PARALELE CU ANNA
Acum câţiva ani am vizitat Muzeul Annei Frank de pe strada Prinsengracht 263 din Amsterdam. Cărţile expuse sub sticlă din coridorul clandestin nu cuprind şi ediţia în limba română.
Cu toate astea în România mi-a căzut în mână (fiind autodidactă) şi am citit o ediţie tipărită la Casa Scânteii I-V-Stalin, 1959
Confesiunile unei fetiţe care împlineşte 14 ani şi e serbată în aripa secretă a unei case din Amsterdam sunt zguduitoare! Ea relatează în jurnalul ei frământările zilnice pe care le suportă cele 8 persoane ( din care familia formată din părinţi, ea şi sora ei Margot şi încă o familie şi un dentist) încercând să supravieţuiască-ca evrei – într-un refugiu, în cel de-al doilea război mondial unde, naziştii au reuşit să deporteze şi să extermine 6 milioane de evrei.
Supravieţuirea în comun declanşează fel de fel de certuri dar şi lucruri interesante pe care ea le notează în jurnalul ei. Dragostea pentru Peter încununează aceste notaţii care devin paginile unui roman -bine scris -de o fetiţă matură care, cu un talent ieşit din comun mai crede în viitor !
„Noi trăim veşnic cu frica în sân.Nu-mi pot închipui că lumea va fi iarăşi cum a fost odată. Deseori spun:după război! Şi am imrpesia că gândesc la „castele din Spania”
Nu pot să nu amintesc talentul ei de povestitoare din jural , scrisori către o prietenă imaginară „dragă Kitty” scris cu stiloul primit de la bunica, pe care-l pierde printre fasole şi, mai apoi este aruncat în sobă- din greşeală- împreună cu resturile de pe o masă pe care o împărţeau, fiecare la orele fixate de un program auster impus de una din familii.
Ce m-a surprins în camera Annei sunt fotografiile cu artişti lipite pe pereţi cu clei, rămase parcă pierdute acolo, fără admiratoarea care le studia zilnic.Lipsa aerului, a plimbărilor în natură este descrisă în amănunte, claustrofobia traiului în comun , totul este atât de absurd, paralizant, ore în care nu avea voie să se mişte, să tuşească, să respire..Simţea că se înăbuşă, totul în linişte .
Toate devin un supliciu în cât i se administra bromură, valeriană să se calmeze.
Pe 13 iunie 1943 de ziua ei- când a împlinit 14 ani, tatăl i-a scris un poem:
„Tu nu mai eşti fetiţă mică,dar nici mare
Iată de ce ce te dăscăleşte fiecare,
Nu-ţi pace asta, ţi-e este ciudă, ştim,
Tot ţi se pare că vrem doar să te jignim.(„)
Dar bombardarea Amsterdamului aduce alte manifestări care sunt scrise în jurnal cu o intensitate fără margini, neavând unde să se adăpostească de cât în patul tatălui ei. La fel sunt descrise şi ecourile primite din eter de la un radio mic.Până şi ora exactă al ceasului oraşului, bing-bang-ul este amuţit de bombardament. Ultima zi a jurnalului , marţi 1 august 1944, jurnal început la 12 iune 1942 nu anunţă sfârşitul.Anne ajunge împreună cu familia în lagărul de concentrare de la BERGEN- Belsen , cu două luni înainte ca Olanda să fie eliberată. t
Lucruri asemănătoare care îmi amintesc de războiul nostru din 2006 când am notat în cartea mea „cireşe amare sub katiuşe”zilnic ce pericole ne-au pândit aici în Haifa, neavând adăpost în locuinţă, lucrând la serviciu şi circulând sub tirul katiuşelor, aşteptând să se declaneşeze alarmele!
BIANCA MARCOVICI
GAZETA ROMÂNEASCĂ, JOI 29-03-17
BIANCA MARCOVICI, ביאנקה מרקוביץ de pe MUNTELE CARMEL,ISRAEL,SCRIITORI ISRAELIENI 