invitată, criticul, dr.Elena -Esther Tacciu, Israel

ENDYMION  

             de Elena-Esther TACCIU

Ca-ntr-o posesie
sângele rosu si tânar
l-a supt nisipul Libanului.

In leganarea brancardei
privirea i-a ramas
contopita cu norul. Norul palid
e-acum deasupra Alaskai.Numele lui n-a mai ajuns
in cartoteca spitalului.Iar trupul
intins e pe-o duna 

din Antologia „Arborele memoriei”

*************************************BIANCA MARCOVICI,acuitatea dicteului liric eseu de dr. Elena Esther Tacciu aparut in antologia “Metafore Romanesti din Israel ,”  Editura  “Cronica”, Iasi, 
(selectiuni)

Cind se stabilea in urma cu opt ani la Haifa, Bianca Marcovici aducea cu sine un nume omologat de critica literara romaneasca. Scosese doua volumr de poezie in 1985 si 1987, unul la Iasi, orasul nasterii sale, si apoi altul la Bucuresti.  (nota poetei :deasemenea si-n anul 1989 a mai aparut o placheta intitulata “Dincolo de paradis”, editura Litera,  Bucuresti. Despre acest debut in jurul virstei de 30 de ani au scris Nicolae Manolescu, Ana Blandiana (nota poetei: Ana Blandiana mi-a scris personal despre cartea mea “Dincolo de Paradis” care a impresionat-o in mod profund).Despre “Tara extremelor”  Munchen 1997,  a scris recent elogios Grete Tartler,  in “Roamnia Literara”. In cadrul Generatiei 80, cu nume ca M.Cartarescu sau Magdalena Cirneci,  ea practica un suprarealism de nota romantica. Se recunoaste scoala lui Nichita Stanescu,Silvia Plath,evident,Bacovia si Blaga. Obsesia era negarea materiei prin “transparente”,acestea aflate in “planeta lui Novalis”, adica in cerul poeziei.Dar presiunea istoriei reale a anilor 80 din Roamnia va disloca “paradisul” visat in favoarea “Revoltei singelui”, titlul unui volum de succes din 1992, subtiat de ironii atroce.  Dramatica smulgere din lumea familiara explica ancorarea ulterioara pe tarmul unui discurs lipsit de fastul retoricii romantice.Starea de panica, eruptia seismelor din lumea vizibila si sufleteasca, realitatea din haos al fragmentelor exileaza in trecut mitul viorii (alta fata timpurie a artistei), esenta armoniei.(…)Eul liric, altadata solemn,se autoironizeaza,destinul ii pare aberant,iar ambitia de a-l fixa in cuvinte,vrednica de mila. De aceea poeta se simte o permanenta “debutanta”. I n locul viorilor din primele carti, dicteul substituie Eului imaginea cladiri “in renovare”,i nconjurata de”zidarie”,  metafora starii de spirit in alerta, si claustrofobie. Revoltele, i ntr-o masura proprii avangardei surrealiste aduc in fata cititorului fie insule de imagini din letopisetul anilor de dictatura, fie din traumele lumii banului,sau infernul unui cuplu frustrat de dizarmonii si taceri vinovate.In lumea dicteului automat se intergreaza razboaiele israeliene,prin metafora dramatica a focului. Nu numai “ochii poetului ard”,dar si pamintul e format din “privelisti arse”. Firesc, faptura deliranta a poetei insesi este duh si foc :”Dragon am fost, fantastic si rar”.(..)
Un echilibru artistic matur in cadrul dicteului si al instantaneului fragmentat marcheaza “Tara extremelor”, cel mai “israelian ” din volumele poetei, prezentat si in echivalenta germana de Radu Barbulescu . Antiteza organizeaza totul, conform cu viziunea totdeauna dinamic-vulcanica a Eului liric. Imaginile au fie epitete solemne (”Sabatul,o zi virgina si vesnica”), fie ironice (pacea imposibila din Israel are “stofa intoarsa pe dos”). Frumoasa soldata trezeste adoratia materna a poetei,care isi contempla “Zeita Frumusetii ” din “nisipul visarii” inlantuita de simbolul necurmatului razboi (”o arma automata”). Eul bolnav al mamei-arhetip va respinge firesc aceste experiente de fiecare zi (descoperi cum/ copilele-soldat descind din tine”). La polul opus,insa al antitezei, va exista iubirea “pentru tot ce vezi”, adeziunea, frenezia vietii.  Poeta “rasadul mutat/intre nisipuri miscatoare”,  ne explica ea insasi modul liric al dicteului, prin metaforele tehnicii de azi.Inima, de pilda, in lumea ei, bate galopant ca un aparat Morse defect, care nu primeste raspuns..Strofa din “Strigat mut” ramine adinca prin ce spune si relevanta totodata pentru arta B.M. de a face simboluri din obiectele civilizatiei mecanice. Poeta isi confeseaza deci alerta:”Venind din lumea mea adormita/in jurul inimii mele s-a facut un gol/ea pulseaza acum litere neintelese/fara sa primeasca nici macar in travesti/singele indulcit cu luare-aminte”.Eul insingurat,dornic de comunicare cu trecutul,smuls dintre imaginile dramatice ale durerii israeliene,se transforma intr-un computer care vrea sa se branseze in orasul copilariei:”Scriu dimineata/pe internetul sufletului/ajungind in orasul meu natal,/cautindu-ma.” (..)Volumul “Amprente” ,cel mai nou in ordinea aparitiilor editoriale (Tel Aviv,1999), ne ofera in ultimua sectiune cronologica o tema inedita. In ultimii ani poeta a scris frumoase texte despre surparea trupului confruntat cu Timpul, despre neputintele biologiei noaastre.Noi sintem o “frunza reala”, dar golita in interior de acel Ahriman de rau augur,Timpul. El dizloca armoniile vii ale fiintei, opreste libertatea “vlastarului”, coborind zilnic spre funebra radacina subterana. Dusmanul anonim si unanim este acel” cineva” cu “ultimul cuvint”,  care “ne uriteste chipurile,”ne desfide zilnic”. In locul amintirilor muzicale si sentimentale cintate odinioara de Bianca Marcovici si instaleaza “dezechilibrul”, metafora veche, frecventa, cedeaza in fata sunetului cu care obstacolul ne semnalizeaza pericolele noii virste. Apar metaforele panicii de a se afla intr-o lume straina si ostila,in parter proprii existentialismului. Din vechea plutire euforica,poetul coboara intr-un oras feroce,cu putere agresiva. Este ragatul aceluiasi Ahriman, care ii ia in stapinire obrazul,pustiindu-l,in acord cu peisajul calcinat,-”acest pamint uzat de soare”.(..)harul poetei sta in intuneric”…Cind de gindim ca statuile vechi Homer esate orb,intelegem mai limpede ca adevarul adinc se afla dincolo de lumea multicolora si parfumata, in labirintul interior al singuratatii intelepte.Si in aceste poeme izbutite Bianca Marcovici nu renunta la dicteul liric, ce intretaie confesiunea cu notatia, cu indicatia de regie a lumii fizice. Dar ironia absurda face loc tonului dramatic mai sobru, caci noua tema “doare” la propriu. Masca recenta a poetei e mai curand a monologului tragic, asumat cu demnitate stoica. Cu toate acestea, decizia grabita de a se marturisi pastreaza emotia autentica a poeziei sale, totdeauna un Jurnal modern, ca stil, al starilor de urgenta.”