mişcă geamurile

ţi-aş răspunde la o scrisoare. calcul infinitezimal. zerourile presupun absenţa fizică a lucrurilor. de bună seamă inventarul memoriei nu depăşeşte  spaţiul echidistant, esenţial al abcesului de dinţi. victimizare? de multe ori renaşterea  e  într-un urlet de fiară eliberată din cuşcă. revenirea, reveria, reprimirea suflului pe care l-ai avut vreodată, nu poate desface sau lumina chipul răvăşit al conştiinţei. de la una la alta e timpul omis de tine, pierdut ca dimensiune. chiverniseala justifică păstrarea echilibrului efemer, starea continuu în care te complaci să-ţi stingi rostul trecerii. pătratele de vis kafkian într-un proces nejucat decât  într-un spectacol trucat de păpuşi părăsite, aşa-zise  femei pe care nu dai doi bani. „eu mi-am trăit în grabă viaţa toată”, luciditatea mi-a spart toate farfuriile. pot dansa Zorba printre cioburi. rămân cicatrici combinate pe fondul întâmplărilor trecute, eu cu moartea mamei – tu cu cel al tatălui – vieţi paralele. iar acum o altă lume războinică ce ucide viitorul. de multe ori fluviul cuvintelor tale se percepe, numai după înecarea fictivă pe care o suport cu stoicism, pâna la ultima clipă a rezistenţei  mele căutând refugiu doar în cărţi şi  nepoţi, atunci ies la lumină  să-ţi primesc mâna salvatoare. sper să mi-o mai întinzi. uneori îmi vine să te rog să n-o faci pentru că hârtia tipărită moare prea repede iar virtualul o ia înainte, concentratul citit l-am citit deja… iar vântul   mişcă  copacii… nu mai spun că tresar până şi la artificii, le urăsc, le confund…nu am cameră etanşă.
eu mi-am trăit în grabă să las ceva şi nu oricui. marea pare liniştită. dar o cunosc…
bianca marcovici

c)