Spre Ţara Sfântă

  bianca marcovici

 
2005-07-04

De multă vreme mă chinuie o amintire. Sigur trebuie pusă pe hârtie. Lucrurile pe care le notezi le mai uiţi, nu devin o obsesie. Se estompează! Dar, s-o iau cu începutul începutului, cel mai greu e să începi sau să renunţi, lucruri extreme dar decizionale, îţi pot schimba destinul! Să încep o poveste adevărată pornind de la o zicală: „dacă-ţi schimbi locul îţi schimbi şi norocul”! Am decis, în sfârşit, că e posibil să emigrăm. Să ne luăm tot calabalâcul şi să plecăm cu toată familia, rămasă în viaţă, în Israel, asta prin 1991, după ce, să zicem Ceauşescu a apărut la TV invers, cu capul în jos, împuşcat şi mort… împreună cu consoarta (fusesem deja în Israel, la sora mea, tocmai în timpul Războiului din Golf. Dar asta-i altă poveste, ca turistă am rămas sechestrată-n Israel, avioanele spre România nu au mai circulat, am purtat masca de gaze în camera etanşă, dar nu vreau să mă strecor în altă poveste… ) Cele 64 de adeverinţe pentru cele 3 familii, soacra-mea, mama mea şi noi, acte pentru lichidare şi plecare definitivă nu ne-au dezarmat! În 3 luni am reuşit să ne dozăm forţele ajungând la Haifa, într-un timp record! Ce n-am făcut şi n-am dorit s-o facem e să lichidăm proprietatea noastră, apartamentul. L-am lăsat închiriat Ambasadei din Moldova! Un apartament de 5 camere, bine întreţinut şi renovat, localizat în mijlocul oraşului, vis-a-vis de Institutul de Medicină, centru! ce mai! loc râvnit de oricine! Dacă îmi amintesc cum am ajuns în el şi câte sacrificii am făcut, toţi anii tinereţii, plătind, plătind fără să fi fost în casă, până la executarea blocului, 3 ani a fost o groapă acolo şi noi am plătit în fiecare lună, rate mari avînd garanţi pentru împrumutul masiv de la bancă! Tatăl meu nu a vrut să-mi ia pâinea de la gura copiilor, aşa că nu a dorit să fie garant. S-a oferit un sâmbetist de la serviciu si o îngrijitoare de la creşă, înnebunită după fetele mele, atât de mici pe vremuri, atât de scumpe! Nu ne-am dorit 5 camere, numai 3… Dar, ca un făcut, apartamentul a fost refuzat de o arhitectă, cica era pozat la etajul intâi iar dedesupt ar fi trebuit să fie un transformator şi un magazin. Arhitecta s-a speriat de posibilitatea zgomotului din timpul nopţii şi l-a refuzat. Eu urmam pe listă, aşa că am optat crezând că voi putea înlocui contractul sau, să fii găsit alt apartament, între timp, dar n-a fost să fie, actele de notariat pentru schimp prevedeau înstrăinarea cu plata a 18% din valoarea casei pe care încă n-o aveam! Ne-am hotărât, într-o clipă, să-l acontăm. Ajunşi în Ţara Sfântă lucrurile s-au precipitat. Problemele de familie au avut prioritate. Casa de la Iaşi a rămas procuratorului s-o administreze, un vecin, prieten de-al soţului meu. Din când în când sunam la telefon să întrebăm de sănătate, să mai aflăm cum se descurcă sau, cum se încurcă lucrurile legate de proprietatea rămasă la Iaşi, veştile nu erau întotdeauna bune! După un an casa a rămas liberă. Ambasada din Moldova s-a mutat la Bucureşti. Greu să găseşti alţi chiriaşi. Greu să găseşti alt procurator. Vecinul se săturase! Găsise totuşi nişte studente venite din Grecia. Cică musafirii lor spărgeau farfuriile la fiecare petrecere, dansând Zorba! Mai mult, mereu erau însoţite de tipi dubioşi. Vecinii, degeaba au sesizat poliţia. Poliţia nu a intervent!
Unii zic ca e o afacere sa ai un apartament in România. Pentru mine a fost însă o pacoste! Datoriile adunate şi neplătite la întreţinere, mobila nouă şi ea distrusă. Da, am fost nevoită să rugăm procuratorul să mobileze din nou tot apartamentul. Gustul grecoaicelor ne-a pus pe gânduri. În cele 5 camere s-au cumpărat dulapuri, studiouri fără suport de lemn, lipite de pardoseală, moda de pe atunci, servante, mese, scaune, etc. etc. etc! Totul echivalent cu sumele încasate prin închiriere. Afacerea mergea ca pe roate: „nimic nu se pierde totul se transforma”! După un timp grecoaicele s-au certat între ele. Una din ele a părăsit apartamentul. Mai pe urmă s-au retras şi celelalte. Nu le mai convenise contractul, adică să achite şi partea celei care plecase sau, s-o înlocuiască cu o altă studentă. A urmat o nouă pauză de găsire a unui nou procurator care să se ocupe de casă. Cică un evreu inginer care se lăsase de meserie, se ocupa de afaceri. Ni-l recomandase nişte prieteni. Ne-am lăsat „pe mâna lui”, cum se zice, nici nu puteam altfel… După un timp am primit o scrisoare în care ni se comunica de către Sorin, noul procurator fără procură, doar pe încredere, că a găsit nişte chiriaşi. Cine mai putea să facă hârtii şi să se mai ţină de legi la o aşa distanţă ? Vorbe cusute la dosar, doar atât. Suma-i cam mica, dar asta a găsit, 3 noi chiriaşi studenţi israelieni!
Pe undeva m-am bucurat! Mă gindisem că, în sfârşit roata norocului se învârteşte spre bine!
Şi ei au vrut schimbări în casă. Au cerut altă mobilă, alte modificări, am dat consimţământul printr-un telefon dat prietenilor noştri! Acum era cam greu să tot dau telefoane şi să discut. Nota telefonică ni se încărca oricum din discuţiile fetelor cu problemele de bacalaureat şi cele de armată. Totuşi ne găsisem de lucru, fiecare în meserie, însă soacra mea de la Dorohoi se îmbolnăvise, soarele iî provocase un cancer de piele. Stătea la noi. Fraţii de la Dorohoi nu prea au avut timp de ea deveniseră „israelieni”!În fapt şi rădăcinile mele sunt tot de la Dorohoi. Bunicul meu, Grimberg Leon tot de pe acolo se trăgea. Am certificatul sau de naştere…Îl păstrez pentru viitorii nepoţi! Să-şi cunoască rădăcinile. Pînă şi soţul meu e dorohoian!
Problemele de igienă ne sufocau! Nu puteam pleca la Iaşi, dar uite că n-am avut încotro, până la urmă. La miezul nopţii am primit un telefon de la cineva care nu s-a recomandat:
„veniţi la Iaşi, un câine stă fără mâncare în casa voastră şi urlă ca un lup! Casa e-n părăsire. Nu locuieşte nimeni!”
Am luat primul avion, cum se zice… Ne-am deplasat la Iaşi, eu şi soţul meu. Ne-au găzduit nişte prieteni mai vechi. Ne-am luat inima în dinţi şi am deschis uşa apartamentului nostru, cel închiriat, cel de o viaţă!

Am intrat prima… Un câine mare şi negru, cât o „vacă de mare” a sărit pe mine direct spre faţă! Noroc că nu eram singură. Au sărit băieţii si l-au închis în una din camere! Vorba vine, uşile care dădeau în balcon erau două, aşa că a apărut, din nou în camera de la salon. Am reuşit să ne baricadăm în casă călcând pe excremente mari, cât o plăcintă, ce se aflau din loc în loc, prin toată casa… şiroaie de pipi peste tot, intrat în parchet, transformat în ceva dezagreabil, mobile răsturnate, fotolii desfăcute, mâncate şi braţele fotoliilor, băile pline de igrasie, wc-urile cu ceramica galbenă, mâncate de fecale şi urină, totul ca după potop! Am numărat 80 de moviliţe… deci chiriaşii erau plecaţi de multă vreme. Dispăruseră. Nici lucrurile lor nu mai erau. Am început să caut prin sertare, prin debarale. Una din ele a fost forţată. Acolo avusesem o cutie cu revistele în care erau publicate câteva poezii. Mai apoi mi-am descoperit portretul prin sertare. Tapiţaseră sertarele cu pozele mele, cu poemele mele. Mai în colţuri de debara am descoperit sigle cu tancuri şi armament… scrise în arabă. Am înmărmurit! În casa mea au stat arabi israelieni? Zice-se că erau la studii într-o bază militară pentru terorişti, cred, într-o bază de pregătire, studenţi la medicină!?
Au văzut Mezuza la uşă , şi-au bătut joc de casă… adică o casă evreiască. Mi-am amintit că nu am vrut să închiriez casa unor arabi israelieni, studenţi la Iaşi, la medicină, înainte de plecarea definitivă. Primisem un telefon anonim în care mi-a zis ceva stîlcit, tipic, cu accent specific: „o sa vă aruncăm în mare”! – recunoscusem vocea arabului care-mi venise la usă pentru închirierea apartamentului!
La lichidarea datoriilor – înainte de vânzarea casei, doar în cîteva zile am descoperit că nu se plătise nici o întreţinere şi nici datoriile de la primărie. Procuratorul meu a dispărut şi el. Nu a răspuns la telefon! Am vândut casa în câteva zile după ce am curăţat-o. Soţul meu a făcut o criză de rinichi de la soluţiile folosite pentru curăţirea wc-urilor. Mi-am desprins Mezuza de la uşă şi numele… numele de familie de pe uşa amintirilor, uşa de lemn de stejar masiv şi am adus-o acasă, aici în Haifa!
Da, roata s-a învârtit! Vă dăruiesc această amintire… poate, în felul ăsta n-o să mai simt mirosul câinelui negru  atât de înfiorător la înfăţişare atacându-mi faţa, în somn!

 pagini de jurnal