HALTA HAIFA ÎN ACŢIUNE

Halta Haifa

locomotivele mele trec pe sub geam
chiar dacă văd marea, Golful
…prima imagine se suprapune
fluieră în miez de noapte
şueră precum glonaţele răzlete
artificiile le confund,
nu ştiu dacă e razboi sau pace,
când le aud

mă îndrept tiptil spre geam
să văd priveliştea
poate-s arabii din cartier
care se roagă la megafoane,
poate-s artificiile de la o nuntă,
poate-i Ramadanul,
e atât de aproape şi sinagoga
se aud cântece de sărbători,
se roagă „ai noştri” să fie pace

marfarele nu se demodează în Halta Haifa,
nu trebuie să fie în pas cu moda.
nepotul denumeste deja trenul („rachevet „)
nu-l confundă cu o jucarie.

poem de spovedanie şi flirt

te poti apăra, să zicem în faţa unui juriu exigent
dar eu sunt poeta care vede
partea cea plină a paharului
mă uit în zare şi-ţi văd amprentele viitoare
m-a marcat aceasta spovedanie a ta
care nu promite nimic iubindu-mă.
şi eu în fiecare zi îmi sugerez
ca voi face dietă cuvintelor … înainte de căderea
pe care o simt amenintzatoare şi perfidă
ca un iris veşnic!
între noi e o bulimie de înţelesuri
într-o desfrunzire sărăcacioasă
a noii dimineţi
poate de azi, de ziua Independenţei noastre
ne vom atinge-în sfârşit – inima!

*

ştiu ca nu ştiu nimic
cum nemuritorul Socrate a zis-o,
nefacându-şi autocritica …
eu nu fac dosare, nu fac nimic ca să te indispună
investesc în lumina ochilor tăi plecaţi
şi în gestul tău unic de protejare, de alintare
când tocmai eu n-am fost protejata copilăriei
ci, ca şi tine înşelată de prieteni.
acum eu sunt stâlpul deciziilor
eu primesc observaţiile amneziilor inerente
tot eu am memoria cea de pe urmă
amintindu-i unde-şi uită lucrurile, ochelarii,
gândurile, gesturile, preşul
de la uşa sfinţilor, peştii din vidul lacrimogen,
şi totuşi …
la geamul meu îşi face cuib o turturică

undeva

undeva e mai bine, spune bastardul!
acolo unde florile n-au tată
acolo unde totul încolteşte
vesel colorat
în gunoiul ornat cu stele –

undeva, cândva va fi mai bine
acolo unde poţi respira uşurat
cu faţa la cer
mângâind iarba proaspăt răsărită
pe pamântul afânat –

undeva e mai bine!?
acolo unde cuvintele
se leagă singure
în izvorul limbilor
înţelese de toată lumea
într-o confuzie ameţitoare
în rouă redată…

racul
Superstiţia ajută să te retragi între foarfeci
Să meditezi aspura bifurcatiilor de tot felul
Să merg înapoi să acumulezi reserve de rac
pentru
Tot felul de zaharisiţi nepotoliţi
care îmi taie calea sprincenelor
Vopsite de creionul minţii
Doar tu ma privesti de departe
şi aştepţi ceva ce nu e, ba e…
Un semn al nostru desenat
hai-ku, hai-hu, hai, hai…
Să nu-l căutam.

înstinctul de conservare e foarte bun
altfel de înghit scorpionii pestriţi
şi cei cu aripi.
înstinctul albastru e capricios
te distribuie printre cei care admiră

erotismul din tablouri
din motive de daltonism
eu văd verde înaintea ochilor
chiar şi în deşert
eu ţin să văd numai verde
aşa mi-e felul.
înstinctul muzical modulează sufletul
nu-l percep decât cei cu auzul dada
cel firesc cel păstrător de finanţe!

La cules de cirese

Ceva a ramăs neterminat
precum „simfonia neterminată”
atunci-
când pleci se evaporă magia,
Telepatia funcţionează ca o cataplasmă pe rană,
Pe celalalt versant undele nu ajung
Eu nu-mi recit versurile ,
Niciodata nu le simt ale mele
Niciodata nu-mi zic „ce frumos”!
Poate ai dreptate să mă uit într-o oglindă
Să mă simt culeasă ca o cireaşă, împotrivire ?
Azi am mâncat de la prima oră un pumn de cireşe
Mama împărtea cireşe de ziua mea la toţi copiii din curte
Tu fugi de amăraciune peste graniţele imaginaţiei
Lacrimile uscate se vad de-a -pururi
Pune capul pe umărul meu,
Frate de suflet

Uneori e suficient să mă adopţi.

Eu nu sînt Sisif!
Când voi ajunge pe vârf, voi muri,
Chiar dacă muntele tău se regenerează.
Prefer să privesc în ochii cuiva
Să-l modelez pentru mine
Să mă simtă,
Să se contopească cu mine, cu visele mele:
El, al meu e chiar aşa…mă urmăreşte
Fiecare gest, fiecare mimică…
Uneori mi-e frică
Să nu patrundă în sufletul meu cu totul,
şi să-mi cunoască
Partea nefericită…
când mă simt fară energie
şi nu-mi revin uşor reconstruind muntele

Aş putea să mă bucur
Că te-am regăsit
Copilărie, adolescenţă, vis.

Ochii tai se scufunda-n a mei
Laser ce divulga copilaria
Intoarcerea in timp
Colapsul sentimentelor
Ne renegam varsta
Numai sa supravietuim lumii mincinoase
Chibitzii ne repugna..

blacheuri

Uneori îmi pun blacheuri la pantofii noi
Să-ncerc să mă iei în seamă cu puţin zgomot
Liniştea oboseşte, trebuie să zumzăie ceva în surdină
Să-ţi amintesc:
inteligenţa unei femei
nu-i ascunsă sub plapuma nopţii
în clipa imaginată orgasm
spre zona interzisă a paradisului terestru.
Dar eu m-am scăldat în visul de a nu t e dori
în felul meu chiromanţia dragostei e
atingerea clapelor de plastic
într-un nearmonic ritm,
atunci mă desprind de tine, doar atunci…
„trupul cuvintelor” tale se destinde
iar eu îmi rezem capul de inima ta
oază!
Am în poală un fir de nisip care încolţeşte
Tu eşti tatăl cuvintelor mele,
Orgasmul minţii,
Salsa modulată.

După deget

omul bun s-a ascuns după deget
se apropia de buzunarul minţii
înţelegerea se distra cu
lacrimi de crocodil.
atunci mireasa lui şi-a luat tălpăşiţa
nerecunoscându-i chipul, discursul,
apogiatura sufletului (ne)mulat,
avea nevoie de altul, reproiectat în miresme.
n-am locuit vreodată în zările comune…
ne-am recunoscut din cuvântul nesupus, stringent,
zemos!
l-am cautat după un timp pe omul- muză,
printre blocurile dărăpănate,
se tupilase undeva în balconul cu rufe
întinse
de vis–á–vis:
culori pastelate, rugina scursă-n ghivece cu flori
aproape uscate
toate-l reproiectau în geamul meu …curcubeu.
afară ningea cu fulgi mari
iar rufle îngheţate ale familiei nevoiaşe
au devenit steaguri scorţoase viu colorate.
dar numai eu
n-am putut flutura nici unul din ele
sa-i amintesc Muzei,
odată,
că ne-am dorit, poate
acelaşi
poem al confuziilor,
poemul-copil

Străinul care mi-a călcat visele

Tu, străinul ce intuieşti insipraţia mea
la mii de kilometri

Ţi-e frică de lacrima iubirii căzută-n paharul cu vin
Puteam să şterg de pe străina-ţi faţă
alchimia surâsului
Dar nu …
Viaţa pâplpâie prin poem
Iar tu n-ai acces printe rânduri
Pete negre pete albe
Povara de a te ştii
o ca un steag,
frunză de trifoi perforată.

cuvântul e miere albastră
doar tu, poate o să-nţelegi
cum eu îţi simt pulsul,
menirea …

bianca marcovici

(C)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s