Bianca Marcovici: „Rebela din Haifa”
Editura G.A., Israel, 2014
Bianca Marcovici este cunoscuta indeosebi ca poeta si chiar ca una dintre cele mai prolifice, avand in vedere numarul volumelor publicate, care se apropie de treizeci. Din cand in cand, ea „comite” si proza, asa cum este cazul cu volumul aparut anul trecut sub titlul „Rebela din Haifa”. Nu singurul insa de pana acum, intrucat, in urma cu patru sau cinci ani, mai publicase un volum de poezie si proze scurte – „Muntele meu, Carmel” – bine intampinat de public si de critica litarara.
Tot de proza scurta este vorba si in actuala sa carte, redactata in principal sub forma de jurnal si de povestiri, majoritatea cu evident continut memorialistic, intre care se strecoara insa si cateva poezii, ca o necesitatea irepresibila a sufletului de a se elibera de corsetul prea strans al zilei si a evada in spatiul rarefiat al simbolului si metaforei.
Spunand ca prozele din acest volum au un continut memorialistic, trebuie sa adaugam imediat, insa, ca ele nu sunt memorii ca gen literar. Continutul lor memorialistic indica mai degraba asupra functiei speciale a memoriei de retinere si interpretare subiectiva a unor fragmente de viata, care s-au intiparit in constiinta subiectiva a autoarei si care au o semnificatie importanta fie pentru prezentul actiunii, fie pentru cel al relatarii.
Spre exemplu, consemnarea trairilor din timpul razboiului din 2006 – cunoscut ca al doilea razboi din Liban – cu ploaia lui de rachete abatuta asupra nordului tarii, poarta pecetea notatiei febrile a ceea ce tocmai s-a intamplat, impresia de moment fiind atat de puternica si angajand intr-atat mecanismele primare, de conservare a fiintei, incat consemnarile devin inevitabil sacadate, emotia primeaza si fraza tinde sa concentreze cat mai multa informatie imediata. Rezultatul este o imagistica mozaicata, un colaj de gesturi, ganduri, griji si sperante care amana pe altadata momentul reflectiei ordonatoare si datatoare de sens mai larg. In plus, nevoia de a spune cat mai mult intr-o respiratie cat mai scurta, o impinge fara voie pe autoare pe taramul metaforei poetice: „Nu mai vad pasari, spune ea, ieri a fost luna plina”; sau: „Azi –noapte, pe la trei si jumatate, avioanele survolau pe care parca aveau senile”.
Atunci insa cand memoria decupeaza secvente indepartate in timp – copilaria, cu studiile intense de vioara si primele reactii de revolta infantila, sau vicisitudinile serviciului in conditiile economiei socialiste, pigmentate uneori, pe fundalul cenusiului cotidian, cu „picanteria” vreunei convocari la Securitate pentru o vina imaginara – autoarea isi gaseste suflul necesar unor descrieri mai ample si detaliate, presarate nu o data cu umor si sarcasm, sau incheiate in stilul unor adevarate meditatii existantialiste, nuantate politic.
Povestind undeva cruzimea inumana a unui vecin din Iasul natal, care ucisese cu vitriol un caine de pripas, doar pentru ca i-ar fi strivit cateva legume din gradina improvizata intre blocuri, scriitoarea noteaza reactia prompta, punitiv-justitiara a copiilor din cartier, care i-au distrus imediat gradina, incheind cu observatia pertinenta ca „Multe lucruri se repeta si acum, dar in alte forme. Dreptatea cetateanului atarna de un fir de par. Toate ne arunca intr-un fel de nesiguranta. Reactia publica poate ameliora starea in care se simte orice cetatean, teleghidat sa urmareasca si sa se incadreze in teleghidarea automata, pe drumuri invizibile, dar impuse. Ne ramane doar poezia dureroasa a lucrurilor.”
Sunt, desigur, multe fire care se impletesc in aceasta „scriere eclectica”, cum este caracterizata cartea in prefata editurii. Amintirile din anii copilariei, studiul viorii sub exigenta neinduplecata a mamei, portretele parintilor, micile ispravi, rapid sanctionate, ale fetitei blonde, maturizate inainte de vreme, debutul in literatura, sosirea in Israel, lupta pentru supravietuire – atat pe plan existential, cat si literar – a nou-venitului, razboiul, nepotii etc., fiecare aspect din acest mozaic devenind, sub pana Biancai Marcovici, o odisee in sine.
Oricine va parcurge paginile acestei culegeri de proze, va rememora pe cont propriu anii cenusii ai vietii din Romania ultimei perioade a regimului ceausist, cu cozile lor interminabile, cu umilintele si delatiunile la tot pasul, dar si cu micile bucurii domestice care se nasteau spontan in jocurile copiilor din spatele blocului, ori cu prilejul procurarii, la preturi disproportionate, a vreunui produs ravnit.
Cine a trecut si prin drama parasirii tarii, va recunoaste dificultatea primilor ani intr-un mediu diferit, cu propriile sale rigori, frictiunile de la noul loc de munca sau pitorescul multiculturalismului israelian. La care se va adauga, desigur, angoasa razboaielor si a terorismului, incertitudinea vietii in conditiile marilor prefaceri economice si tehnologice, cu spectrul somajului ca o sabie a lui Damocles de-asupra capului, dar si fericirile vietii de familie, amplificate de aparitia nepotilor.
Toate acestea, si multe altele, se regasesc in prozele cuprinse in „Rebela din Haifa”, unele redactate, cum am mai spus, cu febrilitate, sub impresia momentului, aproape neprelucrate si constituindu-se din acest punct de vedere ca veritabile fise psihologice in conditii de stres, altele elaborate cu grija constructiei de ansamblu si atentia rezervata detaliului, relevand pe alocuri un autor dotat cu simtul umorului, dar si cu muscatura ironica, nu o data indreptata impotriva propriei persoane.
Nota distinctiva a tuturor acestor proze este, insa, sinceritatea. Totala, dezarmanta chiar! Scriitoarea nu se teme de niciun detaliu al vietii personale, oricat de jenant ar fi, descriindu-l cat se poate de naturalist, aproape la lumina reflectorului. Asa se intampla in povestirea care relateaza o ascensiune cu liftul in cladirea-turn a birourilor companiei la care autoarea este angajata ca inginer proiectant si care se incheie cu un lesin, la fel in timpul unui concediu la Poiana Brasov, cand efuziunea mult prea tinereasca dintr-o discoteca de hotel o va conduce in salonul de spital cu diagnosticul de sindrom vertigo cu sincopa, pe care-l va lua cu sine si in Israel, unde va mai ispasi cu o saptamana de spitalizare excesul din vacanta romaneasca.
Procedand astfel, nemenajandu-se nici macar pe sine, Bianca Marcovici respecta, de fapt, un standard pe care si l-a impus mergand pe urmele lui Kafka, din care reproduce chiar aceasta confesiune: „A scrie insemna a te marturisi peste masura, dar cu sinceritate si daruire nemarginita.”
Autoarea se marturiseste, intr-adevar, fara rezerve pe parcursul textelor din carte, neuitand sa depuna insa marturie nici despre confratii de breasla. Alexandru Mirodan, celebrul dramaturg si autor al unui cat se poate de neconventional dictionar al scriitorilor evrei din Romania, ii va propune o colaborare la inceput de drum in Israel, ocazionandu-i retrospectiv afirmatia cu valoare de sentinta: Daca cineva iti da incredere in tine, poti s-o iei mereu de la capat.”
Adam Simantov, pseudonimul literar al dr. Mihael Elias, originar din Timisoara si autor al romanului „Aventura la Paris”, este present cu interviul pe care-l acorda autoarei. Alte referiri culturale sunt rezervate cunoscutului umorist I. Schechter, „unicul prozatoar in poante de balerina”, cum noteaza autoarea, si lui Slomo Sitnowitzer, care scrie despre inchisorile comuniste din Romania, evocand, intre altele, originalele concursuri de poezie ale detinutilor prin intermediul gamelelor si al ingeniosului procedeu de inscriptionare a versurilor pe fundul acestora.
Elfride Jelinek, scriitoarea austriaca laureata a premiului Nobel pe 2004, cu ascendente romano-germane pe linie paterna, apare in carte printr-o consistenta nota de lectura pe marginea romanului „Lacomie”, aparut in romaneste la editura Polirom, in 2008.
Pe de alta parte, neuitandu-si vocatia sa muzicala, Bianca Marcovici consacra pagini inspirate unor concerte ascultate, cu urechea specialistului, la Haifa sau Viena, cele mai entuziasmante fiind rezervate violonistului Gilles Apap, originar din Algeria.
Arhitectul Eduard Mattes, cunoscut grafician, caricaturist si fotograf, care ilustreaza multe din volumele de versuri ale autoarei, ii prilejuieste acesteia, intr-o convorbire colocviala, trecerea in revista a impactului literaturii israeliene de limba romana peste hotarele tarii si constatarea caracterului ei competitiv.
In incheierea acestor notatii despre „Rebela din Haifa”, ar mai trebui obsevat ca toate prozele poarta intr-un fel amprenta stilului poetic al autoarei, neconstrans de o logica riguroasa, si aceasta nu atat prin prezenta imaginilor sau expresiilor metaforice, cat mai ales prin modul lor intern de structurare, adecvat mai degraba respiratiei scurte, grabite sa relateze impresia prima, trecuta doar prin filtrul emotional al autoarei. E greu, de aceea, sa ne-o reprezentam pe Bianca Marcovici ca autoare de romane, poezia indeosebi, dar si proza scurta, ramanand probabil domeniile ei de predilectie.
Ion Stiubea.
preluare kol israel
BIANCA MARCOVICI, ביאנקה מרקוביץ de pe MUNTELE CARMEL,ISRAEL,SCRIITORI ISRAELIENI 