Leon Volovici, Ierusalim

Paradoxurile unui razboi neprevazut (LEON VOLOVICI)

Cel mai dur razboi la granita de nord a izbucnit cand parea ca granita cu Libanul e rezolvata pana la ultimul centimetru, recunoscuta international si supravegheata de trupele ONU. Ai fi putut crede ca e un loc unde se poate muri numai de plictiseala.

In fruntea guvernului israelian implicat in razboi se afla acum politicieni civili, fara experienta militara, lucru cu totul neobisnuit intr-o societate deprinsa sa aduca in fruntea ei fosti generali sau sefi de stat major. Mai mult, in actualul guvern predomina, spre deosebire de trecut, „pacifistii”. Premierul Yehud Olmert si-a abandonat partidul sau de dreapta (Likud), pentru a se alatura lui Sharon, amandoi angajati intr-o spectaculoasa cotitura spre centru-stanga, decisi sa promoveze o politica de retragere masiva, chiar daca nu totala, din teritoriile palestiniene. Alaturi de Olmert se afla un ministru al Apararii novice, Amir Peretz, civil, pacifist de stanga, si un viceprim-ministru, veteranul Shimon Peres, vestit pentru neobositele lui initiative de rezolvare pasnica a conflictului arabo-israelian. Ei s-au pomenit acum in situatia de a conduce un razboi neprevazut, nedorit de nimeni, dar sustinut, ca niciodata, de marea majoritate, de la dreapta si stanga politica. Agresiunea Hezbollah e perceputa ca o imensa nedreptate, o violare scandaloasa a granitei, urmata de uciderea unor soldati, rapirea altora si lansarea a sute de rachete peste localitatile israeliene cu intentia de a lovi populatia civila.

Hezbollah e un dusman extrem de puternic si netipic. E o armata foarte bine echipata si indelung antrenata, dar „specializata” in mijloace teroriste si razboi de gherila. Nu este armata unui stat, actioneaza de pe teritoriul unei tari pasnice, cu un guvern slab, e drept, dar care nu are cea mai mica intentie si nici motiv de a se angaja intr-un razboi autodistrugator. Inainte de a lua ca ostatici doi soldati israelieni, organizatia Hezbollah a luat intregul Liban ca ostatic.

Pe doua fronturi

Razboaiele actuale se desfasoara pe doua planuri contradictorii: unul mediatic si altul real, din spatele ecranelor si monitoarelor. In cel mediatic, se vad mai ales victimele civile. Fiecare victima civila a bombardamentelor israeliene sau imaginea unui grup de refugiati ramasi fara locuinta, asa cum arata pe ecranele televizoarelor, e un punct castigat de Hezbollah si de Iran. Razboiul real este o infruntare poate decisiva, nu intre civilizatii, ci intre lumea libera si adeptii fanatici ai unei ideologii care a castigat o parte din lumea islamica prin demonizarea Occidentului si a Israelului, pentru victoria finala si globala a unui islam conceput ca un catehism al terorismului. Actorii principali in acest conflict – Iranul si Siria -, cei care trag sforile, finanteaza, inarmeaza si pun in miscare trupele Hezbollah, stau linistiti de-o parte, ba chiar vin cu propuneri concrete si rezonabile de rezolvare pasnica a actualei crize, pe care tot ei au pus-o la cale.

Razboiul declansat de Hezbollah sub lozinca solidaritatii cu cauza palestiniana a eclipsat cu totul cauza palestiniana. Cine mai baga de seama in aceste zile ca trupele israeliene sunt din nou in Gaza, operand „in liniste” impotriva unei alte organizatii islamice, Hamas, cu o forta militara de tip Hezbollah, adica independenta, concurand sau, uneori, rafuindu-se cu fortele militare ale Autonomiei Palestiniene. Armata israeliana s-a intors in Gaza pentru a pune capat, fara succes deocamdata, rachetelor Kassam care tintesc chiar localitatile israeliene, din interiorul granitei recunoscute. Rachetele sunt lansate de pe terenul fostelor asezari evreiesti lichidate de Sharon. Cine aplica logica rationala pentru a explica comportamentul celor care prefera, odata eliberati, sa distruga, in loc sa construiasca, nu va intelege niciodata logica speciala si mentalitatile din Orientul Mijlociu.

Mai toti comentatorii dau aceeasi explicatie pentru criza actuala: firele funestei initiative a liderilor organizatiei Hezbollah duc la Teheran. Incoltit de presiunea internationala pentru a inceta echiparea cu armament nuclear, Iranul a folosit din nou filiala sa din Liban pentru a provoca o criza care sa mute centrul atentiei in alta parte, sa dea o lovitura Libanului care cere tot mai insistent suveranitate deplina si sa provoace un nou „jihad” impotriva Israelului. Dar lumea araba e mai impartita decat vedem noi la suprafata, inselati de retorica „solidaritatii arabe” sau musulmane. Modelului siit reprezentat de Teheran – un regim islamic fundamentalist cu brate teroriste mobile, prezente in orice punct de pe glob – i se  opune modelul statului laic, prooccidental – ca Egipt sau Iordania – sau cel patriarhal-islamic, ca Arabia Saudita, care a optat pentru o profitabila convietuire cu America si Europa. Nu e exclus ca intre Haifa si cartierul siit al Beirutului sa se decida si aceasta confruntare.

Intamplator, printre cei ucisi in partea israeliana, sunt numai doi copii, doi frati, de trei si sapte ani, care se jucau in curte. Copii arabi din Nazareth. Dintr-o data, orasul Nazareth, cu populatie araba, crestini si musulmani (spre deosebire de Nazareth Illit, cu populatie evreiasca), devine centrul mediatic international, prilej, destul de ieftin, de a transmite telespectatorilor din lumea intreaga mesaje umaniste si pacifiste: razboiul loveste orbeste fara sa distinga intre musulmani, crestini si evrei.

La Nazareth au venit acum si toti deputatii arabi din parlamentul israelian. In frecventele lor aparitii televizate i-am admirat nu o data, chiar si atunci cand eram in dezacord, pentru vehementa si darzenia cu care apara drepturile cetatenilor arabi sau se solidarizeaza cu lupta palestiniana. Acum se afla in mare incurcatura: sunt in situatia de a condamna organizatia Hezbollah. Toate insistentele reporterilor de a le smulge un protest sau o distantare critica de cei care au declansat conflictul si lanseaza rachete ucigatoare si spre localitatile arabe sunt zadarnice. Frica (alteori ideologia pe care o sustin) ii blocheaza intr-o tacere lamentabila. Elocventa lor neinfricata in criticarea politicii israeliene se sprijina, paradoxal, pe plasa de siguranta pe care le-o ofera imperfecta si mult criticata democratie israeliana. Dar cu Hezbollah, Siria si Iran nu te joci de-a democratia si atunci tacerea e de aur. 

Marea superioritate aeriana israeliana s-a dovedit insuficienta. Dupa opt zile de euforie aviatica, trupele israeliene de uscat au trecut granita patrunzand in sudul Libanului. Starea de spirit mobilizatoare, fara precedent, generata de sentimentul general al unui razboi de aparare, incepe, incet, sa slabeasca si vocile critice sporesc. Amintirea „mlastinii libaneze”, un fel de sindrom Vietnam in versiune israeliana, ar putea reactiva. Dar Israelul, in situatia de fata, nu are de ales. Faptul ca o organizatie fanatica, bine inarmata, poate tine in sah un stat cu o zdrobitoare superioritate militara si poate lovi populatia civila, de la mare distanta si in interiorul tarii, e o constatare teribila care ii obliga pe liderii politici actuali sa nu mai poata accepta, ca in trecut, un armistitiu sau o solutie pe termen scurt, care ar duce la refacerea treptata a potentialului de atac al organizatiei islamiste si reasezarea ei la granita. Nici solutia preconizata de Uniunea Europeana, de reamplasare mai consistenta a fortelor ONU la granita israelo-libaneza, nu surade israelienilor. Dupa cateva amare experiente, inclusiv cea de acum, nimeni nu mai crede aici in eficienta scutului oferit de trupele ONU.

E limpede ca iesirea din actuala criza nu va veni din partea celor implicati in conflict. Mesagerii europeni si trimisii Natiunilor Unite au inceput sa circule febril pe linia Beirut-Ierusalim-Cairo, dar toti sunt constienti ca o posibila solutionare nu va veni decat odata cu implicarea directa a administratiei Bush. Mesagerul american atotputernic e… o mesagera: inalta, severa, totdeauna rationala, respirand forta si echilibru – Condoleezza Rice. Dar, dupa toate aparentele, ea nu va veni cu intentia de a obtine, ca in trecut, o cat mai rapida incetare a focului. Datele problemei s-au schimbat radical. Din perspectiva israeliana, o incetare a focului fara o slabire semnificativa a organizatiei Hezbollah ar insemna perpetuarea instabilitatii din zona si ar mentine vulnerabilitatea granitei israeliene. Ar fi o mare victorie a islamismului radical cu centrul la Teheran, cu efecte catastrofale si pentru imaginea lumii libere, un indemn la provocarea unor noi agresiuni. Ne asteapta, se pare, o saptamana decisiva – cu alarme, explozii, contacte secrete si zambete diplomatice pe micul ecran.

 preluare, revista „22”  , 28 iulie-3 august, 2006

7 gânduri despre &8222;Leon Volovici, Ierusalim&8221;

  1. Paradoxurile unui razboi e cand scrii despre el nefiind in el
    Am citit cartea Biancai jurnal din adaposturi. Chiar daca e scrisa si redactata de ea se vede contactul. De la Ierusalim lucurile se vad mai altfel, mai teatral.
    Am fost recent si la Specacolul „Steaua fara nume”, de Sebastian, in limba ebraica! Recunosc ca filmul m-a impresionat la mult. Marina Vladi si Avram sunt personaje care au dat scenei romanesti esentza jocului profesionist, nu cel ambulant…
    Dar Leon Volovici si cerul sau s-a separat pe Muntele lui Herzel, asa ca nu ne poate privi de aproape.Cercetari .Cercetati cercetasii:)
    rody.c
    locuitor al nordului

  2. De la Iasi la Ierusalim si inapoi” – Lansare de carte , de Victoria Costa

    (Material propus pentru publicare la data de: 12-11-2007)

    Uniunea Scriitorilor din Romania si Grupul Ideea Europeana & EuroPress va invita la o lansare a volumului „De la Iasi la Ierusalim si inapoi” semnat de scriitorul Leon Volovici, eveniment care va avea loc Joi, 15 noiembrie, 2007, ora. 17.00, la sediul Uniunii Scriitorilor, Sala cu Oglinzi (Bucuresti, Calea Victoriei, nr. 115).
    Invitati: Nicolae Balota, George Balaita,
    Nicolae Breban, Ion Ianosi, Leon Volovici
    Amfitrioni: Aura Christi, Andrei Potlog

    Muzeul Literaturii Romane si Grupul Ideea Europeana & EuroPress are placerea sa va invite la lansarea volumului „De la Iasi la Ierusalim si inapoi” semnat de scriitorul Leon Volovici.
    Moderator: Lucian Vasiliu
    Invitati: Liviu Antonesei, Emil Brumaru, Aura Christi,
    Adrian Cioflanca, Andrei Potlog, Leon Volovici
    Lansarea va avea loc Vineri, 16 noiembrie, ora 17.00, la Muzeul Literaturii Romane din Iasi, Sala Pogor-Bratianu

    Leon Volovici, De la Iasi la Ierusalim si inapoi
    „Cartea aceasta este scrisa de un scriitor care are talentul – si nu e un talent care se intalneste in mod curent – de a transforma materia confesiva in materie de literatura neta. Este o carte Volovici 100%.” (Costel Safirman)

    „Eu as spune ca in carte se vorbeste despre trei identitati. Fiecare adauga un fel de slabiciune la celelalte doua. Identitatea evreiasca ieseana e ceva diferit de identitatea israeliana – asta trebuie spus foarte clar. Identitatea romana a lui Leon se schimba dupa ce vine in Israel. El isi asuma o identitate israeliana care este, insist, foarte diferita de identitatea evreiasca ieseana. Dar asta schimba si atitudinea lui fata de literatura romana. Ce a scris el inainte si ce a scris el dupa ’86-87 este ceva foarte diferit. Nu numai tematic, eu cred ca e vorba si de o atitudine diferita.” (Moshe Idel)

    „Cu talentul sau de narator, Leon Volovici spune intotdeauna o poveste cu talc, o poveste care ascunde o semnificatie, o invatatura. Si stie intotdeauna sa extraga, deloc pedant, cu o imensa naturalete, acest dedesubt, sa spunem, pe care povestea, naratiunea il ascund. E un povestitor, cred, mereu dublat de omul care mediteaza si vrea sa afle talcul intamplarilor.” (George Voicu)

    „Eu am fost unul dintre putinii privilegiati care au citit printre primii aceasta carte. Cred ca sunt al doilea lector al cartii. Am citit-o dintr-o rasuflare, cu sufletul la gura, desi ma imparteam mereu intre a fi redactor de carte si a fi scriitor, in sensul ca ma fura lectura si trebuia sa ma intorc sa vad daca totul e in regula, daca nu mi-a scapat ceva; trebuia, asadar, sa-mi fac datoria de redactor al acestei minunate carti. Este vorba de un text fierbinte. Este un text atipic. […] toata aceasta carte este literatura mai mult. Evident ca este literatura, nu este insa si fictiune. Leon Volovici are norocul de a avea un Destin, da-da, cu majuscula, apt, capabil de a fi prins intre copertile unei carti – ceea ce este un lucru extrem de rar. E o carte splendida, o carte-eveniment, o carte-document al unei epoci”. (Aura Christi)
    sursa, http://www.romanialibera.com

  3. Volovici par lui męme – de Tudorel Urian – Lecturi La Zi

    Pe Leon Volovici l-am cunoscut la Ierusalim, la începutul anului 2005. Este genul de intelectual care te cucereşte de la prima întâlnire şi pe care ai vrea să îl ai tot timpul în preajmă. Afabil, discret, mereu cu zâm­betul pe buze, delicat ironic şi bonom, are uşurinţa specifică fiinţelor cu adevărat superioare de a se adapta în orice clipă la dimensiunea intelectuală şi preocupările interlocutorului său. Nu-şi plictiseşte prietenii, ca atâţia alţii, cu interminabile apologii de sine, divagaţiile sale au întotdeauna un tâlc, devin revelatorii pentru tema principală a discuţiei, chiar dacă la început nu oferă această impresie. În compania lui nu ai niciodată sentimentul că ai pierdut timpul. Te simţi câştigat în planul cunoaşterii, iar prezenţa sa stenică este în măsură să îţi asigure tot confortul intelectual şi moral. Stabilirea unei întâlniri cu el este, de aceea, ca promisiunea unei zile însorite. Leon Volovici ar fi putut să fie orice: român, evreu, francez, englez, japonez, chinez, rus, arab, african sau american. În discuţiile cu el intensitatea ideilor, efervescenţa argumentaţiei – pe fondul structuralei sale stări de normalitate, absenţei oricărui tip de încrâncenare – sunt tot ceea ce contează. Fără a-şi renega originile – dimpotrivă – Leon Volovici este un intelectual autentic, dispus să înţeleagă adevărul celui de lângă el, să privească lumea într-o viziune integratoare în care valorile adevărate nu se exclud pe considerente de rasă sau ideologice.
    De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi este o carte confesiune, oarecum surpinzătoare în bibliografia istoricului Leon Volovici. Obiectivitatea rece a omului de ştiinţă s-a topit la temperatura incandescentă a sentimentelor, armura intelectualului călit în polemici şi dispute de tot felul s-a fisurat, lăsând vederii vulnerabilităţile omului. Unde se sfârşeşte mitul şi unde începe adevărul în legătură cu soarta evreilor din România? Au fost ei cu adevărat protejaţi în timpul regimului Antonescu sau doar chestiuni de ordin tehnic au făcut ca numărul celor deportaţi şi ucişi să fie mai redus la noi decât în ţările vecine? Sunt evreii cei care au introdus şi sprijinit regimul comunist în România? În ce măsură originea etnică a influenţat destinul unor intelectuali în perioada postbelică? Care sunt astăzi formele de manifestare ale antisemitismului şi cum se adaptează evreii născuţi în ţara noastră la condiţiile de viaţă din Israel? Iată doar câteva întrebări la care Leon Volovici încearcă să răspundă refăcând traseul propriei sale existenţe de la copilăria petrecută în anii războiului, cu obsesia pogromului de la Iaşi, până la actuala sa carieră de cercetător ştiinţific la Universitatea de Studii Ebraice din Ierusalim. Sunt dezgropate vechi amintiri şi povestiri auzite de la părinţi sau cunoscuţi, chipuri din fotografii de demult, de rude apropiate care şi-au găsit sfârşitul în lagăre de concentrare sau au fost executate în timpul pogromului de la Iaşi, reduse dureros în istoriografia oficială la condiţia de simple cifre în statistica victimelor „antifasciste” din timpul celui de-al doilea război mondial. Între mit şi realitate, Leon Volovici stabileşte de fiecare dată proporţia justă, fără exagerări propagandistice şi fără să se îmbete cu apă rece. Reamintirea târgului copilăriei îi provoacă încă multă nostalgie, sublimată, aşa cum mărturiseşte şi de memoria sa culturală. Recunoaşte astăzi, cu multă luciditate, autorul: „În cazul meu, nostalgia târgului s-a sublimat în fascinaţia pentru miticul târg evreiesc din literatură şi teatru, pentru lumea lui Şalom Alechem, Josef Roth, Babel, Schultz, pentru pictura lui Chagall sau pentru Copilăria unui netrebnic, romanul lui Ion Călugărul (ce pseudonim a putut să-şi aleagă!), Bârladul romanelor lui Virgil Duda sau evocările lui Victor Rusu” (p. 32).
    Dincolo de această nostalgie filtrată prin experienţa culturală din anii care au urmat, amintirile din copilărie sunt mai degrabă sumbre. Ele se leagă de anii războiului (autorul este născut în anul 1938), de adăposturi subterane şi şuierat de gloanţe, de teroarea pogromului şi a discriminării la care era supusă populaţia de origine evreiască, de moartea unor rude şi cunoştinţe apropiate şi de evadarea miraculoasă a tatălui aproape din faţa plutonului de execuţie.
    Foarte interesantă este intepretarea pe care Leon Volovici o dă rolului jucat de evrei în primii ani ai regimului comunist. Versiunea clasică, potrivit căreia începuturile comunismului românesc au stat sub semnul unor lideri de origine evreiască (în­tr-adevăr, prin raportare la numărul populaţiei, procentul de evrei cu funcţii de conducere în noile structuri politice era în mod vizibil destul de ridicat), se nuanţează sub argumentele, prea adesea trecute cu vederea, ale cercetătorului de la Ierusalim. Pe lângă faptul că populaţia evreiască din România, victimă a deportărilor şi pogromurilor, a primit cu uşurare intrarea trupelor sovietice în ţară şi, de aceea, mulţi au fost cei care s-au pus cu entuziasm în slujba noilor autorităţi, se uită mereu că exact în aceeaşi perioadă a primilor ani ai comunismului numărul celor care au emigrat în Israel a crescut considerabil. De unde concluzia logică a autorului că este greşit să se creadă că (toţi) evreii au fost cei mai înfocaţi susţinători ai totalitarismului de stânga. „Cei mai mulţi plecau „la Palestina”, cum se spunea atunci (sună ironic acum!), până la proclamarea statului Israel în 1948. Cei care repetă mereu, sub influenţa unui slogan antisemit, că evreii au adus regimul comunist şi au venit la putere uită un element esenţial: odată cu pătrunderea multor evrei în nomenclatura noului regim, masa mare a populaţiei evreieşti optează pentru plecare, în orice condiţii şi cu riscul de a fi victima propagandei anti-sioniste din anii ’50. Din patru sute de mii, câţi evrei erau în România după război, rămân jumătate în 1956 şi numai o sută de mii în 1965 (p. 33).
    Subtil este modul în care autorul a luat de-a lungul timpului pulsul antisemitismului românesc. Gafe ale interlocutorilor săi, cuvinte scăpate în conversaţii cotidiene, atitudini surprinzătoare venite de la persoane cu care, altminteri, era în relaţii dintre cele mai bune, îi aduc aminte cu brutalitate că aparţine unei „entităţi nelegitime”. Evreii sunt trataţi ca un bloc nediferenţiat şi fiecare vorbă sau faptă a unuia dintre ei se resfrânge asupra întregii comunităţi. După recentele evenimente antiromâneşti din Italia, compatrioţii noştri pot înţelege lesne despre ce este vorba. Iar exemplul dat de Leon Volovici este mai mult decât grăitor: „Mai gravă mi se pare replica unui alt bun prieten (…): „Eu cred că cineva din partea comunităţii (evreieşti, se subînţelege) ar trebui să-i atragă atenţia lui Brucan, că el face mult rău evreilor din România prin compor­tarea lui”. (…) De ce e răspunzătoare „comunitatea” de ce face sau spune Brucan? L-a ales sau impus „comunitatea” în funcţiile politice pe care le are sau le-a avut? „Evreii” sunt răspunzători pentru fiecare evreu care face sau spune ceva? Fiecare dintre ei devine un „exponent” al colectivităţii atunci când vrei să „confirmi” un stigmat, un stereotip”.
    Nu ştiu dacă aspectele discutate mai sus sunt esenţiale în economia volumului. Cred, mai degrabă, că nu. Le-am pus însă în evidenţă tocmai pentru capacitatea lor de a contrazice unele stereotipuri de gândire, idei fixe care, adesea, fără ca măcar să ne dăm seama, pot leza sensibilitatea unor oameni nevinovaţi. Fiecare om are propriile sale calităţi şi defecte. El trebuie judecat în funcţie de acestea şi de faptele sale, orice generalizare putând duce la nedreptăţi, uneori imposibil de reparat.
    De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi de Leon Volovici este o carte scrisă cu înţelepciune şi foarte multă dragoste. Dragoste pentru mama sa (proza Mâinile este o sublimă declaraţie de iubire şi înţelegere), pentru soţia şi copiii săi, pentru oraşul Iaşi în care s-a născut şi a copilărit, pentru prietenii mai vechi sau mai noi, pentru toate valorile produse de mintea umană, menite să transforme fiecare clipă a vieţii într-o sărbătoare. O confesiune aparţinând unui mare intelectual umanist, de pe urma căreia fiecare are câte ceva de învăţat.
    preluare
    romania literara nr. 43, 2007

  4. Insemnari de lectura

    Este vorba de “De la Iasi la Ierusalim si inapoi”, cartea lui Leon Volovici aparuta nu de mult la Bucuresti in editura Ideea Europeana. Intors acasa de la lansarea cartii in cadrul simpatic, ne-batos al Cercului Cultural de la Ierusalim cu cartea in buzunar, am citi-o pe nerasuflate (ia sa vedem si noi pe ce se sprijina vorbele frumoase auzite acolo). Se citeste usor, ca urmare atat a stilului verbal, de dialog fluent, cat si a interesului pentru ce se decanteaza in si intre randurile cartii (”problematica”!). Cum bine zicea si Costel Safirman la numita lansare, daca dam la o parte amanuntele specifice si personale, amintirile lui Volovici pot fi si amintirile noastre. Ne recunoastem, noi cei nascuti in preajma razboiului, crescuti si formati in anii ’50 si intrati in viata propriuzisa in anii ’60, anii aceia cu tot tacamul lor de insusiri de “structura si suprastructura” (ca sa folosesc o terminologie de epoca). Si Volovici, si eu personal, si ca mine probabil multi altii (noi evreii romani, care ne regaseam mereu pomeniti in categoria “si de alte nationalitati”), ne-am confruntat intr-un fel deosebit de alte perioade cu probleme de identitate dominate de realitatea prezentei in peisajul (nu numai fizic) specific romanesc pe de o parte si memoria colectiva a evreului din galut, pe de alta parte.
    Anii nostri de tinerete, cu proaspata amintire a situatiei evreilor romani inainte si in timpul razboiului, apoi marele praf in ochi aruncat de la rasarit, apoi din nou expunerea la tot felul de manifestari care-l facea pe evreul acelei epoci sa nu se simta la el acasa in tara pe care ar fi vrut sa o credea si a lui, toate simtirile astea atat de bine redate in carte, m-au facut sa gandesc a la Gaga: “toti suntem Leon intr-un fel”. Cat de judicioasa este remarca prof. Idel cu privire la particularitatile si interpatrunderea celor trei identitati care se desprind din narativul cartii: cea evreiasca, cea romaneasca si cea israeliana. Eu as merge inca si mai departe, indraznind sa sugerez o diferenta clara si tonica de planuri intre primele doua si a treia, cea care a dat cumva “rezolvarea” dihotomiei evreu-roman. Nu toti evreii romani au gasit aceasta rezolvare, atat de fireasca pentru noi, totusi de neimaginat pentru multi altii, cazul Sebastian fiind printre cele mai notabile (desi plasat in alte vremuri, cred ca ofera totusi un punct de referinta pentru multe drame mai mult sau mai putin marturisite sau macar constiente…).
    Revenind la cartea lui Volovici, nu pot sa nu remarc metoda, acum oarecum “la moda”, de a-ti spune parerile despre viata si framantarile ei si despre oamenii cu care te-ai incrucisat pe traiectorie, sub forma de dialog cu un interlocutor avizat. Procedeul, folosit inca din antichitatea clasica este puternic revitalizat de literatura moderna datorita solutiei oarecum comode si vioiciunii de text garantate, alternativa fiind expunerea liniara, poate mai putin potrivita spiritului saltaret al epocii noastre de videoclip. Dar ca si in cazul altor carti asemanatoare, nu se poate sa nu-ti placa sa asculti o discutie intre doi oameni de la care ai ce invata, care au ce spune. (imi amintesc de dialogul Matei Calinescu-Ion Vianu sau de recentul Sorin Antohi-Moshe Idel). In cazul nostru, partenerului de dialog Sandu Frunza doctor in filozofie si bun cunoscator al gandirii iudaice, i-a fost rezervat, prin constructia cartii, un rol asimetric, doar acela de amorsator si mai putin de partener si comentator (ar fi fost totusi interesant, si cred ca nu ar fi “diluat” substanta amintirilor).
    Personal, am si o oarecare rezerva in privinta desenului copertii reproducand ulita-univers din micul stetel evreiesc disparut dupa razboi, lumea picturilor lui Chagall. Potriveala desenului cu cartea mi se pare dovada unei intelegeri prea usuratice a ceeace este intre coperti (ceva de genul „ia sa cautam noi ceva cu tematica evreiasca…. Oh! am gasit: Chagall !”.
    Dar ce conteaza, important este rezultatul: o carte usoara in forma si gramaj, dar cu continut profund si dens, care te indeamna la reflexii si introspectie. O placere s-o citesti si s-o recomanzi si altora.

    Nanu Peri

    aparut in revista „Minimum” Tel Aviv, decembrie, 2007

  5. S-a stins din viaţă un om de suflet. Leon Volovici(Z”L) întotdeauna a fost pe recepţiile iudaice aici şi pretutindeni. Mihail Sebastian a fost redescoperit datorită lui, munca sa de cercetător a încununat un mare număr de cititori, istorici, scriitori. Cercul de la Ierusalim a pierdut sufletul său. S-a pierdut centrul universului literar.
    Codoleanţe familiei,
    bianca marcovici

  6. Pierderea lui Leon Volovici e incomensurabilă, o valoare neafirmată îndeajuns, necunoscută lumii literare israeliene, o pierdere pentru originarii români, un om de mare valoare, la fel de mare pe cât a fost de modest şi omenos. Cercul de la Ierusalim era sufletul şi gândirea lui.
    Să preţuim amintirea lui. Condeleanţe familiei, doamnei şi minunaţilor copii.
    Getta Berghoff

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s