Maşina de detectat minciuni

Totul a pornit de la ceva foarte simplu. O zi de lucru obişnuită la un Trust de Constructii civile şi industriale unde lucram, undeva la ultimul etaj, adică lîngă porumbei! Chiar sub uluc erau o multime. Îi vedeam zilnic. Le puneam bucăţele de pâine.Pacea cea de toate zilele. Dar, geamul întredeschis făcea să fie şi mai frig în încapere. Şi aşa eram îmbrăcată ca un scafandru, numai să-mi fie mai cald, să mă pot concentra la proiect, să pot mişca cursorul pe rigla de calcul.
Nu era lumina de la ora 9 dimineaţă, iar cea naturală era insuficientă,nici hârtie igienică la W.C., nici apă , dacă nu-ţi făceai rezerve propri, nici rechizite pentru lucru. Trebuia să-ţi aduci de-acasă până şi creionul! Delegaţiile în toată ţara erau ca o pedeapsă. Nu mai zic de frigul sau căldura din trenuri, după anotimp!
În una din zile am coborât la subsol, în” Sala Calculatoarelor,” calculatoare abia aparute pe meleagurile noastre, unde se dactilografiau materialele concepute de noi, cei de la proiectare, inclusiv citirea cartelelor.
Nu era nimeni. Toţi cei 20-30 de colegi se făcuseră nevăzuţi, poate pe la o coadă; se ieşea liber pe uşa de intrare, portarul era „băiat bun” sau, primise ordin să se mai închidă ochii (se dadea ceva, trebuia să prinzi rând, altfel rămâneai flamând, lipsa de mâncare…), poate la alte nivele din cladire.
Am aşezat dosarul pe masă dactilografei şi m-am întors sus, la locul meu de muncă de lânga uluc, camera de fumători în care numai eu nu fumam, dar alt loc de munca nu primisem,trebuia să fiu mulţumită ce inhales,ce mănânc. Mă urmarea „viziunea progresului”, imaginând un viitor in care ordinatorul va putea vorbi şi mă va putea vedea, descifrând nu numai cartelele pe care uneori le predam spre citirea programului de calcul de rezistenta sau tehnologie!
După vreo oră mă trezesc cu şeful secţiei din ” Sala Calculatoarelor”!
Îl salut respectos crezând că-mi aduce personal materialul dactilografiat! Dar el venise pentru cu totul altaceva:
-„S-au furat niste bani de la noi -imi zice. Ţi-am găsit dosarul tău de serviciu pe masă şi, m-am gândit să te căutăm în geantă!”
Bineânteles ca n-am ezitat, chiar i-am predat şi cheile de la biroul meu. Aşa în faţa celor 40 de colegi ai mei, sală a “sectiei de proiectare” în care lucram la un loc, mese ca la şcoală, copii cuminţi! Nu a găsit nimic, cum era şi normal, astfel am crezut că lucrurile se vor aplana. Dar ţi-ai gasit!
A doua zi am fost invitată la Securitate, vis-a-vis de Teiul lui Eminescu, în apropierea teilor si mirosului de iasomie! Cladire în care şi acum se elibereaza paşapoarte, dacă nu mă însel, acolo la etajul doi! Tocmai o luasem pe “cea mică” de la camin. M-am dus acolo !
Mi s-a spus doar atât:
-„Ţi se vor lua amprentele…” ( carte,amprente care mai tarziu au devenit titlul unei plachete de versuri, editata prin ‘98 , ”Amprente”)
M-am dus cu inima deschisă. N-aveam nimic de ascuns !
Acum, când scriu aceste note, oboseala unei zile de muncă ar putea să şteargă unele amănunte. Mi s-a spus să-mi las fetiţa în “sala de asteptare”. Acolo era multa lume, necunoscuţi! Am aşezat-o pe “cea mică” pe un scaun şi, i-am dat asigurări că mă întorc în citeva minute:

-”Să fii cuminte, să nu te mişti de pe scaun!”-am rugat-o, vine mama imediat !

Pătrund pe un culoar întunecat, cu multe birouri. Printr-o uşă larg deschisă zăresc o colegă cu ţigara în gură, ”piţigăind” cu un tip, care, probabil îi oferise propriul său scaun! Sunt dusă însă spre altă încăpere cu alură de sanctuar.
Mă aflam în” camera blue”, pereţi îmbrăcaţi cu pânză mulată şi perdele similare, în care se găsea un scaun asemanator cu cel dentar, în spatele căruia trona o instalaţie, probabil o „maşină de detectat minciuni! ”Noutate achizitionată recent, în anii de agonie ai regimului ceausist…Salamandra, da, parcă într-un film italian văzusem cum e chinuit un suspect cu maşina asta !

Am fost aşezată, mi s-a instalat o bară sub sâni, alţi electrozi pe frunte şi mâini, prinse cu grosolănie parcă de calău pregătind pentru mine scaunul electric. Am fost întrebată dacă sufăr cu inima, dacă am tensiune, dacă suport curentul “puţin” mai tensionat? Parcă ce conta, eram deja legată !

Am tăcut. Totul era atât de bizar că nu mai aveam replică… în cele din urmă am raspuns că nu ştiu, dar, de inimă încă nu sufăr, sunt foarte tânără!

-„Bine, îţi vom pune întrebări şi tu trebuie să răspunzi corect, dacă spui o singură minciună, eu voi afla din foaia care se deruleaza în spatele tău! (mă avertizează omul în halat de doctor, un tip cu chelie, destul de tânar, ochi spălăciţit, frunte îngustă şi dicţie perfectă.)
Circa o oră şi jumatate sau mai mult, mi s-au pus fel de fel de întrebări, însă fără legatură cu subiectul:
-„Ai rude în străinătate?”
-„Te-au ajutat rudele din Israel la cumpararea casei?”
-„Ai furat vreodată?”
-„Ai pus mâna pe geanta colegei?”
-„Ai deschis-o?”
-„Ai manuscrise acasă?”
-„Despre ce scrii?”
-„Ai mai furat ?”
-„O cunoşti pe Nana F?”
-„Vrei sa colaborezi cu noi?”

După ancheta cu ”maşina rudimentară pentru borfaşi”,folosită experimental (am aflat că a fost probată pe mine, pentru prima oară), convinşi fiind ca vor reuşi să-mi smulgă nu numai marturisirile dorite de ei, ci să le devin colaboratoare, adică „sa torn” pe unul sau altul. Mi-au dat, în sfârşit, drumul!
Am trecut iar pe culoarul respectiv, am zarit din nou fiinţa careia nici nu-i ştiam numele, şezând picior peste picior în aceiaşi rochie stravezie, tot mai aproape de şeful securist, aşteptând să mă vadă în postura de hoaţă care şi-a mărturisit păcatul.
Mi-am luat copilul în braţe, murdar din cap până în picioare de petrosin, luat de pe podeaua de lemn, mâinele şi faţa copilului erau negre. Îmi ceruse ceva de mâncare. M-au cuprins ameţeli şi o stare de rău, eram incapabilă să reacţionez.
Dar, fericită că Noemi nu s-a pierdut .Putea foarte bine să plece din sala de aşteptare ! Am reuşit să mă târăsc până acasă … luând tramvaiul! Cred că toată lumea de pe stradă şi din tramvai mă privea ca pe o mamă neglijentă care, nu-şi îngrijeşte copilul! Sau, poate, se uita la ochii mei, cine mai ştie cum arătam!
A doua zi zvonul s-a întins. Am fost chemată de şeful meu, ”membru mare” de partid! Domnul Boloş, şeful meu direct s-a simţit lezat şi impacientat că el, el…nu fusese informat!
Se trecuse peste el „la invitaţia” mea la Securitate; el personal, n-avea habar de nimic!
S-a uitat la mine cu o privire care spunea multe, întrebandu-mă, rugându-mă să-i permit să vadă faţa şi mâinile mai atent,vizibil cu leziuni roşii, albastrui lăsate de electrozii prinşi de un nepriceput, obişnuit cu brutalităţile, numai zic ce urme adânci lasase bara de sub sâni,urme încarnate! Mi-a observat ochii roşii până la sânge, ca şi urmele legaturilor strânse, marcate de pete roşii şi umflături. Spaima a pus stăpânire pe el! Ii era frică,gândeam, sa nu cumva să reclam la şefii mei mai mari sau, la Comunitate, să nu cumva să se împraştie zvonul că am fost supusă la tortură. Eu nu mă gandisem la asta…Teama mea era de cu totul de altă natură. Să nu mă simt umilită, doar atât ceream de la viaţa!

M-a rugat să las totul “pe mâna lui”, sâ verifice personal toate cele întâmplate!
Ce a urmat mi-a lăsat urme pe o viaţă: ochelarii de vedere, syncopa mea de la Braşov ! Poezia…
Ar fi trebuit să-i pun în faţă alt dosar, de poezii publicate în “Cultul Mozaic”, „Cronica”, „Convorbiri Literare”, acolo alături de cei care au fost, la fel, chemaţi în locurile acelea care îţi lasă urme adânci, şenile, şenile! Dovezi ale existenţei mele iudaice chiar Dincolo, pe “plaiul mioritic”! Dar fiecare –în viaţă- v-a plăti pentru spusele sau scrisul său, în faţa lui Dumnezeu !” Scriam pe atunci: „n-am sa vând sticle goale/cînd n-o să mai am de mâncare”! (Revolta sângelui)

Au fost chemaţi la Secu’ şi alţi colegi. Aproape toţi au fost supuşi, nu mai mult decât cinci minute, de formă, pentru acoperire faţă de mine şi Comunitate, la ” maşina de detectat minciuni”.
Luată la bani mărunţi, colega care a acuzat furtul (cea cu soţul securist) a dezvaluit, până la urmă că, banii –aşa -zis furaţi- au ajuns în buzunarul unui ginecolog care a operat-o, înainte cu câteva zile, tocmai “în timpul serviciului”, exact la orele vizitei mele in “Sala Calculatoarelor” (portarul instituţiei, om corect, a depus mărturie!) Înscenarea furtului a fost doar un alibi pentru soţul ei, doar atât!
A fost dată afară din serviciu. S-a aflat că era o profesionistă experimentată în amor „multilateral dezvoltat”, motiv pentru care, soţul ei a obţinut divorţul.
Coşmarul trăit, “camera blue” cu scaunul dentar si vocea securistului, molcomă şi convingatoare, s-a transformat într-un vis obsesiv care nu înceteaza să mă urmarească cu ochii deschişi. Lucrurile nu s-au terminat aici. Soţului meu, Delu i s-a înscenat că ar fi bătut un controlor de autobuz, într-un alt cartier în care nu a ajuns vreodată! Ise promise marea cu sarea dacă ar fi ştiut ceva despre Nana F. Evreica studentă la medicină care se culcase cu un libanez! Fusese exmatriculată şi expediată pachet în Israel (întâmplător o descoperisem în avionul care m-a adus ca turistă în Israel). Mi-am amintit apoi ca acel „călau” mi-a şoptit că îmi cunoaşte „punctul vulnerabil”, adică sotul meu . Singurul lucru pe care il putem face e să dăm în vileag, ce ne stă în putere, chiar peste ani, chiar acum! Probabil că, astăzi lucrurile stau altfel, lumea s-a maturizat, lumea-i mai bună, mai sinceră, are de ales, poate şterge într-o clipă trecutul cu buretele, îl poate modifica, idealiza. Eu nu! Era prin anii 1980 si ceva …şi eram tânără şi încrezatoare. Voiam să cuceresc lumea dar, nu reuşisem decât să cuceresc şi să primesc raţia de 1200 de calorii … era o fericire pe atunci! Umilirile noastre!

bianca marcovici
„ULTIMA ORA”, APRILIE, 2007
TEL AVIV