excelent! stiri preluate!

  

Premiile Cartea Anului

Miercuri, 12 decembrie 2007, la Clubul Prometheus din Piaţa Naţiunile Unite, Fundaţia Anonimul şi revista România literară au decernat, pentru a cincea oară, Premiul Cartea Anului. Dintre cele şase valoroase volume, semnate de autori ca Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, Şerban Foarţă, Ioan Lăcustă, Gheorghe Parusi şi Dan Stanca, juriul redacţional trebuia să aleagă – cu „o cruzime” scuzabilă de ritualul oricărei selecţii – unul singur. Cu totul reprezentativ. Şi a decis: romanul Orbitor. Aripa dreaptă, de Mircea Cărtărescu este cartea-eveniment publicată în România ultimului an. Lucrul a fost deja anunţat în cotidiane şi la TV, cu surle şi trâmbiţe, aşa cum a fost anunţat şi celălalt mare premiu al serii – Opera Omnia – pe care l-a câştigat extraordinarul poet şi traducător Mircea Ivănescu.
Nu vom stărui excesiv, aşadar, asupra manifestării în sine: bine organizată, cu mărturisiri surprinzătoare, cu discursuri de un umor spontan, cu un aer distins, în ton cu sărbătorile care se apropie, cu un public numeros şi valoros (un rapid tur de sală: Denisa Comănescu, Ioana Crăciunescu, Ioana Nicolaie, Laura Albulescu, Aura Christi, Dan Sociu, Simona Vasilache, Viviana Muşa). Vrem doar să oferim cititorilor fideli ai României literare câteva mostre din atmosfera de la Prometheus şi din vorbele sincere care s-au rostit pe scenă.
Preşedintele juriului, Nicolae Manolescu, a schiţat precis şi elegant opera lui Mircea Ivănescu: „este unul dintre promotorii unei noi poezii, care s-a făcut la noi începând din anii ’60-’70. Un poet care la debutul lui, de la sfârşitul deceniului al şaptelea, nu spunea mare lucru unei critici care considera că adevărata modernitate are un alt caracter. Ivănescu nu era modern în sensul poeziei româneşti şi în general europene din anii aceia. El venea cu o cultură din altă parte a planetei literare, era un anglist care citise foarte multă poezie americană. De altfel, unora dintre dumneavoastră, Mircea Ivănescu le este cunoscut şi ca un eminent traducător. Traducători sunt mulţi, traducători buni sunt ceva mai puţini, dar traducători care au tradus în acelaşi timp din Kafka şi din Joyce nu sunt aproape deloc. Am dat două exemple extreme. Dar dincolo de asta, premiul este acordat poetului Mircea Ivănescu. Un poet de-o factură cu totul specială, ieşit din curentul principal al poeziei române moderne şi care la rândul lui a determinat o întreagă generaţie poetică.”
Despre romanul Jiquidi de Nicolae Breban, Alex Ştefănescu a sintetizat: „Nicolae Breban este un scriitor care nu mai are nevoie de premii, el înnobilează pur şi simplu premiile care i se acordă. Al patrulea roman dintr-o tetralogie, Jiquidi aduce în prim plan unul dintre cele mai puternice personaje demonice din literatura română. În plus, aici e reabilitată ideea de discuţie, aici avem adevăratele talk-show-uri ale vremii noastre.”
Prezentat în cuvintele calde ale Ioanei Pârvulescu, Mircea Cărtărescu, autorul trilogiei Orbitor, arată cam astfel: „A fost o carte care m-a cucerit de la început. Douăsprezece sunt motivele pentru care iubesc romanul Orbitor: pentru că este un proiect extrem de riscant dus cu bine la capăt într-o lume românească a zidului părăsit; pentru că, asemenea numai marilor cărţi, lărgeşte Weltanschauung-ul; pentru că, dacă îl deschizi, nu-l mai închizi; pentru că ceea ce scrie Mircea Cărtărescu e convingător nu numai pentru români, ci şi pentru străini, în traducere; pentru că priveşte înapoi fără mânie şi părtinire, şi ne lipsesc asemenea priviri; pentru ceea ce nu are: nimic provincial, nimic prăfuit, nimic căznit; pentru ceea ce are: poezie de cel mai înalt nivel, proză inimitabilă, metafizică şi fizică, omenesc şi prea omenesc, cu un singur cuvânt, totul; pentru personajul mamă şi personajul tată şi pentru geamănul cel rău; pentru că este Levantul în proză al lui Mircea Cărtărescu; pentru că cei doisprezece ani în care a muncit la proiect i-au dat acestuia viaţă; pentru că, dacă literatura română contemporană ar fi de aur, Orbitor ar fi de platină; pentru că, dacă literatura română de azi ar fi din platină, Orbitor ar fi din carne şi sânge şi suflet.”
Iată-l pe Şerban Foarţă în viziunea Marinei Constanti­nescu: „O carte a unui poet mare şi foarte special, un exerciţiu de regăsire a sinelui pe un altfel de drum, cu un altfel de ludic, cu o altfel de voluptate lingvistică, cu o cercetare foarte amănunţită a căii către divinitate şi-n acelaşi timp către sine. Mi se pare o carte fundamentală.”
Despre Luminarea lui Ioan Lăcustă, s-a pronunţat Gabriel Dimisianu: „Un prozator al noului realism apărut în anii 80, din familia lui Bedros Horasangian şi Cristian Teodorescu. Ioan Lăcustă afirma încă de la început un discipolat spiritual caragialesc. Spre marea mea bucurie, el se întoarce la proză printr-un roman puternic, textualist şi realist totodată. O viaţă marcată de mitul bibliotecii şi de mitul cârciumii.”
Gheorghe Parusi, cel care a adunat în fâşii minuscule de text întregul Bucureşti, ca un personaj borgesian, a beneficiat de lectura atentă a Adrianei Bittel: „Nu-l cunosc pe domnul Parusi, dar îi sunt adânc recunoscătoare pentru cele două cărţi pe care le-a publicat până acum. Sunt oameni care colecţionează timbre, oameni care colecţionează monede, alţii care colecţionează tablouri. Domnul Gheorghe Parusi colecţionează de-o viaţă informaţii despre Bucureşti. Pasiunea lui a fost înlesnită şi de faptul că a lucrat foarte mulţi ani la Biblioteca Academiei. O carte foarte interesantă pentru istorici, pentru sociologi, pentru prozatori.”
Din nou Alex Ştefănescu, referindu-se la apariţia încă de la început matură a lui Dan Stanca: „El este în primul rând un romancier profesionist, inepuizabil. Iar aceasta fără a face compromisul convenţionalizării. Lui îi reuşeşte o sinteză de atitudine între ceea ce a fost Cezar Petrescu şi ceea ce a făcut Camil Petrescu. Noaptea lui Iuda e, în fond, o satiră metafizică.”
Nu e în nici un fel nedrept să spicuim exclusiv din cuvintele câştigătorului acestei ediţii a Cărţii Anului. Pentru importanţa premiului, pentru civilitatea expresiei, pentru farmecul unei descoperiri stranii, Mircea Cărtărescu merită oricând ascultat. Şi citat: „Le cer iertare celorlalţi nominalizaţi. Vreau să-l asigur pe domnul Manolescu că am rămas exact acelaşi pe care l-a cunoscut dumnealui la Cenaclul de luni. Am rămas un poet. În altă ordine de idei, spusesem la început că aştept să-l cunosc pe domnul Parusi. Am avut o uriaşă surpriză: domnul Parusi mi-a fost vecin. În blocul 13 din Colentina. Ne-am întâlnit pe scară, am stat de vorbă de multe ori.”
Probabil că această uimitoare coincidenţă a fost singura formă de hazard care s-a insinuat în corpul compact al acestei festivităţi de premiere. În rest, atât nominalizările, cât şi alegerea unui singur premiant au fost – aşa-zicând – consecinţele naturale ale existenţei unor cărţi pe deplin valoroase. Dintre care una – Orbitor – s-a dovedit mai impunătoare. Şase volume, aşadar, despre care s-a vorbit deschis pe 12 decembrie, şi pe care întreaga redacţie le recomandă spre lectură cititorilor României literare în liniştea vacanţei care se apropie. Sau – poate – spre o folositoare relectură.
Reporter 

romania literara nr.50, 2007  

România literară Nr.33 din 24 August 2007 , fragment

---

E uşor a scrie proză… – de Ioana Pârvulescu  Zilele trecute m-a sunat R. Avea în proiect un roman. Ca toţi oamenii foarte ocupaţi, abia vara, când stresul e dat la minimum, se putea gândi, într-adevăr, la scris. I-am spus că şi mie îmi dă târcoale, de câtva timp, o carte. Dimineaţa mi se pare că e posibil, seara îmi zic că nu se poate. „N-ai nici o grijă, când o să vină momentul, o să-ţi bată la uşă”, a spus R. După vreo săptămână, a sunat A. Şi el pus pe scris. Avea începută o nuvelă şi voia s-o transforme în roman. Am repetat, cu aceleaşi cuvinte ca lui R. că şi eu… A. s-a legat imediat de metaforă. Mi-a spus că pentru un bărbat a scrie o carte e ca o seducere. Mă rog, A. a folosit un cuvânt mai direct şi câteva altele din aceeaşi sferă. I-am spus că aşa o fi, dar că pentru mine e mai degrabă ca o îndrăgostire, bucurie şi nelinişte. Devine preocuparea, starea esenţială, tot restul se estompează. Mai târziu, când scrii, încep chinul, bătălia, cu micile ei victorii şi marile dezamăgiri. Cu vreo lună în urmă aflasem că şi C. scrie la cartea lui. La toţi am simţit neliniştea, uneori nemărturisită. Ideea că o mulţime de oameni trec prin aceleaşi încercări şi zbateri mi-a dat un extraordinar de plăcut sentiment de solidaritate, indiferent care va fi rezultatul, indiferent câţi îşi vor duce cartea până la capăt. Mai ales că, între timp, sunt unii care publică, nu ştiu cum să spun, fără să scrie. Vorba unei prietene, astăzi trebuie să faci mari eforturi ca să nu publici. Stârnită de subiect, am răsfoit câteva jurnale sau scrisori ale scriitorilor de odinioară, să văd cum se naşte o carte.

„Sâmbătă 1 august încep, în sfârşit, Bouvard şi Pécuchet. Mi-am jurat s-o fac. Nu mai e loc de dat înapoi. Dar cât îmi e de teamă! Ce spaime mortale! Mi se pare că mă voi îmbarca pentru o călătorie nesfârşită către regiuni necunoscute, şi că n-o să mă mai întorc de acolo.” (Flaubert lui Turgheniev, la 29 iulie 1874). Şi continuă dezbătând lungimea poveştii. Turgheniev îl sfătuia să scrie scurt, în timp ce Flaubert socotea mai potrivit să dezvolte subiectul pe-ndelete: „Şi-apoi o să am tot timpul să strâng, să scurtez. De altfel mi-e imposibil să fac un lucru scurt. Nu pot să expun o idee fără a merge până la capăt”. După o săptămână, cartea era începută. Din acest moment începe şi tortura: „Bâjbâi, şterg, cad pradă disperării. Am avut ieri, pe seară, o violentă durere de stomac. Dar o să mergă. Trebuie să meargă! Orice-ar fi! dificultăţile acestei cărţi sunt înspăimântătoare. Nu-i exclus să crăp muncind. Important este că-mi va ocupa ani buni. Atâta timp cât lucrezi, nu te mai gândeşti la nemernica ta persoană” – îi scrie el nepoatei lui, Caroline.
În 1910, Franz Kafka, notează în jurnal: „În sfârşit, după cinci luni de viaţă în care n-am putut scrie nici un rând să mă mulţumească, şi pe care nici o putere din lume nu mi le poate reda, chiar dacă toate puterile astea s-ar strădui s-o facă, mi-a venit ideea să mai stau o dată de vorbă cu mine însumi. Ori de câte ori am stat să mă cercetez cu adevărat, a existat un răspuns, întotdeauna era ceva să ţâşnească din mine, din căpiţa asta de paie care sunt eu însumi de cinci luni încoace…” (trad. Mircea Ivănescu). În decembrie acelaşi an: „Nu-mi ajung puterile nici pentru o singură propoziţie. Da, şi dacă ar fi numai cuvintele, dacă ar ajunge să aşterni pe hârtie un cuvânt, şi pe urmă să te poţi îndepărta cu conştiinţa împăcată la gândul că vorba aceea ai împlinit-o pe de-a-ntregul cu tot ce e în tine”. În luna mai a anului următor: „Trăiesc doar ici şi colo, în câte un mic cuvânt în al cărui sunet ş…ţ îmi pierd într-o clipă capul; şi cu totul inutil. Prima şi ultima literă sunt începutul şi sfârşitul sentimentului acesta al meu care mă face să mă simt asemenea unui peşte”. Iar în mai 1913, chinul continuă să fie descris, cu altă formulă: „Lumea monstruoasă pe care o am în cap. Cum să o eliberez însă, cum să mă eliberez, fără să mă sparg în bucăţi. De o mie de ori mai bine să mă sfâşii astfel decât să o ţin sau s-o îngrop în mine. Pentru asta sunt aici, e limpede”. În jurnalul lui Kafka sunt multe notaţii începute şi lăsate baltă, multe texte schiţate, iar romanele lui sunt mai toate, cum bine se ştie, neterminate. Scrisul nu e pentru el nici joacă, nici profesiune, în nici un caz plan sau calcul sau demonstraţie, ci chin şi, mai ales, destin: „Pentru asta sunt aici, e limpede”. Poate că cel care n-a avut nici măcar o dată acest sentiment ar trebui să renunţe la scris.
(). Şi numeroase abandonuri. Acest mod de a înţelege scrisul este semnul creaţiei autentice. Astăzi, când pretutindeni în lume romanele apar ca ciupercile, e uşor a scrie proză. Desigur, „când nimic nu ai a spune”.