excelent! stiri preluate!

  

Premiile Cartea Anului

Miercuri, 12 decembrie 2007, la Clubul Prometheus din Piaţa Naţiunile Unite, Fundaţia Anonimul şi revista România literară au decernat, pentru a cincea oară, Premiul Cartea Anului. Dintre cele şase valoroase volume, semnate de autori ca Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, Şerban Foarţă, Ioan Lăcustă, Gheorghe Parusi şi Dan Stanca, juriul redacţional trebuia să aleagă – cu „o cruzime” scuzabilă de ritualul oricărei selecţii – unul singur. Cu totul reprezentativ. Şi a decis: romanul Orbitor. Aripa dreaptă, de Mircea Cărtărescu este cartea-eveniment publicată în România ultimului an. Lucrul a fost deja anunţat în cotidiane şi la TV, cu surle şi trâmbiţe, aşa cum a fost anunţat şi celălalt mare premiu al serii – Opera Omnia – pe care l-a câştigat extraordinarul poet şi traducător Mircea Ivănescu.
Nu vom stărui excesiv, aşadar, asupra manifestării în sine: bine organizată, cu mărturisiri surprinzătoare, cu discursuri de un umor spontan, cu un aer distins, în ton cu sărbătorile care se apropie, cu un public numeros şi valoros (un rapid tur de sală: Denisa Comănescu, Ioana Crăciunescu, Ioana Nicolaie, Laura Albulescu, Aura Christi, Dan Sociu, Simona Vasilache, Viviana Muşa). Vrem doar să oferim cititorilor fideli ai României literare câteva mostre din atmosfera de la Prometheus şi din vorbele sincere care s-au rostit pe scenă.
Preşedintele juriului, Nicolae Manolescu, a schiţat precis şi elegant opera lui Mircea Ivănescu: „este unul dintre promotorii unei noi poezii, care s-a făcut la noi începând din anii ’60-’70. Un poet care la debutul lui, de la sfârşitul deceniului al şaptelea, nu spunea mare lucru unei critici care considera că adevărata modernitate are un alt caracter. Ivănescu nu era modern în sensul poeziei româneşti şi în general europene din anii aceia. El venea cu o cultură din altă parte a planetei literare, era un anglist care citise foarte multă poezie americană. De altfel, unora dintre dumneavoastră, Mircea Ivănescu le este cunoscut şi ca un eminent traducător. Traducători sunt mulţi, traducători buni sunt ceva mai puţini, dar traducători care au tradus în acelaşi timp din Kafka şi din Joyce nu sunt aproape deloc. Am dat două exemple extreme. Dar dincolo de asta, premiul este acordat poetului Mircea Ivănescu. Un poet de-o factură cu totul specială, ieşit din curentul principal al poeziei române moderne şi care la rândul lui a determinat o întreagă generaţie poetică.”
Despre romanul Jiquidi de Nicolae Breban, Alex Ştefănescu a sintetizat: „Nicolae Breban este un scriitor care nu mai are nevoie de premii, el înnobilează pur şi simplu premiile care i se acordă. Al patrulea roman dintr-o tetralogie, Jiquidi aduce în prim plan unul dintre cele mai puternice personaje demonice din literatura română. În plus, aici e reabilitată ideea de discuţie, aici avem adevăratele talk-show-uri ale vremii noastre.”
Prezentat în cuvintele calde ale Ioanei Pârvulescu, Mircea Cărtărescu, autorul trilogiei Orbitor, arată cam astfel: „A fost o carte care m-a cucerit de la început. Douăsprezece sunt motivele pentru care iubesc romanul Orbitor: pentru că este un proiect extrem de riscant dus cu bine la capăt într-o lume românească a zidului părăsit; pentru că, asemenea numai marilor cărţi, lărgeşte Weltanschauung-ul; pentru că, dacă îl deschizi, nu-l mai închizi; pentru că ceea ce scrie Mircea Cărtărescu e convingător nu numai pentru români, ci şi pentru străini, în traducere; pentru că priveşte înapoi fără mânie şi părtinire, şi ne lipsesc asemenea priviri; pentru ceea ce nu are: nimic provincial, nimic prăfuit, nimic căznit; pentru ceea ce are: poezie de cel mai înalt nivel, proză inimitabilă, metafizică şi fizică, omenesc şi prea omenesc, cu un singur cuvânt, totul; pentru personajul mamă şi personajul tată şi pentru geamănul cel rău; pentru că este Levantul în proză al lui Mircea Cărtărescu; pentru că cei doisprezece ani în care a muncit la proiect i-au dat acestuia viaţă; pentru că, dacă literatura română contemporană ar fi de aur, Orbitor ar fi de platină; pentru că, dacă literatura română de azi ar fi din platină, Orbitor ar fi din carne şi sânge şi suflet.”
Iată-l pe Şerban Foarţă în viziunea Marinei Constanti­nescu: „O carte a unui poet mare şi foarte special, un exerciţiu de regăsire a sinelui pe un altfel de drum, cu un altfel de ludic, cu o altfel de voluptate lingvistică, cu o cercetare foarte amănunţită a căii către divinitate şi-n acelaşi timp către sine. Mi se pare o carte fundamentală.”
Despre Luminarea lui Ioan Lăcustă, s-a pronunţat Gabriel Dimisianu: „Un prozator al noului realism apărut în anii 80, din familia lui Bedros Horasangian şi Cristian Teodorescu. Ioan Lăcustă afirma încă de la început un discipolat spiritual caragialesc. Spre marea mea bucurie, el se întoarce la proză printr-un roman puternic, textualist şi realist totodată. O viaţă marcată de mitul bibliotecii şi de mitul cârciumii.”
Gheorghe Parusi, cel care a adunat în fâşii minuscule de text întregul Bucureşti, ca un personaj borgesian, a beneficiat de lectura atentă a Adrianei Bittel: „Nu-l cunosc pe domnul Parusi, dar îi sunt adânc recunoscătoare pentru cele două cărţi pe care le-a publicat până acum. Sunt oameni care colecţionează timbre, oameni care colecţionează monede, alţii care colecţionează tablouri. Domnul Gheorghe Parusi colecţionează de-o viaţă informaţii despre Bucureşti. Pasiunea lui a fost înlesnită şi de faptul că a lucrat foarte mulţi ani la Biblioteca Academiei. O carte foarte interesantă pentru istorici, pentru sociologi, pentru prozatori.”
Din nou Alex Ştefănescu, referindu-se la apariţia încă de la început matură a lui Dan Stanca: „El este în primul rând un romancier profesionist, inepuizabil. Iar aceasta fără a face compromisul convenţionalizării. Lui îi reuşeşte o sinteză de atitudine între ceea ce a fost Cezar Petrescu şi ceea ce a făcut Camil Petrescu. Noaptea lui Iuda e, în fond, o satiră metafizică.”
Nu e în nici un fel nedrept să spicuim exclusiv din cuvintele câştigătorului acestei ediţii a Cărţii Anului. Pentru importanţa premiului, pentru civilitatea expresiei, pentru farmecul unei descoperiri stranii, Mircea Cărtărescu merită oricând ascultat. Şi citat: „Le cer iertare celorlalţi nominalizaţi. Vreau să-l asigur pe domnul Manolescu că am rămas exact acelaşi pe care l-a cunoscut dumnealui la Cenaclul de luni. Am rămas un poet. În altă ordine de idei, spusesem la început că aştept să-l cunosc pe domnul Parusi. Am avut o uriaşă surpriză: domnul Parusi mi-a fost vecin. În blocul 13 din Colentina. Ne-am întâlnit pe scară, am stat de vorbă de multe ori.”
Probabil că această uimitoare coincidenţă a fost singura formă de hazard care s-a insinuat în corpul compact al acestei festivităţi de premiere. În rest, atât nominalizările, cât şi alegerea unui singur premiant au fost – aşa-zicând – consecinţele naturale ale existenţei unor cărţi pe deplin valoroase. Dintre care una – Orbitor – s-a dovedit mai impunătoare. Şase volume, aşadar, despre care s-a vorbit deschis pe 12 decembrie, şi pe care întreaga redacţie le recomandă spre lectură cititorilor României literare în liniştea vacanţei care se apropie. Sau – poate – spre o folositoare relectură.
Reporter 

romania literara nr.50, 2007  

România literară Nr.33 din 24 August 2007 , fragment


E uşor a scrie proză… – de Ioana Pârvulescu  Zilele trecute m-a sunat R. Avea în proiect un roman. Ca toţi oamenii foarte ocupaţi, abia vara, când stresul e dat la minimum, se putea gândi, într-adevăr, la scris. I-am spus că şi mie îmi dă târcoale, de câtva timp, o carte. Dimineaţa mi se pare că e posibil, seara îmi zic că nu se poate. „N-ai nici o grijă, când o să vină momentul, o să-ţi bată la uşă”, a spus R. După vreo săptămână, a sunat A. Şi el pus pe scris. Avea începută o nuvelă şi voia s-o transforme în roman. Am repetat, cu aceleaşi cuvinte ca lui R. că şi eu… A. s-a legat imediat de metaforă. Mi-a spus că pentru un bărbat a scrie o carte e ca o seducere. Mă rog, A. a folosit un cuvânt mai direct şi câteva altele din aceeaşi sferă. I-am spus că aşa o fi, dar că pentru mine e mai degrabă ca o îndrăgostire, bucurie şi nelinişte. Devine preocuparea, starea esenţială, tot restul se estompează. Mai târziu, când scrii, încep chinul, bătălia, cu micile ei victorii şi marile dezamăgiri. Cu vreo lună în urmă aflasem că şi C. scrie la cartea lui. La toţi am simţit neliniştea, uneori nemărturisită. Ideea că o mulţime de oameni trec prin aceleaşi încercări şi zbateri mi-a dat un extraordinar de plăcut sentiment de solidaritate, indiferent care va fi rezultatul, indiferent câţi îşi vor duce cartea până la capăt. Mai ales că, între timp, sunt unii care publică, nu ştiu cum să spun, fără să scrie. Vorba unei prietene, astăzi trebuie să faci mari eforturi ca să nu publici. Stârnită de subiect, am răsfoit câteva jurnale sau scrisori ale scriitorilor de odinioară, să văd cum se naşte o carte.

„Sâmbătă 1 august încep, în sfârşit, Bouvard şi Pécuchet. Mi-am jurat s-o fac. Nu mai e loc de dat înapoi. Dar cât îmi e de teamă! Ce spaime mortale! Mi se pare că mă voi îmbarca pentru o călătorie nesfârşită către regiuni necunoscute, şi că n-o să mă mai întorc de acolo.” (Flaubert lui Turgheniev, la 29 iulie 1874). Şi continuă dezbătând lungimea poveştii. Turgheniev îl sfătuia să scrie scurt, în timp ce Flaubert socotea mai potrivit să dezvolte subiectul pe-ndelete: „Şi-apoi o să am tot timpul să strâng, să scurtez. De altfel mi-e imposibil să fac un lucru scurt. Nu pot să expun o idee fără a merge până la capăt”. După o săptămână, cartea era începută. Din acest moment începe şi tortura: „Bâjbâi, şterg, cad pradă disperării. Am avut ieri, pe seară, o violentă durere de stomac. Dar o să mergă. Trebuie să meargă! Orice-ar fi! dificultăţile acestei cărţi sunt înspăimântătoare. Nu-i exclus să crăp muncind. Important este că-mi va ocupa ani buni. Atâta timp cât lucrezi, nu te mai gândeşti la nemernica ta persoană” – îi scrie el nepoatei lui, Caroline.
În 1910, Franz Kafka, notează în jurnal: „În sfârşit, după cinci luni de viaţă în care n-am putut scrie nici un rând să mă mulţumească, şi pe care nici o putere din lume nu mi le poate reda, chiar dacă toate puterile astea s-ar strădui s-o facă, mi-a venit ideea să mai stau o dată de vorbă cu mine însumi. Ori de câte ori am stat să mă cercetez cu adevărat, a existat un răspuns, întotdeauna era ceva să ţâşnească din mine, din căpiţa asta de paie care sunt eu însumi de cinci luni încoace…” (trad. Mircea Ivănescu). În decembrie acelaşi an: „Nu-mi ajung puterile nici pentru o singură propoziţie. Da, şi dacă ar fi numai cuvintele, dacă ar ajunge să aşterni pe hârtie un cuvânt, şi pe urmă să te poţi îndepărta cu conştiinţa împăcată la gândul că vorba aceea ai împlinit-o pe de-a-ntregul cu tot ce e în tine”. În luna mai a anului următor: „Trăiesc doar ici şi colo, în câte un mic cuvânt în al cărui sunet ş…ţ îmi pierd într-o clipă capul; şi cu totul inutil. Prima şi ultima literă sunt începutul şi sfârşitul sentimentului acesta al meu care mă face să mă simt asemenea unui peşte”. Iar în mai 1913, chinul continuă să fie descris, cu altă formulă: „Lumea monstruoasă pe care o am în cap. Cum să o eliberez însă, cum să mă eliberez, fără să mă sparg în bucăţi. De o mie de ori mai bine să mă sfâşii astfel decât să o ţin sau s-o îngrop în mine. Pentru asta sunt aici, e limpede”. În jurnalul lui Kafka sunt multe notaţii începute şi lăsate baltă, multe texte schiţate, iar romanele lui sunt mai toate, cum bine se ştie, neterminate. Scrisul nu e pentru el nici joacă, nici profesiune, în nici un caz plan sau calcul sau demonstraţie, ci chin şi, mai ales, destin: „Pentru asta sunt aici, e limpede”. Poate că cel care n-a avut nici măcar o dată acest sentiment ar trebui să renunţe la scris.
(). Şi numeroase abandonuri. Acest mod de a înţelege scrisul este semnul creaţiei autentice. Astăzi, când pretutindeni în lume romanele apar ca ciupercile, e uşor a scrie proză. Desigur, „când nimic nu ai a spune”.

17 gânduri despre &8222;excelent! stiri preluate!&8221;

  1. Lecturi la zi:
    RETRAGEREA ÎN POEM
    În memoria noastrã pasivã Bianca¤ Marcovici se înscrie ca enfant prodige al şcolii române de violonisticã, ceea ce ni se confirmã în pagina de „Date biografice” a volumului recent de versuri Amprente, Ed. Papyrus, Tel Aviv, 1999. Aflãm totodatã cã în paralel cu concertele şi turneele în ţarã şi strãinãtate, aplaudată solistã urma cursurile Facultãtii de Construcţii din oraşul natal (Iaşi, 1952), ceea ce îi va prinde bine în noua sa patrie adoptivã, Israel, unda va emigra în 1991.
    Ceva inapelabil a intervenit în cariera sa artisticã, dacã Bianca Marcovici a trebuit sã renunţe, fiind totuşi omologatã ca inginer constructor la o firmã din Haifa. Fapt e cã anamneza muzicalã este o permanentã a scrisului sãu, dovadã şi aceastã carte de „poezii apãrute şi inedite”, un fel de florilegiu ce întruneşte texte noi, dar mai ales publicate în volume sau periodice din tarã sau strãinãtate în ultimii zece ani. Sigur cã autoarea are circumstanţe atenuante în cel putin douã privinţe: nu s-a dedicat trup şi suflet poeziei în înteles profesionist, deşi este membrã a USR, a USI etc.; a întrerupt fortamente contactul cu poezia româneascã la zi, nu numai prin plecarea sa în Israel, ci şi prin asumarea unei alte vieţi, cu un alt praxis, cu o altã limbã, altã tablã de valori. Tocmai prin acest joc subtil între integrarea sa civicã, familialã şi socialã în Israel şi dorul fundamental, indeniabil de patria pãrintilor ieseni, de Iaşul şi Bucureştiul copilãriei şi tinereţii sale glorioase, poezia Biancãi Marcovici convinge, este ataşantã; detasându-se totodatã în concertul poeziei de limbã românã a coreligionarilor prin febrila alternare, confruntare între raţiunea practicã şi raţiunea inimii sau vocea interioarã. Semnale ale integrãrii în patria adoptivã se dau atât prin poemul ce deschide antologia, „Bunicul frunzelor”, un omagiu adus lui Ithak Rabin, asasinatului simbol al pãcii, cât şi prin textul de încheiere, „Recunoaştere”. Formal vorbind, avem de-a face cu o poezie modernã, alertã, accidentatã ca relief prozodic, tentatã mai mult de comunicare şi identificare prin recurs la idee, scenariu pilduitor, imperativ moral. Ceea ce nu exclude devoalarea unei subiectivitãti autentice, sfâşiate între douã lumi, douã vieti, douã vârste. Cea a visului de autoedificare ca protagonistã a unui destin de excepţie, şi cea a descinderii în arena comunitarã. Fie cã e vorba de rãzboiul din Golf (1991) sau de realitãtile capitaliste şocante pentru poet: „în ţara în care „cheia succesului” se plimbã pe sârma ghimpatã / în ţara în care transparentele / poetului / sunt interpretate descurajant (…)”, problema supravieţuirii este pentru Bianca Marcovici un leit-motiv ce adesea se încarcã polemic dar şi nostalgic: „am prins rãdãcini la etajul zece / vãd sinagoga reformistã / vãd o parcare / n-are cine sã-mi picure mir / pe gaura cheii, n-are cine / sã mã apere de mine / aici în Haifa zidurilor de sprijin. /ascunsã mi-e inima de tine, / grãdina mea a rãmas Dincolo / mi-am luat cu mine seminţe şi frunze, / le-am împãrţit pe la prieteni / sã prindã rãdãcini undeva…”
    Cicatrizarea feluritelor rãni, cea a dorului de Dincolo sau cea a contratimpului cuplului, se face prin retragerea orgolioasã în poem, în memorialul dedicat figurii paterne, Saul („ucis de un doctor beat / din Iaşul anilor agonizanţi”) sau în scenarii de interiorizare a dramei sale artistice. Revin martelant detaliile biografice ale înstrãinãrii, ale unui sfârşit de partidã, ale unui sacrificiu asumat: „levana, levana… numele meu în ebraicã /nu-l murmurã nimeni aici. / fâlfâie steagul în care mã învãlui / de o bucatã de vreme / un cer insipid / doar fetele mele au prins trenul / speranţei, / mã împac cu mine / îmi aduc aminte de pactul esecului / cei de dincolo mã recunosc.” De dincolo de zidurile de sprijin ale Haifei se aude rãspicat cuvântul latin al elegiei Biancãi Marcovici la rãscrucea dintre douã lumi.
    Geo Vasile
    ¤
    a nu se confunda cu violonista SYLVIA care nu scrie poezii

  2. Sub egida Institutului Cultural Roman, a aparut anul acesta volumul „Noi intalniri la Ierusalim”, coordonat de Costel Safirman si Leon Volovici, volum care reuneste transcrierile unor mese rotunde si evocari publice, organizate in cadrul Centrului Cultural din Ierusalim, din 2001 incoace.

    Invitatii acestor intalniri sunt cu precadere intelectuali si artisti romani de origine evreiasca, din Romania, iar participantii sunt cetateni israelieni nascuti in Romania, dar nu numai. Sunt invitati si intelectuali si artisti romani de prestigiu, pe care fostii lor conationali care au emigrat in Israel vor sa-i cunoasca.

    Intentia organizatorilor acestor manifestari culturale este, explicit, una de dialog, de dezbatere a unor teme preocupante referitoare la istoria recenta si de mai buna cunoastere reciproca intre cultura romana si cea israeliana.

    Incepute in 1993, aceste intalniri s-au dezvoltat pe parcurs, primind sprijinul unor din ce in ce mai importante institutii culturale sau diplomatice: Fundatia Culturala Romana, prin Augustin Buzura si Angela Martin, devenit apoi Institutul Cultural Roman, Centrul de studiere a istoriei evreilor din Romania, de la Universitatea Ebraica, Institutul Cultural Roman din Tel Aviv, prin Madeea Axinciuc, cat si a Ambasadei Romane de la Tel Aviv.

    Volumul este structurat in trei parti: Dezbateri, Evocari si Portrete.

    In sectiunile de evocari si portrete intalnim personaje mai mult sau mai putin cunoscute noua astazi, criteriul selectiei fiind, totusi, acela al valorii si al prestigiului. Figuri disparute ale artei sau personalitati proeminente din zilele noastre, cei alesi pentru a fi prezentati sau comemorati sunt onorati nu doar prin discursuri, dar si prin prezentarea unor filme (documentare sau artistice), de la cantaretul Joseph Schmidt si actrita Lia König, pana la Benjamin Fundoianu, Mihail Sebastian, pictorul Marcel Iancu, regizorul Mircea Saucan, prozatorul Virgil Duda, de la omul de teatru Constantin Anatol si artistul fotograf Sandu Mendrea pana la Alexandru Mirodan si revista Minimum, profesorul Iosef Eugen Campus sau inca tanarul regizor Nae Caranfil, de la actorii Mariana Mihut si Ion Caramitru, care prezinta publicului de limba romana din Israel un spectacol de teatru, si pana la poeta Ana Blandiana.

    Dorinta organizatorilor, ca si a numerosilor participanti care iau cuvantul de fiecare data, aceste intalniri fiind foarte vii, foarte animate, este de a pastra o cultura si, implicit, o identitate, care ii leaga, fara sa-i separe insa nici de locul de unde provin, in principal, Romania, nici de tara unde au ales sa traiasca mai apoi (Israel, Franta – cazul lui Lucian Raicu si al Soniei Larian, SUA – cazul lui Noman Manea) si, mai ales, nu-i separa de limba romana, care este folosita aproape exclusiv in cadrul acestor manifestari.

    Evocarilor nostalgice li se contrapun mese rotunde interesante si curajoase in sectiunea de Dezbateri, in care, pornind de la aparitii editoriale, sunt abordate teme problematice, cum ar fi deportarile evreilor romani in Transnistria si exterminarea lor lenta acolo – intalnire cu istoricul Jean Ancel, care s-a documentat inclusiv in arhiva fostei URSS sau la Washington, pentru a scrie o lucrare monumentala, de 1.500 pagini, in ebraica, cu titlul Holocaustul in Romania. Prilejul este folosit si pentru a demonta ceea ce e deja numit „mitul lui Antonescu”.

    O alta intalnire are loc, la Ierusalim, cu prof. Ion Ianosi, pe tema Evreii si comunismul, conferinta preluata din volumul cu acelasi titlu, in care, chiar daca nu suntem neaparat de acord cu sintagma „vinovat fara vina”, aplicata lui Marx, nu e mai putin incitant sa urmarim expunerea reputatului profesor, argumentele pe marginea unui subiect spinos si foarte actual, acela al asa-zisei legaturi intrinsece dintre comunism si evrei, ca si marturiile sincere referitoare la propria optiune, de o viata, in favoarea marxismului.

    O intalnire de inalt nivel are loc cu ocazia prezentarii volumelor Imaginea evreului in cultura romana, al lui Andrei Oisteanu, cu participarea autorului, ca si a lui Andrei Cornea, si a volumului Zeii cei rai, al lui George Voicu – o discutie despre stereotipuri culturale si antisemitism contemporan, facuta cu competenta si fara false pudori.

    Pornind de la niste aparitii editoriale, este prezentata, cu alta ocazie, „literatura de detentie” evreiasca, prin marturiile lui Menahem Fermo, acuzat si condamnat in Romania, in anii ‘50, pentru activitate sionista, apoi Bernard Politzer si Valentin Saxone. Cu totul remarcabil este documentul intitulat Mamie – amintirile din inchisoare ale Monicai Sevianu, participanta la „marele jaf comunist”, din anii ‘50, acel atac asupra unei banci, Monica Sevianu fiind si singura care a supravietuit acelei bande. Aflata in detentie, a fost colega de celula cu Ecaterina Balacioiu-Lovinescu, mama Monicai Lovinescu, si ei ii datoram marturii de la sursa despre tragica moarte programata a acesteia.

    Dotata cu o inteligenta sclipitoare si cu luciditate, Monica Sevianu descrie mecanismele de functionare a inchisorilor politice comuniste, din propria-i experienta, observand, de exemplu, foarte just ca una dintre principalele parghii este secretomania birocratiei, caracterul ei pervers ezoteric: „In Romania legea este secreta! In preventie, nu numai legea este si ramane si este tinuta secreta. Din clipa cand esti arestat, totul, absolut totul este secret. Data zilei, ora si Regulamentul, Sfantul Regulament al locului de detentie, pe care esti presupus a-l respecta in litera si spiritul lui, daca nu vrei sa-ti petreci timpul la izolator. …unde mananci doar o data la trei zile, nu ai saltea si nu ai voie sa te asezi decat noaptea. Dar, in afara de Sfantul Regulament, un detinut, daca vrea sa se mai poata numi om, adica sa stie cat de cat unde se afla si cum sa se apere, mai trebuie sa stie o mie si una de lucruri. …In detentie, informatia este moneda de schimb si singurul, aproape, capital. Nimic nu poate rivaliza cu informatia, pe piata comerciala a detentiei, nici painea nu valoreaza cat informatia”.

    In concluzie, intentia organizatorilor acestor intalniri si a prezentarii volumelor Intalniri/Noi intalniri la Ierusalim, Leon Volovici si Costel Safirman, de a realiza, asa cum declara si in Prefata, niste punti spirituale intre cultura israeliana si cea romana este asigurata, ca si expunerea unui model de pastrare a identitatii fara a exclude din aceasta apartenenta la o alta identitate, care, prin magia locului de nastere si a unei limbi, se constituie intr-o apartenenta mai indepartata, dar nu mai putin afectuoasa. Astfel se prezinta Romania pentru foarte multi evrei de origine romana care traiesc in Israel, dar care, indiferent de voia unora sau a altora, se considera si sunt cu certitudine, in continuare, si romani. Cu alte cuvinte, o lectie despre un mod foarte generos de a te raporta la cei printre care te-ai nascut.

     
     Noi intalniri la Ierusalim , volum coordonat de Costel Serafim si Leon Volovici, Institutul Cultural Roman, 2007
    Serenela Ghiteanu
    revista „22”

  3. Vina istorica de Mircea Cartarescu

    Publicat la http://www.jurnalul.ro

    Pe la 3-4 ani. Mama imi spune o istorioara. Un evreu isi trimite copilul la un cioban ca sa-l invete o limba romaneasca pura. Dupa cateva luni, bate cineva la usa: „Sunt eu, ciubanul, ti-am adus cupilul!”. Radeam de pronuntia aceea ciudata. Dar ce era un evreu? Mama n-a stiut sa-mi explice.

    Dupa vreo cinci ani. Intre nenumaratele lui bancuri porcoase, de care radeam pentru ca erau pline de cuvinte interzise, Jean de la etajul VII ne-a spus si unul care ne-a nedumerit. La o scoala vine inspectia, profesorul tine o lectie patriotica si un scolar, emotionat, incepe sa planga. „Cum te cheama, pui de dac?”, il intreaba inspectorul. La care copilul spune: „Goldenberg!”. N-am inteles de ce trebuia sa radem: era un nume curios, e drept, dar nu cine stie ce amuzant. „Pai, nu-ntelegeti? Era un evreu!” Ce era totusi un evreu? „E unul care se preface ca e roman, isi ia cateodata si nume romanesc ca sa ne pacaleasca, dar el nu e roman ca noi, e jidan si copiii lui sunt tot jidani”, s-a straduit sa ne explice Jean.

    15 ani mai tarziu, la restaurantul Uniunii Scriitorilor, un coleg de generatie deschide Romania literara: „Ia numarati: uite, chiar pe pagina 2 semneaza un evreu. Pagina 3: doi evrei! Pagina 5: inca doi! Pagina 8…”. L-am intrebat ce vrea sa spuna cu asta. „Nu fi naiv!”, mi-a raspuns. „Daca tacem ca niste lasi, le facem jocul. Nu vezi ca se-mping inainte unii pe altii? Nu vezi ca nu mai ai loc de ei?” A urmat o discutie penibila, in urma careia m-am ridicat si am plecat de la masa.

    Multa vreme am crezut in mitul poporului roman, bun, intelept si tolerant, neinclinat spre excese, spre solutii radicale. N-am dus razboaie de cucerire, n-am facut, de-a lungul istoriei, decat sa ne aparam „saracia si nevoile, si neamul”. Chiar am crezut ca, pana si in timpul dictaturilor de extrema dreapta, noi am refuzat sa trimitem evreii in lagarele de concentrare si i-am tratat mai bine decat alte popoare. Din pacate, si acest mit trebuie sa cada. In ultimul timp, au aparut carti care dezvaluie, spre frustrarea, nefericirea si jena noastra, dimensiunile nebanuite ale antisemitismului romanesc. Fraza faimoasa a Hannei Arendt, din cartea despre procesul lui Eichmann, „romanii au fost cel mai antisemit popor din Europa”, afirmatia ei ca pana si nazistii germani erau indignati de salbaticia masurilor luate de romani impotriva evreilor incep sa nu ni se mai para atat de nedrepte.

    Incetul cu incetul, ni se arata fapte pe care e groaznic sa le privesti in fata: sutele de victime ale pogromului din Iasi, alte sute de victime ale rebeliunii legionare (cu evrei agatati in carligele macelariilor), mii sau zeci de mii de victime asfixiate in vagoane de transport. Intarzierea cu decenii a acordarii cetateniei evreilor, legi antievreiesti mai dure ca oriunde, o multime de organizatii antisemite, de guverne antisemite, de personalitati antisemite. O anticipare cu cateva decenii a „solutiei finale”, in scrierile unui doctrinar. Un poet national antisemit. Un guru universitar antisemit. Discipolii sai, deveniti mai tarziu personalitati mondiale – facandu-si din antisemitism o profesiune de credinta. Si daca putem sa ne indoim de datele si cifrele din studiile stiintifice – desi de cele mai multe ori n-avem motive s-o facem –, e greu sa te-ndoiesti de marturiile directe de felul „Jurnalului” lui Mihail Sebastian, in care asistam la calvarul unui scriitor, din intamplare de origine evreiasca.

    In cativa ani, acest om bland si copilaros, lucid si resemnat, se vede dat afara din slujba, din casa, din Societatea Scriitorilor, parasit de cei mai buni prieteni, deposedat prin urmare de umanitate, singura lui „vina” fiind una obiectiva, evreitatea lui. Oricat de amar ar fi paharul, trebuie sa-l bem astazi pana la fund: avem datoria sa ne recunoastem vina istorica fata de evreii din Romania. E primul pas spre recastigarea onoarei noastre de popor civilizat, european.

    Am crezut si mai multa vreme ca generatia mea si eu insumi am fost scutiti de antisemitism. In definitiv, n-am vazut prea multi evrei la viata noastra. Dar miile de glume, bancuri si aluzii despre evrei cu care am fost bombardati toata adolescenta au lasat urme si in sufletele celor mai curati dintre noi. Au sadit o suspiciune difuza, o obisnuinta de a-l privi pe evreul de langa noi cu un alt fel de privire, ca pe un animal ciudat si potential periculos. Ii explicam succesele prin conspiratia semenilor lui. Ii reprosam ca pe o tradare asumarea evreitatii si ca pe o viclenie asumarea romanitatii. Trebuie sa fie cumplit de greu sa fii evreu, sa simti clipa de clipa povara privirii suspicioase a celorlalti. Azi inteleg bine ca, decat sa-mi fac iluzia ca sunt total liber de antisemitism, e mult mai bine sa caut antisemitismul in cele mai ascunse zone ale mintii mele, sa-l localizez, sa-l inteleg si sa-l izolez. Abia in acest fel voi fi liber de el.

    Numiti acest lucru „corectitudine politica”. Eu il numesc purtare fireasca fata de o fiinta umana sau fata de un grup uman, oricare ar fi el. Nu idealizez pe nimeni: intre evrei sunt genii si ticalosi, ca in orice esantion uman. Andrei Plesu a scris un articol exceptional despre asta. Cred doar ca nu se poate trai asteptandu-te clipa de clipa sa ti se reproseze – chiar si din partea celui mai bun prieten – ca tu personal l-ai rastignit pe Iisus Hristos.

  4. Va recomand acest articol de mai jos.Pentru fiecare va fi un shoc! Vreau sa fie citit de toti cei din blocul meu! Da, aici e un blog in care vecinii nu-si vorbesc intre ei! Fiecare se crede mai vecin decat celalalalt „vecin „. Pentru unii a fost inconvenientul internetului.Mi-au trimis materialele sa le fac cunoscute in site-ul meu. Dar blogul asta mai are un inconvienient! Fiecare e izolat in apartamentul sau neincercind sa ia contact cu lumea! Chiar daca as produce un soch artificial, deexemplu sa le sting lumina, nu s-ar misca sa anunte, cel putin, pe cei in drept sa repare!
    Ce shoc sa mai produc daca cei din blocul meu sunt si scriitori?

    sursa. fragmente

    România literară Nr.37 din 21 Septembrie 2007

    Imaginea-şoc şi horoscopul personal – de Ioana Pârvulescu

    Un tânăr supraveghează casa în care a dispărut femeia pe care o iubeşte. Intră în magazinul de vizavi, care se întâmplă să fie unul de pantofi şi se preface că vrea să-şi cumpere o pereche de mocasini. În timp ce îndrăgostitul e cu privirile pe sus, vânzătorul de pantofi i se ghemuieşte la picioare, i le pipăie, stabileşte dintr-un foc defectele, dimensiunile şi remediile acestei porţiuni din întregul lui client. Tot restul e ignorat. Problema capitală este pentru el dacă bărbatul poartă 43 sau 43 1/2. Abia la plecare, când plăteşte pantofii pe care până la urmă i-a cumpărat, tânărul îşi dă seama că vânzătorul e orb. În orbirea lui însă, vede foarte bine partea care-l interesează dintr-un om, şi anume piciorul. S-ar putea spune, arghezian, că nu alege omul după cap, ci după picior.
    Scena, decupată dintr-o carte pe care am tradus-o recent, e emblematică pentru ceea ce ni se întâmplă la cele mai multe din zecile sau sutele de întâlniri cotidiene. Orbi le întreg, vedem totuşi ceva din omul cu care ne intersectăm câteva secunde. (…._)Desigur, pentru contemporanii literaţi ai unui scriitor şi, pe de altă parte, pentru contemporanii lui portari, poliţişti sau funcţionari, imaginea-şoc arată altfel. În timp ce primii văd înfăţişarea omului făcută din cărţi sau, mai bine zis, cărţile de pe faţa omului, ca-ntr-un tablou de Arcimboldo, ceilalţi văd, nu fără dreptate de alfel, o modestie proprie oamenilor care, citind mult despre alţii, ştiu că nu sunt ei centrul universului. În genere aceştia bat la uşă – şi anume discret, ceea ce reprezintă o primă stricare a imaginii: portarii sau funcţionarii nu sunt impresionaţi decât atunci când le intră furtunos pe uşă însuşi buricul pământului.
    G. Călinescu povesteşte, într-o „cronică a mizantropului” din 1933, o scenă de gen, comică pentru oricine, numai pentru cel în cauză nu. Într-o vizită la un birou oarecare, apar întâi problemele cu „uşierii”, instituţie desfiinţată azi, dar înlocuită cu succes de secretari, bodyguarzi sau alţii eiusdem farinae: „Prin contactul lor zilnic cu mărimile şi prin faptul că pot împiedica pe alţii să intre, ei capătă o morgă specială, datorită sentimentului de a fi cei mai apropiaţi colaboratori ai miniştrilor. Fie că persoana mea nu inspiră încredere, fie că nu pot produce nici un titlu din acelea care intimidează pe portari, sunt întotdeauna întâmpinat cu brutaltate: – Ce pofteşti?” După ce reuşeşte să treacă de uşier şi ajunge, cu aceleaşi opintiri, la biroul în dosul căruia se află funcţionarul căutat, mizantropul Călinescu trăieşte o scenă cu rădăcini bine înfipte în eterna viaţă administrativă a oricăruia dintre noi.
    (..)Dincolo de toate astea se mai află însă o imagine-şoc. Poate cea mai şocantă dintre toate. Este imaginea noastră formată din cuvinte şi pe care o văd mai mulţi decât s-ar crede. Sunt oameni care arată minunat, dar când deschid gura parcă-ţi fac un duş rece. Sunt oameni neînsemnaţi ca înfăţişare, dar când deschid gura te învăluie în frumuseţe. Metafora „parcă ţi-a ieşit un porumbel din gură” trimite direct la picturile din biserici, unde duhul sfânt e reprezentat în chip de porumbel şi arată cât de plastice şi de puternice sunt imaginile de cuvinte pe care le purtăm în noi.
    Trup şi suflet ar trebui cultivate simultan, ca la greci. Bodybuilding-ul ar trebui însoţit de un soulbuilding pentru muşchii sufleteşti atrofiaţi de viaţa de azi, de sedentarismul interior. De ce să nu recunosc: mi se întâmplă uneori să nu văd cocoaşa sau ridurile, în schimb cocoaşa din cuvinte mă sperie întotdeauna, iar frumuseţea din cuvinte mă seduce. Nu e vorba aici neapărat de bunii vorbitori (demagogii vorbesc excelent!), ci de cei care înţeleg şi preţuiesc cuvântul (ceea ce demagogii nu fac: îl terfelesc în fel şi chip).
    Mi se pare că imaginea de cuvinte înşală mai puţin decât altele şi poate fi trucată mai greu. Dacă ai o oarecare experienţă, găseşti în cuvinte totul: cei şapte ani de-acasă, sinceritatea, ipocrizia (care le distor­sionează ca o oglindă de bâlci), timiditatea, inteligen­ţa, bunătatea, ambiţia excesivă, relaţia cu tine a celui care-ţi vorbeşte, aşadar toată gama de sentimente omeneşti, chiar oboseala, boala, tristeţile şi bucuriile nemărturisite, răul şi binele. Ba chiar mai mult: în cuvinte e trecutul omului şi viitorul lui. Nu în palmă, în cafea sau în stele, ci în cuvinte se poate ghici destinul fiecăruia dintre noi. Din când în când ar trebui să privim şi spre constelaţiile din cerul nostru interior.

  5. „Mostenire lirica”, volum antologic editat de Radiodifuziune

    O selectie antologica a poeziei israeliene de expresie romaneasca a fost realizata de scriitorul George Astalos pe care a publicat-o, in limba franceza sub numele „Heritage Lyrique”, la editura Societatii Romane de Radiodifuziune. Prof. dr. Paul Miclau de la Universitatea din Bucuresti apreciaza ca „A te gandi la creatia poetica de expresie romaneasca si apoi a o converti in limba franceza reprezinta un act de generozitate care asigura raspandirea sa – a poeziei – la nivel mondial. De asemenea, depaseste complexul literaturii romane, scrisa intr-o limba de circulatie restransa”. Volumul beneficiaza de o prefata a autorului, un studiu analitic al lui Hubert Padiou de la Universitatea din Nantes. Cartea debuteaza cu cinci mostri sacri: Isidore Isou, Gherasim Luca, Paul Celan, Benjamin Fondane si Tristan Tzara si continua cu „mostenirea lirica” ilustrata, printre altii, de Sandu David, Dan Paghis, Grisa Gherghei, Shaul Carmel, Bianca Marcovici, fiecare dintre scriitori fiind insotit de o scurta fisa biografica si cateva creatii reprezentative. (L.D.)
    sursa:
    Ziua culturala
    2005

  6. Festivalul International de Animatie Anim’est – editia a doua – 2007

    Editia de anul acesta a festivalului Anim’est va aduce in perioada 5-14 octombrie cinci sectiuni competitive in premiera, filme-vedeta in cadrul sectiunii Mozaic si multe evenimente speciale.

    Competitia va aduce in cinematografele Elvia Popescu, Europa si Union patru filme de lungmetraj, 47 scurtmetraje, 33 de de scurtmetraje ale animatorilor studenti, 25 de animatii romanesti, 17 videoclipuri si sapte clipuri de advertising. Toate acestea vor trece prin filtrul a doua jurii care vor decide castigatorii pentru fiecare sectiune in parte.

    In afara Competitiei, alte sapte titluri de animatii lungi vor fi highlights ale festivalului:

    Azur et Asmar, Arthur et les Minimoys, Tales of the Rat Fink, Aventurile lui Piccolo si Saxo, O scurta poveste, Cristobal Molon si Flatland.

    Pe langa toate astea, sectiunea Mozaic pune la bataie o serie de scurtmetraje din ultimii doi ani din China, Polonia, Spania si UK, o retrospectiva a animatorului francez René Laloux, celebru pentru „cinemaul sau schizofrenic”, un portret al animatorului danez de origine romana Mihai Badica, mesager al generatiei Gopo, si doua calupuri de animatii romanesti, care va vor aminti de anii copilariei: „Mihaela” & „Miaunel si Balanel”.

    Evenimentele speciale: prezentarea studioului de animatie DACODAC, VJ acts cu VJ Max Hattler, workshop de animatie sustinut de Alt’Art din Cluj & more.

    Eveniment organizat de Este’n’Est

    Cu sprijinul: Institutul Cultural Roman, ArCuB, Administratia Fondului Cultural National, Ambasada Frantei, Institutul Francez, Institutul Cervantes, Institutul Polonez, British Council, Centrul Ceh, AniMadrid, Romania Film.
    Parteneri: Sony, TNT, WebMaker, Metrorex, Loggia.
    Parteneri media: Clandestino.ro, 24-FUN, Cotidianul, Cinemagia, Port.ro, acasa.ro , savedem.ro, feeder.ro si cinemaRX

    Iulia David / PR ANIM’EST / 0724 311 736 / http://www.animest.ro

  7. România literară Nr.39 din 5 Octombrie 2007

    ( fragment preluat)

    Ochiul magic

    La aniversare

    Un număr substanţial, la propriu şi la figurat, oferă cititorilor REALITATEA EVREIASC| inserând în cuprinsul publicaţiei un supliment (o „ediţie specială”) la Centenarul Mihail Sebastian. Texte şi evocări ale scriitorului cu final tragic, fotografii şi portrete, afişe, manuscrise scanate, crochiuri: paginile sunt realizate nu numai cu căldură umană, cum e şi firesc la un centenar, dar şi cu bun gust gazetăresc pe care, neîndoielnic, însuşi remarcabilul jurnalist care a fost Mihail Sebastian l-ar fi apreciat ca atare.
    Paginile de mijloc ale revistei sunt în schimb unele aniversare. Sărbătoritul este B. Elvin, cunoscutul teatrolog şi arhitect al revistei Lettre Internationale, prezenţă mai degrabă discretă în lumea noastră literară. Ieşirea lui la rampă, forţată cumva de aniversarea rotundă, e cu atât mai preţioasă. Interviul luat de Avram Croitoru, sub titlul Fericirea de a fi trist când înţelegi, conturează profilul unui om al cărţilor, al scenei şi al unei întregi generaţii cu care se simte solidar. Iată-l vorbind, printre alţii, despre singuraticul Alexandru Sever: „Am fost colegi la E.S.P.L.A. Lucram în aceeaşi încăpere, alături de un alt vechi şi bun prieten – Geo Şerban, eminent critic şi istoric literar. De-a lungul anilor, ne-a sudat strădania de a ne apăra de „epocă”, încrederea de a ne păstra o anume integritate intelectuală. Cum s-ar zice – afinităţi elective. Dar să mă întorc la Solo. În urmă cu câteva luni, în cadrul unui dialog cu Mihai Şora, l-am vorbit de bine pe Alexandru Sever, amândoi socotindu-l un important scriitor, a cărui creaţie studiază o intensă suprafaţă socială şi atinge uneori profunzimi tulburătoare. Mihai Şora sublinia preţuirea pe care o are pentru opera sa. Mi-a spus de asemeni că fusese frapat de cât de etanşă era solitudinea în care se ferecase, încă din tinereţe, cel căruia mai toţi îi spunem Solo.”
    Cronicarul este individual şi totodată colectiv. În numele întregii redacţii a României literare, el îi urează lui B. Elvin, proaspătul octogenar, ani mulţi şi luminoşi.

    cronicar

  8. Stie cineva daca se mai poate face cumva rost de aceasta editie speciala dedicata centenarului lui Sebastian…in ce luna a aparut ea, stie careva? Si parca au fost vreo trei numere…sau? Stie careva?

  9. despre editia speciala Mihail Sebstian

    „Acum o lună, în „Viaţa Noastră” din 7 septembrie, am prezentat la această rubrică primele trei numere ale ediţiei speciale pe care publicaţia „Realitatea Evreiască” le-a dedicat acestui eveniment major din cultura româno-evreiască. Între timp, apropiindu-ne de data naşterii scriitorului (18 octombrie), au apărut ultimele două „ediţii speciale”, îngrijite de cunoscutul istoric literar Geo Şerban, din care vom încerca să reţinem cîteva idei pentru cititorii noştri.

    În mrejele teatrului

      Aşa cum scrie Geo Şerban în articolul său „cele mai timpurii amintiri ale lui Mihail Sebastian se leagă de lumea teatrului”. Mihai Sebastian avea să mărturisească în 1938, într-un articol din „Rampa” că „teatrul a reprezentat pentru mine totdeauna un mister, al cărui miraj a scăzut pe măsură ce m-am apropiat de el, dar care nici azi n-a dispărut cu totul…Ceea ce, totuşi, teatrul continuă să păstreze, este misterul acesta foarte simplu, şi totuşi de nepătruns, al cortinei care rămîne un hotar între real şi ireal. Cît am fi de blazaţi, cît am fi de neîncrezători, este acolo un miracol la care rămînem mereu sensibili.”
    În calitatea sa de cronicar dramatic, scrie Geo Şerban, „impostura, improvizaţia, pe de o parte, apatia şi defetismul, pe de altă parte, au primit, constant, replici din partea lui Sebastian, în energica şi fidela sa devoţiune pentru destinul teatrului”.

      Ediţia specială publică un fragment din piesa „Potopul”, comedie dramatică de autorul american H. Berger, prelucrată de Mihail Sebastian, piesă din repertoriul celebrei Trupe din Vilna, a cărei premieră a avut loc la 6 octombrie 1944 la Teatrul „Baraşeum”, sub regia lui Dinu Negreanu şi Moni Ghelerter. Premiera „Potopului” avea loc în acel octombrie de după 23 august 1944, în paralel cu reluarea piesei sale „Steaua fără nume” la Teatrul „Comedia”, condus de Sică Alexandrescu. „Potopul”, bine primit de critica vremii, primea un veritabil rechizitoriu în „Scînteia” din 4 noiembrie, deoarece această piesă americană nu corespundea cu linia…partidului!

      Tot în această „ediţie specială” remarcăm articole publicate de Sebastian despre patru mari actori români: Elvira Popescu, Nottara, Iancu Petrescu şi Iancu Brezeanu, dar şi despre actorul evreu Iosif Kamen, unul din protagoniştii Trupei din Vilna.

      În fine, suplimentul publică o „reconstituire” a evenimentelor legate de premiera piesei „Steaua fără nume”, la 1 martie 1944, cînd din cauza legilor rasiale autorul a trebuit să se ascundă în spatele lui Victor Mincu, un nume necunoscut, care a fost de la început suspectat…ca nereal. Menţionăm că la o anchetă făcută de revista „Cortina”, la începutul anului 1945, „Steaua fără nume”, era proclamată ca cel mai bun spectacol al anului 1944!

    Dăruit destinelor culturii române

      Ultima „ediţie specială” (13sept.-10 oct.) este dedicată activităţii publicistice, cu precădere în domeniul culturii. În articolul său Geo Şerban subliniază că de la începutul activităţii sale publicistice, la ziarul „Cuvîntul”, Sebastian „lua distanţă faţă de confuzia valorilor, de falsele ierarhii, împotriva oportunismelor făţişe ori de culise, a împăcării confortabile cu vehicularea clişeelor conjuncturale”. Ba mai mult, el s-a delimitat de ceea ce s-a denumit „generaţia ’27” (a cărui conducător se va proclama Mircea Eliade, nota mea). Sebastian scria în „Rampa” din 30 dec. 1935: „Din ceea ce s-a chemat, prin 1927-28, -generaţie tînără-, eu n-am făcut propriu-zis parte. Căci nu era vorba de generaţie, ci mai mult de o -echipă- şi cu această echipă m-am găsit repede în stare de război”.

      Deşi Sebastian se opunea expermentalismului cu orice preţ, el admira modernismul din poezia lui Ion Vinea, din pictura lui Marcel Iancu sau din compoziţiile muzicale ale lui Filip Lazăr şi, mai presus de orice, admira „pietrele” lui Constantin Brîncuşi.

      Dezamăgirea faţă de drumul pe care foştii săi camarazi, în frunte cu Mircea Eliade au derapat în a doua jumătate a deceniului ’30 este exprimată clar în următorul citat: „O bună parte dintre foştii mei camarazi de la „Criterion”, au abdicat de la obligaţiile spiritului critic, devenite prea incomode. Aliaţi cu cei care, în 1933, ne spărgeau geamurile Fundaţiei Carol şi ne interziceau să discutăm probleme de cultură, ei scriu astăzi împotriva libertăţii, laudă teroarea şi contribuie cu adeziunea lor teoretică la întunericul ce se pregăteşte”. Cîtă clarviziune dovedeşte Sebastian!

      Menţionez că „frenezia gazetărească” a lui Sebastian l-a captivat şi pe cunoscutul critic literar Dan C. Mihăilescu (DCM), care într-un articol publicat în numărul din octombrie al revistei „Idei în dialog” se declară contra celor care l-au folosit pe Sebastian, pe baza celor scrise în „Jurnal”, numai pentru a ataca legionarismul foştilor săi camarazi, neglijînd calităţile sale de romancier, dramaturg, meloman, gazetar, estet rafinat, eseist, etc. Desigur Sebastian este mult mai mult decît un memorialist antilegionar şi în niciun caz scrisul lui nu poate fi asemuit cu o „măciucă”. De altfel Geo Şerban precizează: „Sebastian respingea violenţa, vehemenţele verbale, oricît de intransingent s-ar fi manifestat în apărarea meterezelor de la care îşi lansa punctele de vedere.” Dar, în acelaşi timp, nu se poate face abstracţie de faptul că Sebastian a suferit văzîndu-i pe foştii lui prieteni derapînd la extrema dreaptă. Oricum, este îmbucurător că DCM a descoperit gazetăria de calitate a lui Sebastian, din păcate, într-un volum a cărui alcătuire este discutabilă ( aşa zisul „Jurnal indirect”).

      Îmi permit să citez dintr-un articol publicat de Sebastian în „Universul literar” din 10 iunie 1928: „Deosebesc în sufletul românesc două trăsături de opusă sensibilitate, descinzînd una din claritatea uşoară şi spumoasă a latinului, cealaltă din frămîntarea nedumerită şi profundă a unei tristeţi de slav creştin…De o parte, arcul Eminescu – Arghezi în poezie, Luchian în pictură, Enescu în muzică…De cealaltă parte, ghirlandele fericite, care, trecînd prin culoarea lui Grigorescu, păstrează la un capăt chipul de fericire domestică a lui Vasile Alecsandri şi la celălalt pe cel de suculentă dispoziţie al lui Mihail Sadoveanu.”

      Din pagina dedicată lui Mihai Eminescu, mă voi referi la activitatea de cronicar teatral a poetului. Iată ce scria Mihail Sebastian într-un articol din „Revista Fundaţiilor Regale”, (RFR) din iulie 1939: „Este în această pasiune a lui Eminescu pentru teatru ceva care depăşeşte…orice alt criteriu. Cît trebuie să fi iubit el teatrul, pentru ca în seara de -Joi 19 August 1876- să se fi dus -într-o grădină pe uliţa mare-, unde o biată trupă de actori evrei, veniţi din Rusia, juca într-o limbă neînţeleasă (idiş, nota mea), un repertoriu nenorocit de de farse şi de drame cu cîntece, ce infinit respect trebuie să fi avut pentru munca actorului şi ce nestinsă curiozitate pentru lumina scenei, a oricărei scene, pentru ca el, redactorul antisemit al „Curierului de Iaşi”, să scrie călduroasa cronică din numărul următor al gazetei!”

      Este de prisos să spunem cît l-a admirat Sebastian pe Caragiale, de altfel în opera sa există în mod evident un filon caragelian.

      Ediţia specială publică texte care dovedesc admiraţia lui Sebastian pentru Nicolae Bălcescu, Creangă, Titu Maiorescu, Anghel Demetriescu, Rebreanu, Panait Istrate, Camil Baltazar, criticul literar Perpessicius…

      În fine, sunt publicate texte care vorbesc despre „legăturile afective” ale scriitorului cu locuri din România. Pe primul loc este, cum era de aşteptat, Brăila, oraşul natal: „Degeaba am umblat departe de ţară. Degeaba am uitat lucruri vechi şi am iubit altele noi – sufletul meu de om de la Dunăre nu poate să treacă fără emoţie pe lîngă o barcă cu pînze şi pe lîngă o luntre de pescar.”

      Scriitorul era fermecat de frumuseţea Balcicului. El scria: „Lumina Balcicului este violentă, copleşitoare, fără umbră, fără odihnă. Numai vecinătatea mării reuşeşte s-o înduplece…Peisaj sărac, peisaj grav, peisaj împietrit, de unde îşi ia Balcicul înşelătoarea lui gamă de colori? Poate din acest fond cenuşiu-ars, care dă prin contrast o intensitate dublă mării, iar culorilor o aprindere nouă…Dacă s-ar putea întruni într-o expoziţie colectivă toate pînzele de inspiraţie balciciană (şi e un lucru care ar trebui făcut cîndva…), s-ar vedea lămurit cîte viziuni diferite a îmbogăţit şi stimulat Balcicul…” Pot informa cititorii că la Muzeul de Artă din Constanţa s-a organizat expoziţia „Balcicul în pictura românească”, pe care o preconiza Sebastian în 1938. De altfel, soţia mea, pictoriţa Liana Saxone, deţine minunatul album, conţinînd 375 de reproduceri, publicat la editura Arc 2000, după această expoziţie. Şi, bineînţeles visează să ajungă cîndva la Balcic…

      Un alt punct care l-a fermecat pe scriitor este Braşovul. Plimbîndu-se cu un prieten, pictor, prin Braşov, Sebastian notează: „Pretutindeni, în cele mai neînsemnate detalii, mi se părea că văd motive de pictură. Totul mi se părea expresiv”. Desigur, aşa cum notează scriitorul, există pericolul ca peisajele din Braşov să fie tratate ca nişte ilustrate. Soţia mea a făcut cîteva picturi la Braşov, în vara aceasta, care sunt expuse în cadrul expoziţiei „Din Israel în România şi înapoi”, care are loc acum la Institutul Cultural Român din Tel Aviv. Sper că a reuşit să redea nu numai pitorescul dar şi atmosfera din frumosul oraş, pe care Sebastian îl prezenta atît de entuziast cititorilor într-un articol publicat, în aprilie 1940, în Revista Fundaţiilor Regale.

    Combatantul neînregimentat

      Revista „Observator Cultural” din 4-10 octombrie, publică un supliment, îngrijit tot de Geo Şerban, dedicat publicisticii politice a lui Mihail Sebastian. Geo Şerban scrie: „Nimic mai străin de temperamentul, de comportarea şi convingerile lui Mihail Sebastian decît indiferenţa…Propriu-zis, nu politica i-a captivat interesul. Dovadă, nu s-a înrolat de partea nici unui partid. L-au pasionat mentalităţile, atitudinile, ideile proliferate pe scena politică…” Notează Geo Şerban: În 1933, cînd mai colabora la „Cuvîntul”, „Sebastian pune suflet, face fraza să vibreze, invită cititorul să tragă concluzii acolo unde protocolul îi cere să atenueze fricţiuni, separări de păreri, un drept cîştigat prin desăvărşitul profesionalism de a nu ceda conjuncturilor şi de a păstra, dreaptă, coloana vertebrală”.

      Extrem de interesant este eseul despre Louis Barthou, publicat în Revista Fundaţiilor Regale, în decembrie 1934, ca şi scurtele „exerciţii de luciditate”, publicate mai întăi în „Cuvîntul” şi, după 1935, în „Rampa”. Aş aminti nota despre situaţia din Rusia (1932), despre „Adolf Hitler – mongol” (1932), sau despre proclamarea jazzului ca element subversiv de cître regimul hitlerist (1935). Unele din aceste texte sunt, aşa cum scrie revista în introducere, „în ciuda zecilor de ani care ne despart, de o surprinzătoare şi neliniştitoare actualitate.”
    ¤

      În final, consider că trebuie să-i mulţumim distinsului istoric literar Geo Şerban pentru stădania depusă prin publicarea suplimentelor din revistele „Realitatea evreiască” şi „Observator cultural”, cu ocazia Centenarului Mihail Sebastian, pe care am încercat să le prezint cititorilor noştri. Nu pot să nu-mi exprim regretul că domnia sa nu a fost invitat să participe la Conferinţa Internaţională dedicată acestui eveniment, care va avea loc săptămîna viitoare la Universitatea Ebraică din Ierusalim.
    M. Horodi
    sursa v.n. Tel Avivi

  10. Multumim frumos de acest articol. Oare cind aflam mai multe despre desfasurarea Conferintei despre Sebastian de la Universitatea Ebraica din Ierusalim din 24-25 octombrie?

  11. 2. Conferinta internationala dedicata lui Mihail Sebastian

    Corespondenta de la Mirel Horodi :

    In zilele de 24-25 octombrie a avut loc la Universitatea Ebraica din Ierusalim o conferinta internationala avand ca subiect „Mihail Sebastian, scriitor roman – scriitor evreu”, prilejuita de implinirea a o suta de ani de la nasterea scriitorului (18 octombrie 1907), cu participarea unor specialisti de elita din Israel, Romania si alte tari.

    In cadrul sesiunii de deschidere, moderata de prof. Moshe Idel, Conferinta a fost salutata de Edward Iosiper, noul Ambasador al Romaniei in Israel, Madeea Axinciuc , director ICR Tel-Aviv si Israel Bartal, decanul Facultatii de Stiinte Umaniste a Universitatii Ebraice.

    In prima sesiune, moderata de prof. Robert Wistrich, directorul Centrului International Vidal Sassoon de Studiere a Antisemitismului din cadrul Universitatii Ebraice, au prezentat comunicari Edward Kanterian (Anglia), despre subiectivitate si obiectivitate in Jurnalul lui Mihail Sebastian si Moshe Idel despre interpretarile teologice ale polemicilor in jurul prefetei antisemite a lui Nae Ionescu la romanul lui Sebastian „De doua mii de ani”.

    Sesiunile urmatoare din prima zi a Conferintei au fost dedicate urmatoarelor subiecte: Dilemelor identitatii la Mihai Sebastian (moderator: Leon Volovici ; comunicari: Paul Cornea, Michael Finkenthal, Camelia Craciun, Lya Beniamin). Raporturile dintre Mihail Sebastian si contemporanii lui (moderator: Madeea Axinciuc ; comunicari Marta Petreu, George Voicu, Andrei Oisteanu, Florin Turcanu).

    Sesiunile din a doua zi au fost dedicate operei lui Sebastian, fiind intitulate „De la Jocul de-a vacanta la Jurnal”. Ion Vartic a facut legatura intre firea depresiva a scriitorului si tema „lenei de planta a fiintei omenesti”, Andrei Strihan, neputand participa la Conferinta, a transmis comunicarea sa cu privire la contributia lui Mihail Sebastian la dezvoltarea teatrului romanesc, Costel Safirman a vorbit despre „personaje si interpreti”, cu exemplificari din filme, Virgil Duda a vorbit despre valoarea literara a Jurnalului, Liviu Rotman a facut o paralela a Jurnalului lui Sebastian cu cel al lui Emil Dorian, B. Elvin a vorbit despre atitudinea fara echivoc a scriitorului contra oricarei forme de totalitarism, iar Leon Volovici , referindu-se la perioada 1941- 1944, a aratat ca simbolul insulei s-a transformat pentru evreul Sebastian intr-o colivie, devenind in cele din urma o capcana, din care nu se putea vedea scaparea.

    Conferinta s-a incheiat cu o masa rotunda, in cadrul careia a fost subliniat impactul pe care l-a avut publicarea Jurnalului asupra opiniei publice din Romania . Bazil Shafferman a povestit cum a fost scos Jurnalul in mod ilegal din Romania . Leon Volovici a citit un mesaj primit de la criticul literar Geo Serban, care a editat la Bucuresti suplimente ale publicatiei Realitatea Evreiasca”, dedicate Centenarului Mihail Sebastian.

    sursa, buletinul lui Uli Valureanu, 1. noembrie, 2007

  12. Pare ca a fost interesant si consistent. Aflu deasemeni ca a aparut azi in librarii in Romania cartea lui Iulian Baicus ” Mihail Sebastian. Proiectii pe ecranul culturii europene” .

  13. Original Message –-
    From: Defeses Fine Arts <defesesfinearts@
    To: bianca_marcovici@
    Sent: Wednesday, 14 November, 2007 4:02:18 PM
    Subject: COMUNICAT ICR MADRID : Expozitie pictura de ROMEO NIRAM, Brancusi E=mc2

    COMUNICAT DE PRESA TRANSMIS CU ACORDUL SI IN COLABORARE CU

    INSTITUTUL CULTURAL ROMAN DIN MADRID

    Institutul Cultural Roman din Madrid organizeaza expozitia omagiala dedicata lui Constantin Brancusi, intitulata „Brancusi: E=mc2” a pictorului roman Romeo Niram, deschisa intre 16 Noiembrie si 12 Decembrie 2007, la sediul sau din C/ Marques de Urquijo, 47, 1o-dcha., 28008 Madrid.

    Cu prilejul vernisajului din 16 noiembrie, ora 19:30, vor avea loc doua prezentari ilustrative. Dna. Prof. Dr. Maria Begona Fernandez Cabaleiro va interveni cu o prelegere despre arta contemporana, intitulata „Pictura si Sculptura: Spatiu si Volum”. Maria Begona Fernandez Cabaleiro este Doctor in Istoria Artei, cu specializarea in Arta si Gandire Contemporana, precum si critic de arta, membra a Asociatiei Criticilor de Arta din Spania (AECA), autoarea a numeroase studii publicate in revistele de specialitate din Spania, si membra a Comitetului Spaniol de Istorie a Artei (CEHA).

    Horia Barna, Directorul Institutului Cultural Roman din Madrid va face o prezentare insotita de proiectii semnificative, intitulata „Cosmogonia lui Brancusi”.

    Acesta este primul din cele patru evenimente culturale organizate lunar de ICR Madrid pentru omagierea marilor personalitati romanesti Constantin Brancusi, Mircea Eliade, Eugen Ionesco si Emil Cioran, care vor cuprinde expozitii de pictura de Romeo Niram, vernisajele fiind completate de conferinte si prezentari dedicate marilor creatori.

    Romeo Niram s-a nascut in 1974 si a studiat Pictura la Academia de Arte Frumoase din Bucuresti. A avut expozitii personale in Romania , Turcia, Germania , Portugalia si Spania. Dintre cele mai importante opere ale sale le mentionam pe cele din seria „Eseu despre Luciditate”, din 2006 si din ciclul „Brancusi: E=mc2” din 2007.

    Acest din urma ciclu reprezinta o apropiere indrazneata intre Constantin Brancusi si Albert Einstein, facuta de Romeo Niram pe panzele sale ce vor fi expuse la ICR Madrid. In eseul „Lectia lui Einstein”, criticul de arta Dan Caragea explica:

    „(…) Chiar daca ecuatia E=mc2 , comporta o anume asimetrie, ideea transformarii masei in energie si a energiei in masa – conceptul masa-energie – este fundamentala in mai multe din tablourile lui Niram ce vor fi prezentate in expozitia de la Institutul Cultural Roman din Madrid (Noiembrie – Decembrie 2007). Mai mult, as zice ca pentru artist, aceasta este insasi Legea Universului.

    O gasim in Brancusi: E=mc2, I, adnotata pe masa de lucru, deasupra lui Narcis in insolitul coatelier (combinatie intre atelierul lui Brancusi din Impasse Ronsin nr. 8 si cel al pictorului), pe Poarta Sarutului („dezbracata” insa de motive, cu exceptia acelui „ou” al fuziunii, si fierastruita in genul Coloanei, metafora, la Niram, a spatiu-timpului), o regasim in Geniu, o banuim prezenta in „viitorul” numar al revistei „Niram Art” sau criptata pe portalul-covor din Brancusi: E=mc2, II, o citim limpede, dublata, pe suportul ovoidului din Inceputul Lumii, o privim, proclamata, in Cosmos, Die Gottesformel si Holograma, o simtim in „radiatiile” prezente in toate aceste tablouri si, mai ales, in clepsidrele Coloanei niramiene, „vecina” mereu luminii… Ea este Ecuatia!

    Sa trecem acum la celalalt concept fundamental, cel al spatiu-timpului. Lumea, Universul, este cvadridimensionala, dupa cum aratase Minkowski, si, in aceasta Lume, Einstein aduce in discutie egalitatea dintre masa inertiala si cea gravitationala. Sistemele de coordonate la care ne-am putea raporta devin acum gaussiene (adica curbe), prin urmare: „Toate sistemele gaussiene sunt in esenta echivalente pentru formularea legilor generale ale naturii”. Acesta este principiul relativitatii generale. Intr-un astfel de cadru referential, corpul de referinta (sistemele de coordonate) se deformeaza, devenind o „molusca de referinta”, dupa insasi expresia autorului. Abia acum ne cutremuram la ideea spatiului sferic tridimensional (descoperit de B. Riemann) si ne dam seama ca presimtim forma acestui „paradox”: un spatiu de volum finit, dar care nu are limite (ca un tub). In teoria relativitatii generalizate insa, proprietatile geometrice ale spatiului nu mai sunt independente, ci conditionate de materie. Or, daca distributia materiei in Univers e uniforma (ignorand concentrarile locale), spatiul ar trebui sa fie sferic (cvasieliptic), ne spune Einstein. Cum distributia nu este local uniforma, atunci, local, spatiul real va fi cvasi-sferic. Asa se termina cartulia.

    Fara prea mult ocol (si fara asprimea necesara fizicii), am putea spune ca aceasta imagine a Universului einsteinian este echivalata de Romeo Niram cu ovoidul brancusian, prezent, cu variatii sau succedanee, in majoritatea tablourilor expozitiei sale. Mai mult, am putea confirma-o prin teoria cosmogonica a belgianului Lemaitre (a „atomul primordial”), prin cea a ruso-americanului Gamow (big-bang-ul) s.a.m.d. Sursologia a fost, asadar, inversata abil de pictor.

    Astfel, prin sinteza miturilor, a stiintelor milenare si a celor mai apropiate de noi, prin fulguranta sa intuitie artistica, Brancusi „ridica” stravechea geometrie (pastrata pe covoarele taranesti, de pilda) la puritatea geometriei riemanniene, „descoperind”, avant la datte, intaia forma a Universului (Inceputul Lumii e din 1916, dar e presimtit formal mult mai devreme). Iata cum, pentru Niram, ovoidul, Oul, devine chintesenta formala a micro si macrocosmosului.

    Caci daca timpul isi pastreaza infinitatea, ne spune Einstein, spatiul tinde sa se inchida, desi nu are limite. Astfel, ecuatiile sale admit o structura metrica in care spatiul e hipersferic, pozitiv, inchis, in timp ce timpul ramane deschis, neafectand curbura spatiului. In Universul lui Einstein, materia se afla, la scara colosala, statistic, in repaos. Cosmogonia lui Brancusi nu pare sa o dezminta.

    Brancusi „a reusit sa faca posibila desfiintarea contradictiei ce parea insolubila, dintre extindere spatiala si gandire” (V.. G. Paleolog). Or, demonstreaza plastic Niram, aceasta este si tulburatoarea lectie a fizicii lui Einstein.”

    Pe langa activitatea artistica, pictorul Romeo Niram este implicat in mai multe proiecte culturale de promovare a valorilor romanesti si de creare de legaturi artistice si culturale intre Romania, Israel, Spania si Portugalia. Astfel, este fundatorul a trei publicatii de cultura romaneasca, printre care si revista de arte frumoase ” Niram Art” care a primit, in iulie 2007, premiul Miscarii de Arta Contemporana din Portugalia pentru cea mai buna publicatie de arta.


    Defeses Fine Arts
    Agentie PR

    Reprezentant Movement for Contemporary Art , Portugal (MAC)
    Reprezentant Niram Art Magazine, Spain
    Reprezentant Romeo Niram

    http://defesesfinearts.mosaicglobe.com/

  14. cu asentimentul autorului.rog sa se raspunda tot aici:

    Francisc Grunberg wrote:
    Stimate Doamne, stimati Domni,
    Doresc sa va multumesc pentru amabilele Dv. urari primite prin e-mail. Va doresc si eu depline satisfactii in munca nobila pe care o desfasurati, sanatate si belsug in anul ce vine.

    Ma numesc Francisc Grunberg, sunt traducator din engleza, franceza, germana si maghiara, membru al Uniunii Scriitorilor.

    Inainte de 1989 am publicat traduceri de beletristica si filozofie din maghiara in romana la editura Kriterion. Din pacate editura s-a mutat la Cluj si si-a schimbat politica editoriala, nemaifiind interesata de traduceri din maghiara in romana. Aveam cu ei un contract de editare (reziliat) pentru doua microromane de Déry Tibor: „Draga boper…!” si „Reportaj imaginar de la un festival pop american”. Traducerile sunt acum realizate si chiar redactate de un colaborator vechi al editurii Kriterion, el insusi traducator din maghiara, actualmente pensionar, asadar sunt „bune de tipar”. Doresc sa vi le ofer spre publicare.
    Cunosc prodigioasa dv. activitate si m-am gandit ca cele doua microromane s-ar putea incadra in una dintre colectiile Dumneavoastra.

    As mai mentiona ca am publicat si la editura Humanitas traducerea din germana a lucrarii lui Friedrich Nietzsche „Dincolo de Bine si de Rau”, care a aparut in acest an in a patra editie. O editie bilingva – germana si romana – a aceleiasi lucrari a fost publicata in traducerea mea si la editura Teora.

    Déry Tibor este un clasic al literaturii maghiare, exista in Ungaria chiar si un prestigios premiu literar care poarta numele sau. In anii stalinismului Déry a fost marginalizat din cauza atitudinii sale de fronda, in timpul Revolutiei ungare din 1956 a luat fatis pozitie impotriva regimului comunist si a ocupatiei sovietice. Dupa inecarea in sange a miscarii Déry a fost arestat, judecat si condamnat la moarte, pedeapsa comutata apoi la 9 ani de inchisoare. A stat cativa ani, dupa care a fost gratiat de Kadar, in cadrul unei oarecare liberalizari a vietii politice din Ungaria. Cartile sale au fost tiparite in tara sa in sute de mii de exemplare.

    Cele doua microromane s-au bucurat de un urias succes. Editia dupa care am tradus „Draga boper…!” este editia a 7-a. Ambele romane au fost dramatizate, din „Reportaj” s-a facut un musical, care s-a jucat ani de zile cu casa inchisa, dupa muzica sa s-au facut discuri si CD-uri.

    Din pacate opera lui Déry este prea putin cunoscuta in Romania. Inainte de 1989 a aparut doar o colectie de nuvele la editura Dacia din Cluj.

    Sunt convins ca publicarea celor doua lucrari s-ar solda cu succes. Va pot pune la dispozitie textele sub forma de discheta sau CD. De asemenea vi le pot trimite ca atasamente la un e-mail. Ambele romane au dimensiuni reduse, in format .doc au o intindere de cate 180 de pagini Word tehnoredactate la 1 1/2 randuri.

    Cu deosebita stima,
    Francisc Grunberg

  15. Sandu Mendrea was born in 1930 in Romania. He passed the war in relative safety in the country’s capital, Bucharest, where he also started his studies for a M.A. in theatre and film directing – in 1948, the year of the Communist takeover. After working for two years as a director for documentary films, in 1954 he decided to abandon this field, which in those days was dominated by Soviet-style propaganda, and took the camera into his own hands – as a photographer.

    He was soon to become one of the country’s most well known photographers, which allowed him to exhibit at over 200 International Photography Salons. He won several major awards and in 1965 he was conferred the title „Excellency of the International Photographers Federation” (EFIAP). After benefiting from a short period of relative liberalization, in the mid seventies through the early eighties his work came under the increasing pressure of ideological and extreme daily life hardships. These convinced him about the complete lack of perspectives in communist Romania, and helped him and his family decide to leave for Israel. For a man with deep ties with his Romanian home country, it was a very hard decision to take. At the end of 1985 the Mendreas were allowed to leave.

    Once in Israel he continued his work. Along with his day job with the Israel Antiquities Authority, he started taking pictures at one of the most photographically interesting place in the country, the Western Wall, for a long-term black-and-white project. He also extensively photographed the country for travel book, calendar and postcard publishers from Western Europe and Israel. His younger son, Dinu Mendrea, who studied photography in Jerusalem, joined him and the resulting „Kotel – The Western Wall” series was published and exhibited all across Europe.

    The present exhibition at the Jerusalem Cinematheque includes some of Sandu Mendrea’s most successful works from his black-and-white years in Romania. Unfortunately, many of the negatives of these and other images were destroyed in the Romanian printing houses of those years. The Ceauşescu-era interdiction of taking abroad photographic negatives added to the loss. In a daring attempt of saving some of his work, Sandu Mendrea’s family hid the most important of the remaining negatives in their clothing while exiting the country. Luckily they managed to pass the airport controls. In a further lucky strike, a German friend who had received a selection of small prints in 1967, found them again in 1987 in a cupboard crammed with spare parts in his Frankfurt auto repair shop. These prints, together with the other saved negatives, create the stock from which this exhibition has been put together.

    http://www.photomendrea.com

  16. Ziua Independenţei statului Israel

    Sărbătoarea independenţei marcând a 61-a aniversare a creării statului Israel a început marţi seară, la sfârşitul Zilei Amintirii, Yom HaZikaron, în memoria ‘soldaţilor morţi în lupte şi a victimelor de atentate’.

    Ceremoniile au fost lansate oficial pe Muntele Herzl, locul cimitirului militar din Ierusalim, la care au luat parte sute de israelieni şi personalităţi străine.
    Astăzi (miercuri) au avut loc defilări militare aeriene şi navale.
    Mii de poliţişti şi militari au fost desfăşuraţi de-a lungul ţării, în timp ce Cisiordania este supusă unei blocade stricte, de teama unor atentate.
    ‘Ziua Independenţei Israelului’ /Yom Ha’Atzmaut/ marcând crearea statului Israel la 14 mai 1948 este celebrată potrivit calendarului iudaic.
    Statul Israel a fost creat după terminarea mandatului britanic asupra Palestinei. În mai 1948, a izbucnit un război sângeros de doi ani între toate ţările arabe şi nou născutul stat încheiat cu acorduri de armistiţiu /tratativele de la Rhodos n.r./.
    Statul arab prevăzut prin planul ONU de împărţire nu s-a materializat niciodată, întrucât Cisiordania a fost capturată de Iordania.
    sursa
    Anima News
    Israel

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s