai ales noaptea.O bătrână sforăia
într-un hal fără de hal. Parcă trecea trenul prin cameră…Lovită pe umăr tăcea
câteva minute, apoi o lua de la capăt…iar locomotiva,iar marfarul …
Oboseala s-a accentuat în următoarele zile.Vizitatorii celorlalţi rămâneau să
doarmă. Geamurile nu se deschideau. Mirosul de usturoi persista împreună cu
alte mirosuri. Eu încă nu reuşisem să merg la toaletă. Una din vizitatoarele
bătrânei avea frunculoză. O priveam speriată cum se mişcă printre
bolnavi. Aşternuturile nici gând să fie schimbate,nici pomeneală.Am reuşit să
primesc o linguriţă să mănânc cel puţin supa. Mi s-a spus că trebuie să-mi
aduc de acasă…Am întrebat care casă, cea din Haifa? Pijamaua era
bărbătească. Avea un singur nasture şi fentă în faţă. Mi-am dat seama a doua zi şi
mi-am pus ceva pe dedesupt. Mâinile mele erau albastre la încheituri.Mi se
pusese un fluturaş pentru transfuzii ,exact la încheietura mâinilor.Mai pe urmă
mi l-a mutat la picior.Era mult mai bine,aproape bine. Din când în când eram
dusă la verificări. Mă încărcau şi mă descăcau dintr-un scaun cu rotile. Cel mai
rău mă simţem în lift. Suferam de claustrofobie uneori. Bărbatul meu se plânge
că este coadă la Wc…Zice că e o singură toaletă pentru un etaj întreg! Mai târziu l-am
vizitat şi eu , cu un scaun special. Echilibrul meu instabil mi-a dat mult de
furcă…călcam pe o baltă de pipi fără s-o pot ocoli.
Telefoanele nu conteneau . Pelefonul prietenei mele era puntea de legătură între
ambasadă, asigurări şi fetele mele. Soţul meu ieşea în hol ca să vorbească.Bunul
simţ al tuturor era cartea de vizită. Mobilul împrumutat a rămas la noi.Se
pregătea plecarea noastră acasă,se spera…Soţul meu a coborât până jos să-mi
cumpere câte ceva, de câteva ori. Imi spune că Braşovul seamănă cu
Amsterdamul dar ,păcat că nimeni nu se ocupă de faţade să le renoveze.Imi mai
spune că e „Ziua Berii” ca şi la Muenchen. Eu zac într-un pat de spital cu o gaură
la mijloc. Mi se comunică că azi sau mâine… voi pleca acasă. Incă nu ştiu nimic
precis.Totul se învârte în jurul meu în imagini difuze ,ca şi edemul meu de la capul Dovleac.
Mişcările bruşte îmi provoaca dureri. Sunt făcută din bucăţi ,îmi spun …ca o
păpuşă de lemn. Ca o nevertebrată…
Apogeul concediului meu „de plăcere” se apropia.Soţului meu i se furase mobilul
pe care îl împrumutase de la Mara, pe stradă, din mers.Antena din buzunarul de sus, a
atras privirile unui amator de electronice.Rămânem fără legătură.Rămânem suspendaţi.

cap.3

paralele bolnave

Fără mobil nu ne rămânea nimic de făcut decât să aşteptăm.
Eu visam cu ochii deschişi.
Mi- l aminteam pe tata,săracu’ Saul!
A zăcut aproape două luni în spitale. Il operase de hernie… şi el avea de
fapt ceva cu ficatul …L-am luat în ultima zi acasă.Slăbise 20 de
kilograme.Vroia să moară acasă. Mi-a spus:”du-te şi cumpără loc la cimitir
de la Comunitate.”I-am răspuns :”nu plec de lângă tine,oricum astăzi e
vineri şi e închis”.A rezistat până duminică dimineaţă la ora 6. Mă sculasem
de lângă el,plecasem din casă …la casa mea. Am primit telefon după
jumătate de oră.”Tata s-a dus,tata s-a dus”….Avea numai 62 de ani! L-am
lăsat la Iaşi singur cu piatra lui puţin răsturnată(z”l)atît de singur ,mort atît de tînăr!
Cu soacră-mea Roza ,situaţia a fost şi mai crudă.A stat mereu la noi. Am îngrijit-o până şi după operaţia de la ambii ochi, fusese aproape oarbă. A vrut să moară în Israel . O boală necruţătoare a măcinat-o(Cernobâlul ziceau doctorii).N-a murit de boala asta
năprasnică, a căzut în casă cu capul de pardoseală,într-o dimineaţă când, ca un facut n-a fost nimeni acasă.Trei săptămâni n-a putut
să înghită nimic. S-a dus apoi… lăsând moştenire avera ei:un lanţ de aur.Intâi l-a dăruit nepoatei mari, apoi nepoatei mici şi, mai apoi mie.Uitase… între timp, că e vorba de acelaşi lanţ. L-am purtat eu la nunta fetei mele cele mari.
Atmosfera de spital devenise ceva mai bună. Eram îngrijită chiar dacă
condiţiile de igienă lăsau mult de dorit. Coloana mea vertebrală era tare obosită.Capul ,încă nu mi-l puteam ţine. Era prea greu,aveam ameţeli.La
mişcări bruşte aveam vedenii.Piramide se uneau într-un punct,în cădere liberă.Le-am denumit:Cheops şi Sfinx!
După-masă ,p e la ora 5, intră portarul în cameră. E cineva Marcovici aici?
Noi răspundem că da..
-„Aveţi un telefon , coborîţi la poartă” -spune portarul.
Soţul meu se întoarce după câteva minute…Plecăm în seara asta.Am fost
anunţat de la Asigurări! Ambulanţa vine la 7 iar avionul decolează la ora
11.35!
-Dar bagajele noastre sunt la Poiana Braşov-„Cum ajungi aici până la 7″
înapoi la Braşov?
Soţul meu plecă imediat spe Poiana.Eu încerc să-mi scot lucrurile de pe
mine şi să mă schimb. stînd în pat.Fata cu frunculoză îmi dă ajutorul
necesar.Ii dau cadou tot am avut la mine de prin sertare.Mai ca încearcă
să-mi sărute mîna!Mi-o retrag la timp. Nimic nu preţuieşte mai mult decît
ajutorul care îl ai nevoie la momente de răscruce!Scrisorile de acreditare
sau, mai bine spus :”ieşirea din spital” – mi se face în viteză.
Mi se recomandă să stau numai la orizontală. Iau
medicamentele pentru seară.Cad într-un fel de amorţeală conştientă.In jur
de 7 seara sunt luată cu ambulanţa.Soţul meu reuşeşte turul de forţă şi se
întoarce la timp.Ajungem la aeroportul Otopeni – Bucureşti după un timp
record.Soţul meu îmi spune că pe porţiuni de drum a ajutat şi Poliţia
Română.Sunt introdusă în avionul EL-AL într-un fel de cutie suspendată
de tavan,sau poate pe 6 scaune,cine mai ştie.Moţăi tot drumul. Nu beau ,nu mănânc pentru că nu pot…Ajungem
la aeroportul Ben Gurion- Tel Aviv. Mă aşteaptă din nou o ambulanţă.Fetele mele şi sora mea sunt cu mine.Soţul meu este oprit la verificări la poarta de ieşire.Il văzuse cu figura lui speriată şi cu mai multe
bagaje ,cine ştie…
-„Eu vin cu soţia în ambulanţă şi ea mă aşteaptă, iar tu vrei să-mi verifici
bagajele?”-strigă soţul meu exasperat!
Respectivul s-a dat la o parte şi l-a lăsat să treacă fără controlul vamal. A
înţeles şi asta era important.
Călătoresc la orizontală . Recunosc drumul spre casă,luminile
speciale….Centrala electrică de la Hedera…Incep să mă trezesc la
realitate.Nu visez, sunt ACASĂ. Mă podeşte plânsul. Am avut noroc…!

cap 4.
Un lucru este clar merg spre Haifa…Sunt „descărcată” la spitalul
Rambam. Ambulanţa e foarte modernă. Patul se transformă în scaun apoi
din nou în pat…N-am trecut prin aer liber nici de fel…
Uitasem cum arată o ambulanţă cu amortizoare de călătorie.Cele care
călătorisem în România erau de pe timpul lui Papură-Vodă.
„Heder hamiun”…Camera în care sunt primiţi,de obicei soldaţii noştri
răniţi veniţi din Liban!
Să vezi cu ochii tăi asta nu privind la „hadaşot” )ştiri adică e cutremurător!
Ora internării mele : 3 .30 dimineaţă…Mi se pune din nou un fluturaş de
perfuzii … de data asta deasupra mâinii.
Mi se ia tensiunea şi cu asta basta…
Toate paturile sunt ocupate şi aşezate pe două rânduri, separate printr-o
perdea.Mi se trage perdeaua.Nu mai văd nimic.Aud doar
zgomote,discuţii.Sunt, probabil urgenţe mai mari.Adorm.Mă trezesc
îngheţată.Temperatura e foarte scăzută în cameră, mă acopăr cu ce
pot.Pe la 7.30 mă consultă o doctoriţă. Incearcă să mă dea jos din pat, dar
nu reuşesc să-mi ţin echilibru, cad înapoi. Capul îmi vâjâie. Simt din nou
schimbarea de altitudine, altitudinea mea…Oare de ce!?
Se uită la tomografiile aduse din România..Vorbeşte ruseşte cu încă un
doctor.O soră medicală cu accent polonez vrea să mă externeze…O fitileşte
pe doctoriţa care vorbeşte ruseşte. O toarnă la alt doctor cu grad mai mare
că priveşte prea mult radiografiile!
Sunt luată cu tot cu pat şi dusă la alte radiografii. Mă plimb prin curtea
spitalului cu tot cu pat. Merg contra curentului,oameni vin probabil la
serviciu,sunt mulţi.Ies şi-n aer liber.Vântul adie a hamsin…
Pe la 11 ajung din nou în camera cu pricina, sunt depusă după perdea. Din
nou sunt verificată şi se ia o hotărâre .Sunt internată la
Neurologie…Hematomul de la cap nu se resorbise pe deplin ! Nu-mi aminteam multe lucruri, amnezia,flashback-uri …!!!

###

„Israelul este astfel aşezat pe malul Mării Mediterane închât din fiecare
punct situat în interiorul ţării poţi ajunge într-o jumătate de oră fie la
mare,fie într-un prizonerat arab”(Efraim Kishon)

Aşa mă şi simţeam în spital la Rambam.Cale de
câteva zile s-a vorbit aporape numai arabă pe holuri şi, în rezervele de
alături.Musafirii veneau şi se aşezau la taclale zile întregi…Am numărat la
bolnavul de vis-a-vis ,numai într-o singură zi au venit cca. 30 de persoane,
cu mic cu mare.Stăteau înghesuiţi Ore speciale de vizită la Neurologie
însemna de la 7 dimineaţă la 9 seara…De odihnit ca bolnav, nici vorbă să
fie.Reuşeam să aţipesc câteva minute, între două hârâituri de scaune trase
sau vociferări neânţelese într-o limbă bizară, poate druză.Pe culoare erau
paturi cu bolnavi.Totul părea improvizat într-o baracă.Cind te gindeşti ca
la Braşov stătusem internată în acelaşi tip de secţie dar într-o clădire
impunătoare cu tavane înalte!? Incep să privesc lumea care se perindă
Rochiile doamnelor druze sunt viu înflorate şi lungi, cu batice în cap,
înfăşurate în jurul gâtului,de câteva ori, când afară era 30 de grade Celsius
şi mă aflam în Haifa zidurilor mele de sprijin. Imi era dor de acasă, de de
muzica mea !
Prima baie care mi s-a făcut în pat, de către o etiopeancă a fost un
balsam.Trecuse aproape o săptămână şi nu fusesem primenită.I-am dat
imediat un cadou pe care s-a eschivat să-l primească.Nu era
obişnuită.Cutia metalică a bombonerii era o mână cu un ochi „împotriva
ochiului rău”. Am insistat mult. L-a primit. Etiopeanca era gravidă. O femeie
frumoasă cam de 40 de ani! M-a mirat foarte mult felul de a spăla a unui
bolnav ..Patul nu se impregna cu apă pentru că era făcut din ceva
impermiabil…Incepuse să-mi fie teamă de deochi…Aflasem , înainte de
plecare în concediu, că voi fi premiată pentru poezie la Tel Aviv.Mare minune.Ma simteam o poeta oarecare !
Noaptea nu puteam dormi … Rezerva mea se afla lângă
dispecerat.Telefoanele zbârnâiau,surorile alergau de la o rezervă la alta, se
vorbea arabă, ebraică, druză, surorile ştiau toate limbile chiar şi rusă:gde
rabotai?, m-a întrebat una din surori! Ce să-i faci eram blondă! Tot felul de
sunete bizare de la aparatele cuplate la bolnavii din jur, îmi dădeau
fiori. Piramidele mele halucinante apăreau mereu, când încercam să stau la
marginea patului sau să cobor. Cu voinţă am reuşit să le stăpânesc, în cele
din urmă. Imaginile se aşezau frumos la locul lor.. încet… încet. Se pare că
găsisem ac de cojoc pentru ameţeli. L-am luat pe soţul meu de braţ şi m-am
ridicat în picioare după aproape o lună. Succesul a fost remarcat
imediat…copăcel, copăcel. Cât e de greu să stai copăcel. Citesc în „Luceafărul”
pe care îl mai avem încă cu mine rubrica:”fără comentarii”:Cu Hristos îmi
doresc să fiu lesbiană „…scrie o poetă cunoscută din România…Într-adevăr
fără comentarii.. .Mai jos scrie că a primit un premiu literar !Probabil că e o condiţie de promovare, îmi zic.
Lumea s-a aiurit sau aşa o fi fost şi înainte!? Chiar şi în noaptea
dormită la Poiana Braşov, reclamele pentru lesbiene şi nu numai…
întrerupeau filmul, din când în când. O voce languroasă de femeie
prezenta diferitele clipuri cu un şarm greţos. Parcă la noi e altfel..? N-am
eu timp să urmăresc emisiunile sau să citesc reclamele…
&
După încă câteva zile o ambulanţă mă transportă acasă. La plecarea din
spitalul Rambam, pe Arcada de ipsos zăresc doi porumbei alături. Semn
bun,îmi spun! Imi amintesc că, în ziua în care ” am amăgit pământul”, la
Poiana Braşov, soţul meu mi-a povestit un vis:”parese că s-a dărâmat casa noastră dintr-un unghi.Cînd a trecut în celălalt unghi casa era în
picioare”. Se pare că aşa şi se întâmplase, ceva poetic!

Fac multe exerciţii de refacere fizică şi mentală,scris şi citit . L-am bătut pe soţul meu la
şah în 10 minute. Nu mi s-a întâmplat asta de 30 de ani!…Se pare că
„lovitura la cap ” a ajutat puţin. O reaşezare a ordinei priorităţilor în viaţă , nu strică….(avertisment pentru cei care se simt atât de convinşi că lumea e a lor mai mult de o veşnicie!) Mă voi ocupa şi de mine, e timpul .O femeie deşteaptă e un pericol social. Vrea neapărat un scaun în Kneset,(guvern) iară mie îmi trebuie unul care să se transforme în pat, la ore nepotrivite. Aş dormi tot timpul dar, cine o să-mi acorde timpul necesar?
Trebuie să mă rog pentru acei care suferă sub cerul Nesperanţei!
ZIDUL PLÂNGERII m-a atins şi cred că m-a vindecat!

Încep sa devin puţin mistică, puţin religioasă când totul atârnă de un fir de păr…

Bianca Marco  ©
1999

2 gânduri despre &8222;lumea în care trăim&8221;

  1. piticii slabi ai memoriei mele , de Bianca MARCOVICI

    (Material propus pentru publicare la data de: 18-10-2004)

    mă îndrăgostesc
    întotdeauna de oamenii
    fără nici o poezie, stângaci, repetitivi
    şi impulsivi!
    Mă îndrăgostesc întotdeauna
    de piticii slabi ai memoriei mele
    înclinaţi să creadă în puterea lor
    virtuală
    (lilieci, doar lilieci,
    tavanul şi podeaua lor e totuna…)
    încerc să-i dresez, să–i schimb, să le
    dau forma mea,
    dar eşuez !

    le-aş spune-o-n faţă
    însă
    n-aş suporta durerea lor căţărătoare,
    n-aş suporta !

    Bianca Marcovici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s