Paul Cernat

 „puţin blond, cu mult farmec”
 Editura Hasefer
 

Poezia Biancăi Marcovici
între asumarea feminităţii şi cucerirea identităţii Titlul personal, „cochet” şi „feminin” (deşi aparent impersonal şi… la masculin!), al acestei antologii reprezentative semnate de Bianca Marcovici le-ar putea părea unora dintre cititori oarecum derutant – plăcut derutant. Avem de-a face în fond cu un autoportret liric puţin ironic şi, aşa-zicând, inefabil, al unei autoare ajunse la deplina maturitate artistică, cu numeroase volume publicate în diverse limbi de-a lungul ultimelor două decenii şi mai bine. Graţia feminină maschează o natură „combativă”, reacţionând poetic la stimulii existenţei cotidiene. Stabilită din 1991 în Israel, autoarea, absolventă a Institutului Politehnic din Iaşi, este şi inginer (în prezent lucrează la Societatea de Electricitate din Haifa), şi muziciană – violonistă profesionistă, se autointitulează, în unele texte, „poetă-inginer”, numeroase poeme fiind, pe de altă parte, impregnate de referinţe muzicale. În poezia eminamente confesivă a Biancăi Marcovici, feminitatea este asumată cu naturaleţe şi impetuozitate bine temperată, fără sentimentalisme dulcege dar şi fără stridenţe demonstrative.
Relevant în ordine poetică este, desigur, timbrul, diapazonul liric. Avem de-a face cu o poezie reactivă, imprevizibilă, uneori incisiv-ironică (şi autoironică), alteori delicată, ce se desfăşoară pe varii registre în marginea biografiei proprii. Afectivi-tatea este unul dintre „motoarele” ei lirice, alături de necesitatea interioară a autoscopiei (toate poemele mele/ amintesc de mine/ le-am scris explorându-mă// mi se pare mai important/ să mă studiez/ decât să privesc în jur, Toate poemele), deşi, am putea spune, explorarea de sine are loc, cel mai adesea, privind în jur în toate direcţiile, interacţionând cu toate manifestările realului (şi virtualului). Autoarea experimentează dezinvolt multiple game, surprinzân-du-şi la fiecare întorsătură de pagină (dacă nu şi de vers!) cititorii: de la crochiul abstract la autodefinirea emoţională, de la meditaţia lirică asupra creaţiei şi – în linie nichitastănesciană? – a cuvintelor la poezia cotidianului, de la poezia afectiv-conceptuală „mo-dernistă” la discursul radical-postmodern dezabuzat, de la poemul „angajat” subiectiv în concretul social, istoric şi chiar politic până la parabola ironică, de la elegie şi reflecţie tandră la strigăt se desfăşoară o întreagă cromatică de stări şi de limbaje. Deşi nu evită nici desfăşurările mai ample, predilecţia este totuşi pentru poemul concentrat. Bianca Marcovici face parte din familia autorilor care încă mai cred în puterea cuvântului/ a cuvintelor. Iată o artă poetică elocventă: Puterea cuvintelor mele/ Doar pe copertă/ Doar în suflet./ Întoarcerea cuvintelor mele/ Nostalgic acasă/ Doar pe o copertă/ Doar în colţul poetului/ Din dulapul arhiplin!/ Puterea dragostei mele/ Nu stinghereşte pe nimeni/ E doar o corecţie la traiectoria/ Ce trebuie s-o presupun (…) Şma Israel, Zidul Plângerii/ mă ademeneşte,/ mă linişteşte,/ mă susţine! (Puterea cuvintelor).
O temă importantă, esenţială a poeziei Biancăi Marcovici de după emigrarea în Israel este legată de memoria şi identitatea evreiască – de israeliancă din Haifa şi din „dulcele târg al Ieşilor” – pe care o asumă cu aceeaşi căldură şi intensitate cu care le asumă pe toate celelalte (femeie, iubită, soţie, mamă, fiică, poetă, inginer, violonistă, pacifistă ş.a.). Iată un poem aproape militant despre renaşterea şi durerile Ţării Sfinte, în care asumarea evreităţii e colectivă: Popor generos hăituit de veacuri/ Îşi retrăieşte astăzi credinţa/ Şi rostul –/ Timpul curge curat în inimile lor/ s-a spulberat cenuşa celor arşi dar arde amintirea,/ rădăcinile lor plutesc încă în aer,/ Visele se coc în livezi de portocali/ mai presus de orice/ pacea restantă/ printre/ coralii de la Eilat (Rădăcini). Şi un fragment dintr-un poem în care identitatea evreiască e asumată personal, intim, „biografist” (cu toate traumele politice), dialogul cu tradiţia strămoşilor şi cu figura paternă fiind unul… epistolar: Dragele mele rude// Scriu pe hârtie dictando/ Dactilografiez ceva ce nu pot retuşa/ Nu vreau să uitaţi sunt urmaşa lui Şaul/ Tatăl meu bun cu toată lumea,/ Cel care împărţea cadouri şi stătea la/ Cozi interminabile/…/ Şaul cel care a prestat/ Muncă obligatorie a doua zi după oficierea cununiei/ La Sinagoga din Elena Doamna/ Şaul cel cu piatra din Păcurari, din Iaşul cărunt/…/ Vă scriu, după ce multe semne de viaţă dat-am/ Din Haifa zidurilor mele de sprijin/ Neprimind nici un semn înapoi…/ Vă scriu deci că lucrez deja, fetele mi-s mari,/ pe baricade, că bărbaţii de odinioară poartă arma…/…/ Bine… l-am revăzut pe tata… în sfârşit, anul trecut (Şaul). Pretutindeni obsesia zidului – Zidului Plângerii, dar şi zidirea de sine, zidirea poeziei, dar şi „zidul de sprijin” pe tărâmul „identităţii recăpătate”, metaforă a regăsirii unităţii fiinţei (Ne rătăcim în cuvinte/ Şi apare/ Zidul Plângerii/ Singura scenă din viaţă/ În care mă simt eu însămi// spatele la public/…/ te rogi pentru poporul tău/ lumea-ţi pare surdă// şi zidul împietrit/ îţi dă speranţă/ te întorci apoi spre cei care/ te au rănit/ şi încerci din nou// să înfrunţi/ legea junglei. (Zidul Plângerii)… Biografia devine astfel „misiune” asumată, iar scrierea aspiră la depăşirea turnului de ivoriu într-o tentativă de a cuprinde plenitudinea vieţii. Încerc să evit metamorfozarea mea/ într-o fiinţă dependentă/ de poem (Nevoia de cer) prin „nevoia de poezie” frecvent invocată. Revine, periodic, şi nostalgia Iaşilor natali, cu teiul lui Eminescu şi Bolta Rece, acolo unde/ zăpada e molfăită de cizmele/ amintirii (m-am născut aproape/ de teiul lui Eminescu…/ ani de-a rândul l am urmărit/ în încărunţire –/ era sprijinit de o cârjă metalică/ betonată –/ părea un om invalid/ cu părul de culoarea/ toamnei/…/ (cu siguranţă că dacă l-aş săruta acum/ n-ar mai spune nici un cuvânt – (Aproape de teiul acela).
Diversitatea „gamelor” abordate, fascinantă în expansivitatea ei, ar putea, la o adică să şi decon-certeze un eventual cititor neprevenit. La o privire atentă însă observăm, ca pe o constantă de profun-zime, dubla mişcare a poeziei Biancăi Marcovici. Ar fi, mai întâi, nevoia de repliere spre interior, spre sine, de a respinge „adaptările” depersonalizante şi agresiunea lumii exterioare prin refugierea în spaţiul protector, „intim”, al idealităţii artei introspective. Există, apoi, o tendinţă de sens opus – atitudinea, implicarea „socială”, extravertirea, strigătul, lupta cu alteritatea indiferentă, neînţelegătoare sau ostilă. Între polul interiorităţii fragile şi cel al combativităţii orgolioase, feminitatea („aburii de femeie”) se afirmă în multiple nuanţe. Iar din sfâşierea între cele două impulsuri contrare (manifestă şi în cazul ezitării între tentaţia limbii ebraice şi limba română în care şi-a scris şi îşi scrie poemele) se naşte scânteia electrică a liricii autoarei, o lirică profund existenţială, chiar atunci când se înveşmântează (maschează?) în abstracţiuni atent elaborate. Nu mă pot împiedica să reproduc, în acest sens, poemul-blazon Vocea interioară din deschiderea acestui volum: unde mă duc dau de vocea mea interioară,/ nu o ascult, cu toate că instinctul/ mă aruncă la vale/…/ îmi aud vocea falsă care-mi dictează/ nu te duce acolo,/ nu întinde mâna celui/ care nu-ţi recunoaşte mersul!/ Dar nu mă las/ sunt mai puternică decât ei, zic/ şi mă împing în valuri/ să primesc în faţă/ stropii de venin!
„Temele” şi „topoii” Biancăi Marcovici ţin, de fapt, cel mai adesea de biografie – o biografie, desigur, transfigurată, integratoare, de o prospeţime, simplitate (elaborată) şi directeţe neostentativă, aspirând să cuprindă totalitatea manifestărilor vieţii (şi ale feminităţii) în măsura în care acestea declanşează acea reactivitate poetică de care vorbeam anterior. Poezia de dragoste a autoarei este, în nu puţine rânduri, remarcabilă prin jocul rafinat dintre afectivitate, ironie tandră şi discreţie (Clepsidra albastră, Redimensionări, Oglindă retrovizoare ş.a.), ca şi aceea „domestică”, „intimistă”, familială. Reţin doar un fragment din foarte frumosul poem Reţetă: …Cauţi un film color cu amintiri/ Îl developezi în alb-negru/ Pentru estomparea impresiei/ Închizi totul într-un termos/ Şi pui un disc bel canto/ Dai o plăcere pentru o lacrimă/ Şi întinzi celălalt obraz/ Pentru ghilimele,/ În final scapi termosul de emoţie,/ Aurora va ţâşni prin cuvinte,/ Cineva se va instala comod într-un fotoliu/ iar tu vei strânge cioburi încercând o/ Rememorare a ultimei arii./ Îmi cunosc fotografia conjugală, detest/ Prerogativele despre muchia cuţitului/ Întoarsă spre siguranţa/ Zilei de mâine. Sau această impresionantă asumare a feminităţii prin distanţare, privită, amar-ironic, din afară, în căutarea identităţii primordiale mi-am luat o zi/ să mă simt ca un bărbat/ să n-am grijă de nimeni/ să nu mă supun, mai bine zis/ ritualului feminin/ de a dărui fără a primi nimic în schimb/ să mă simt egoistă ca şi tine în ziua asta coaptă de cireşe/ născută fiind la 7 luni./ Cică mama mi-a zis/ că ar fi durut-o măseaua de minte/ de aia a ajuns să mă nască/ adevărat coşar ieşit din sobă, negru,/ culegându-mă de pe podea/…/ Nu mi-a zis Narcisa,/ nu m-am uitat în apă să-mi văd chipul/ să mă îndrăgostesc de mine nici/ acum nu am curajul să mă privesc!” (Şeptilic) Există şi o poezie a inadaptării interioare şi a înstrăinării de ceilalţi (v. Despre prieteniile târzii) Ne vedem rar între noi/ ne citim doar din priviri,/ înghiţim în sec, ne întâlnim la/ înmormântări şi nunţi./…/ nu pot să joc în spectacolul lor/ rolul noii venite care păstrează legăturile/…/ e greu să fii/ între femeile bucătărese depline/ (preferinţele mele culinare/ se reduc la Kafka, e mai/ puţin comestibil, se citeşte încet, se/ mai citeşte o dată/ până ce te metamorfozezi în cuvinte/ devenind un personaj pierdut/ în carcera lumii). Numeroase sunt definiţiile lirice ale (asumării) poeziei, una dintre cele mai puternice fiind aceea de stigmat identitar folosit drept scut (dar să mă întorc la poezie…/ e pretutindeni ca o stea galbenă/ dar eu o port ca scut, Motto).
Un exerciţiu instructiv ar fi, cred, compararea poeziei scrise de Bianca Marcovici înainte de plecarea din România cu cea scrisă în perioada israeliană. Fiecare etapă are „straturile” şi „vârstele” ei, mergând de la atracţia metaforei graţioase şi sublimante, influenţată (asumat) de Nichita Stănescu, la calofilia livrescă, în fond dramatică (vezi, între altele, excelentul poem Împreună cu mine, dedicat lui Florin Mugur) şi mai departe, la „biografismul”, „cotidianismul” şi „virtualismul” postmodernilor, ajungând la un soi de interogaţie neliniştită asupra condiţiei identitare – poetă de limbă română într-un Israel iubit cu patimă – totul vădind frecventarea marii poezii a lumii, de la Montale la Paul Celan şi Sylvia Plath. Aspirând să comunice „telepatic” cu alteritatea, la limită cu universul sunt formidabilă/ când vreau să învălui pe cineva/ cu dragostea mea – poezia –/ reuşesc chiar să primesc un semn/ din pustiul Arizona/ de la triburile indiene/ de pe aerodromul construit acolo/ de extratereştrii verzi şi fotogenici/ de la necunoscutul din mine/ care se plimbă-n deşert/ cel de-al doilea eu/ cel de-al doilea tu/ doar telepatic am transmis mesajul (Telepatia lumii), eul liric se dovedeşte a fi un fin seismograf, stabilind legături poetice de rudenie cu lumea, cu sinele, cu limba, cu tradiţia, cu pământul natal românesc şi cu cel al diasporei – şi al strămoşilor. O poezie profund subiectivă şi, în acelaşi timp, profund rezonantă la ceea ce am putea numi „marile proble-me ale lumii de azi” – războiul, terorismul, recupera-rea memoriei traumatice (Şoah-ul), standardizarea vieţii, incomunicarea, manipularea, înstrăinarea de sine, căutarea identităţii, virtualizarea realităţii. Polimorfismul şi extraordinara disponibilitate lirică a autoarei îşi au, desigur, originea în personalitatea sa „energetică”, „totalizantă”, aspirând să integreze contradicţiile şi multiplele (practic ilimitatele) dimensiuni ale existenţei, transgresând „comparti-mentările sufletului”. Muzica apare – în acest sens – ca o alternativă sublimantă şi ca dublură ideală a vieţii. Contrapunctul prevede sincopa/ Ca şi cum notele s ar învârti/ În jurul vieţii triolet de cireşe în urechi// Spre contopirea îndeplinită/ de partenerul ideal al miresmelor clandestine…
Fizionomia poetică a Biancăi Marcovici – una dintre figurile importante ale diasporei israeliene de limbă română şi, aş adăuga, una dintre poetele importante pe care le avem în prezent – se vede cu mult mai bine în „oglinda retrovizoare” a acestei antologii reprezentative decât în oglinzile – expresive, dar parţiale – ale fiecărui volum anterior în parte. Diversitatea trăirilor, percepţiilor şi explorărilor lirice de sine se adună/focalizează într-o (memorabilă) imagine-hologramă, multidimensio-nală şi ataşantă, aflată în continuă metamorfoză, fără a-şi pierde însă unitatea interioară. Privită astfel, poezia autoarei – cu farmecul şi energia ei interioară contaminante – ne apare cu o permanentă cucerire a identităţii iar biografia pe care o înregistrează şi transfigurează capătă expresia unui destin.

Paul CERNAT