La I.C.R., TEL -AVIV, discurs,25.01.2011

Note de lectură de ZOLTAN TERNER
PREZENTARE DE CARTE LA I.C.R. TEL- AVIV

Bianca Marcovici

„Muntele meu Carmel” o carte bună, chiar foarte bună. Poate pentru că e o culegere antologică. Este Bianca Marcovici be meitava*. Mă refer aici la poezie. Poeta e cum o ştim cu toţii, un puternic, viguros şi neastâmpărat temperament liric. O egocentrică dezmărginită totuşi din eul ei puternic, deschisă către lume cu o anumită generozitate dominatoare şi capricioasă. Ştie că este dotată şi îşi expune harul în văzul lumii, să se ştie despre ea că este Poeta. Să ştie o lume că ea există. Şi că e muziciană, ingineră la Hevrat haHaşmal*, şi bunică, şi are kviut*, şi că este „Ana Blandiana a Israelului”. Iat-o definindu-se într-un Autoportret-monolog:

„în zodia mea: / racul e un mediocru, autodidact, / mamă perfectă, soţie ideală, prietenă sinceră, / urăşte din suflet când e cazul şi definitiv, se răzbună! / Reuşeşte în viaţă foarte greu dar, ajunge sus în piramidă, / prin muncă! / Dăruieşte nimicuri, talentele apar târziu şi le pune în valoare. / Părăseşte tot la un simplu gest când se simte nedorit. / Preferă apele tulburi!”

Şi încă un autoportret liric, completându-l parcă pe primul:
„Păstrându-mi apartenenţa / la izvorul inimoşilor / la filonul stării de a fi cuvânt / răscolind în omul pământ / în lutul care se mulează pe mine / îmi ia forma /neînghiţindu-mă totuşi / revelaţia cuvântului, vederea…/../ radiază starea de aşteptare / acordul, armonia, visul / clipoceala simţită a apei / resemnarea poemului, / de a mă cunoaşte vocea a secat / renunţarea sofisticată a poetului fără punct”

Poate tot un autoportret, reprezintă şi aceste versuri, cu adresare spre sine: „Eşti ca un paratrăznet / Culegi fulgerul / Şi mi-l transformi / În artificii-curcubeu / Peste podul meu de vise / Înger din jumătate de Zeu” Iar despre lirica sa, citez: „Scările mele poetice / care urcă pe faianţa peretelui / mereu din faţa mea / ca din pământ / odată am să ajung acolo / unde zăpada mi se va lipi de pleoape / iar tu mi-ai văzut visul din somn!” De sub sterilul cotidianului, din zgura vieţii monotone, extrage minereul preţios şi cizelează bijuterii din cuvinte simple, naive, candide, bătăioase. Luptătoare însă cu garda mereu deschisă, îşi asumă riscul rănilor. Iat-o aproape de pamflet:
„Unii te folosesc ca un fel de paravan / pentru lipsa lor de discernământ, pentru răfuielile lor personale, / şantajul, îi eşti dator… / Amestecă zece nume celebre în şapte rânduri, / insinuări de pe Dunăre, apoi uită, uită… / îţi intră pe fereastră, în blog pentru nu ştiu ce semnal de carte apatic / expediat la alte zeci de reviste… / urcându-se pe umerii tăi! / Tu rămâi „ţap ispăşitor”, nu poţi să-i eviţi, / îţi pierzi personalitatea / libertatea, te sufocă / pe toate undele, te sterilizează.” Cu cine se răfuieşte? Sunt „bastarzii cuvintelor închişi în colivie”.

Scrie despre ei , în continuare: „Sunt masochiştii virtualului / care-şi pun poze cât mai mari, / „tineri bătrâni” de 70 de ani, care se autoflagelează, / îşi pipăie cuvintele prin oglinda spartă. / Sinceritatea lor vulgară…de insomnie previzibilă. / Pentru că nu-şi iau medicamentele, / tratamentul…drogul fufelor!” „cârtiţe, cârtiţe.”

E o pătimaşă dar prin contrast, e în stare de sensibilităţi de mare fineţe. Îşi dovedeşte rafinamentul poetic şi subtilitatea sofisticată a îmbinării sensului cu emoţia în „Lumina lui Nichita Stănescu”:

„După Nichita / a rămas un mormânt alb / şi-n el a fost îngropat un singur cuvânt, / poate o literă, poate o silabă. /../ Doar un glas răscolitor pe un marş funebru / şi ritmul, paşii…care se pierd undeva într-o văgăună / neumblată, doar o fantă… / dar cum v-am spus / doar un singur cuvânt a fost îngropat: / „PUNCTUL”

Iată un splendid distih, ca un micro-poem în sine: „Am strâns muntele Carmel în braţe / până s-au făcut scrum amintirile”.
Iată şi această sugestivă declaraţie lirică a vârstei:

„ Neconstrâns legământ de toamnă. / Flori căzânde. / Uscături plimbate pe caldarâmuri. / Vârsta mea alerga înapoi / să prindă mărul neputred. / Nici o competiţie. / Întoarcerea se întrerupe semeaţă.”

Bianca Marcovici e o prezenţă nu foarte comodă, dar, foarte interesantă, incitantă, pasionantă chiar, şi prin toate acestea, necesară şi valoaroasă. Inconfundabilă ca orice poet adevărat.

*kviut -permanent- în ebraică
*be meitava- într-o formă bună-în ebraică
*HH- Societatea de Electricitate

PACE

Aller TRANSLITERRA Traductions et textes originauxAccueil

Bianca Marcovici, Nicole Pottier
Paix
par TRANSLITERRA le 24/01/2011

Bianca Marcovici

Pace

Pacea asta cu stofă întoarsă pe dos
În firavul gând al oamenilor
De a ne regasi în ceva
Si când oare?

Pacea asta zgomotoasă
Pasare împaiată
Cu ochii mari, speriaţi
Ca şi copiii nou-nascuţi.

Pacea asta tropaită şi amarâtă
Rostogolită în vise
Ca o minge viu colorată
Privită cu legatura la ochi,transparentă
Şi nimic din intimitatea cuvântului
Aşteptat când nu e prea târziu.

Pacea asta, cadou nedespachetat
Într-o zi de Şabat, o zi virgină şi veşnică
Dupa toate experienţele atât de triste
Şi umilitoare!

Pacea asta floare de cactus,
şapte într-o zi !

Paix

Cette paix, à l’étoffe repliée sur l’envers
Dans la frêle pensée des hommes
Pour nous retrouver en quelque chose
Mais quand ?

Cette paix bruyante
Oiseau empaillé
Aux grands yeux effrayés
Comme des enfants nouveaux-nés

Cette paix piétinée et chagrine
Qui a roulé en rêve
Comme une balle vivante et colorée
Vue de nos yeux bandés, transparente
Et rien de l’intimité du mot
Attendu alors qu’il n’est pas trop tard.

Cette paix, cadeau non déballé
En un jour de shabat, un jour vierge et éternel
Après toutes les tentatives si tristes
Et humiliantes !

Cette paix fleur de cactus,
sept en un jour !

(Traduction: Nicole Pottier)
Dans → Bianca Marcovici

La I.C.R. TEL AVIV, fotografii de la I.C.R.

Lansări de carte*
Primire de membri noi în A.S.I.L.R.
PREMIERI DE ACTIVITĂŢI LITERARE
FOTOGRAFII
BIANCA MARCOVICI
(C)
* printre prezentările de cărţi a fost şi cartea mea: Muntele meu, Carmel

BIANCA MARCOVICI IN ANTOLOGIILE REVISTEI SINGUR

revistei SingurPublicat de Maia Martin în Ianuarie 2, 2011 la 9:01am în Vraful de cărţi (reviste,publicaţii culturale),edituri, biblioteci, instituții culturale
Înapoi la Vraful de cărţi (reviste,publicaţii culturale),edituri, biblioteci, instituții culturale Discuţii
Dragii mei, cu bucurie am aflat pe 24 decembrie dintr-o postare a domnului Cristi Iordache (http://montecristoconte.blogspot.com/) , că au apărut antologiile revistei Singur.Vă invit să citiţi şi mărturisirea lui, deoarece aceasta este făcută de un om aflat în
mijlocul evenimentelor. Are pasiunea celui implicat.
In calitate de reprezentant al Grupului Media SINGUR, domnul Cristi
Iordache m-a ajutat cu mai multe detalii legate de aceste volume.

Coperta antologiei de poezie: Antologiile revistei SINGUR – POEZIE.
Pe coperta spate puteţi citi numele autorilor ce se regăsesc în paginile acesteia.

Coperta antologiei de proză: Antologiile revistei SINGUR – PROZĂ.
Si aici la fel, pe coperta spate puteţi citi numele autorilor ce se regăsesc în paginile acesteia.

Cuvânt înainte de Grigore Timoceanu

„Cuvinte simple de drum bun

Când va ajunge în mâinile dumneavoastră sub formă de carte, veţi
înţelege că proiectul Antologiilor Revistei SINGUR a necesitat o muncă
uriaşă; nervii ne-au fost întinşi la maximum, am primit telefoane şi
mail-uri în care am fost înjuraţi, acuzaţi de nepotism sau ameninţaţi,
am pierdut pe traseu colegi care n-au rezistat traficului infernal de
date şi au părăsit echipa.

Ştefan Doru Dăncuş, creierul acestui proiect, a reuşit ceva fără
precedent: a rămas în sediu de la ora 14.00 până la 8.00 dimineaţa,
ţinând legătura cu fiecare autor pe cele şase calculatoare şi plecând
apoi ba la vreo tipografie, ba vreo întâlnire de afaceri. Nu vom uita
dimineţile în care veneam „la muncă” şi ne primea ca pe nişte
colindători, senin, de parcă nu era mare lucru să stai peste program. Nu
vom uita nici momentele în care striga, cu energia inepuizabilă pe care
numai credinţa o poate dărui omului, să nu ne uităm la titlurile de
glorie înşirate de diverşi autori în CV-uri, să gândim cu propriile
minţi, să fim atenţi ce şi cui răspundem.

Am făcut de multe ori greşeli pentru care am fost penalizaţi cu 50% din
salarii, pentru ca peste câteva zile să primim ca „primă” acel 50%. L-am
iubit pe Ştefan Doru Dăncuş; nu pentru excesele sale, ci pentru că
deseori a făcut şi munca noastră şi noi n-am ştiut decât să semnăm
statele de plată.

Acum sediul e închis, proiectul – finalizat. O firmă de telefoane mobile
renovează spaţiul în care o echipă de opt oameni a produs în România
două cărţi. Mă simt fericit şi totodată trist. Îmi va fi dor de cafeaua
de atunci, de micile petreceri organizate la câte-un final de săptămână,
de zgomotul tastaturilor, de discuţiile încinse asupra unor subiecte
prioritare ce vizau bunul mers al derulării proiectului. Păstrez însă
nădejdea că vom fi chemaţi să lucrăm pentru alte proiecte iar „Echipa de
aur” (cum ne-a botezat Dăncuş) nu se va destrăma aşa uşor.

Felicitări celor ce vă regăsiţi în aceste pagini!”

dans la Haifa

„SPIRIT OF THE DANCE” LA SALA CONGRESELOR DIN HAIFA

copyright bianca marcovici (c)

Un spectacol internaţional de o factură cunoscută dar cu priză la public, „Spirit of the Dance” are mare succes la public. Muzica şi dansul irlandez a adus mereu ceva nou, sala e mereu plină, se programează alte spectacole în alte zile, la cererea publicului. Biletele se vând din timp, prin inteprinderi şi nu numai. Aşa am ajuns şi eu să văd un specatocol „pe viu”. Cimpoiul cu sunetul său de fagot, instrumentul cel mai specific irlandez, apare ca din poveşti dând o notă suplimentară, magică a întregii seri.

Acest show al formaţiei „Spirit of the Dance” este coordonatşi regisat minuţios, o atmosferă de basm, lumini calde, încât toate performanţele artistice sunt puse la valoare maximă, atât muzical cât şi ca dans popular. Dansuri specifice multor ţări, pornind de la Flamenco, step-ul american, Can-Can-ul francez, muzică cantry, unele cu solista dansatoare, cimpoiul tradiţional şu dansul specific în hainele naţionale, unde bărbaţii au fust… constituie punctele forte, performante ale spectacolului. Pus la punct cu precizie de ceasornic, mai ales în schimbarea costumelor specifice dansurilor din toată lumea, cu doar o echipă care munceşte şi culege aplauze, aproape 2 ore, cu o mică pauză între părţi. Echipa formată din 7 bărbaţi şi 11 fete , ansamblu alcătuit din artişti unul şi unul au dansat atingând paleta acobaţiilor până la simţul musical desăvârşit al artitului complex. Nu ne putem abţine să nu remarcăm frumuseţea dansatoarelor, una mai frumoasă ca alta… din ele şi o balerină şi cântăreaţă, toate suple , elastice, genul femeilor perfecte,echidisante mişcări, rar întâlnite la un loc pe o scenă. Tehnica studiată e inclusă în coregrafia superbă, de cea mai interesantă fantezie.Să vezi can-can dansat precum în Irlanda, pe paşii mărunţi de step irlandez, e o revelaţie unică. Spectacolul cu totul neobişnuit, de cazinou, pentru teatrele mari şi mici cu décor puţin, doar nişte scări,mai jult spectacol de lumini, ultima modă acum, care a fost receptat déjà pe scenele lumii, nu dezamăgeşte şi nu devine monoton. Acest vis al producătorilor care a fost pus pe muzică şi dans s-a înfiripat încă din anul 1996, ca primă performanţă la „Bristol Hippodrome Theatre”, Anglia.
Acea tropăială, imitată de dansatori, preluată de la cai, acel sunet care ne dă ritmul caleştilor de pe vremuri, trase de cai pe drumurile de munte. Record unic, după mine,inovaţie care a făcut cunoscută muzica şi tradiţiile irlandeze, schimbând viziunea despre acest popor. Întâlnim părţii de Flamenco, alături de tango, dansul latin, salsa ş.m.d. Nu pot să nu atrag atenţia asupra corulu cu intonaţie perfectă tot în inerpretarea dansatoarelor noastre care sar şi dansează în timp ce cântă, talent înnăscut şi greu de preluat pentru cei care ar încerca numai să echivaleze munca zilnică a dansatorilor. Sunt campionii dansului universal, dynamic, atractiv şi simfonizat, cu o audienţă de zile mari, unde costumele şi lumina au un important rol artistic, mai ales într-o sală ca a noastră, „Sala Congreselor” de la Haifa. Construcţie deosebită, pregătită pentru orice fel de spectacol, o sală dăruită cu acustică bună, Sala Congreselor e o gazdă primitoare.
Bianca Marcovici

Adrian Gauenfels despre Muntele meu, Carmel, Editura „Revista Familei” Tel Aviv

NOTE DE LECTURĂ

BIANCA MARCOVICI – Muntele Meu Carmel
Israel, 2011

„Aşa mi-e felul, necoroziv

Instinctul muzical modulează sufletul

Nu-l percep decât cu cei cu auzul Dada

cel firesc, cel păstrător de idei şi sunete

rezum totul printr-un cuvânt:

Pace!”

Extrem de puţini ingineri pe lume sunt şi poeţi.

Este o combinaţie imposibilă dacă luăm în consideraţie

precizia calculelor statice, duritatea oţelului de construcţie

şi le raportăm la superfluul delicat al stării poetice.

Bianca Marcovici găseşte o soluţie practică, imediată, desigur rezultatul unei strategii mentale care

să împace cele două rebele teritorii presupus incompatibile:

„E un echilibru fin

Al împrejurimilor

Precum şi la interior

Mi-a dispărut alergia culorii betonului…”

(Rebelă)

Noul volum, lansat recent, „Muntele meu Carmel” este un caleidoscop ce conţine

texte inedite, versuri, scenarii, sau materiale reluate din trecutul prolific

al poetei. Amintiri şi note în proză ocupă a doua secţiune a cărţii.

Tonul este cursiv, blând, parcurgem un andante temperat de întâmplări

şi emoţii, descriptive momente impresioniste, introspecţii biografice

ale unei perioade de viaţă prin

care poeta traversează cu o agendă plină de întrebări:

„sunt din nou îndrăgostită

de ceva nedefinit

între mărar şi pătrunjel…”

(arome)

Lectura cărţii e reconfortantă, hedonistă. Bianca ne vorbeşte

la nivelul ochilor, personajul preferat este poeta însăşi,

sensibilitatea şi mirarea îi sunt puse mereu la încercare de

un eluziv partener-cititor cu care poeta dialoghează fară odihnă:

„Citindu-ţi în palma

te idealizez tocmai ca să-mi controlez

ilaritatea, pulsul…”

…

” Sunt femeie şi pun întrebări naive

e normal să pun întrebări naive

picturile naive nu nasc confuzii…”

(Radiaţia cuvântului)

Uneori discursul poetic devine psihanaliză cum vedem în

„Compartimentarea sufletului”. Aici poeta tranzacţionează

trăiri şi sentimente ascunse pe care ni le

dezvăluie parcimonios, suntem doar nişte străini

ascunşi după o perdea transparentă care nu obturează parfumurile:

„..Camera albă e numai a mea

În ea pot invita

pe cine vreau

pe cine doresc să-mi inunde inima

doar la un gest

necuvântat:

am nevoie de tine

ca de aer

şi aerul mi se pare

uneori de nerespirat.”

Toate aceste trăiri nu fac uitată geografia Biancăi care

oscilează între Iaşul natal,oraşul Haifa, muntele Carmel care se zăreşte la orizont,

un leitmotiv perpetuu poetei, aşa cum Mallarme scria unei doamne

în Frisoanele Iernii: „să îţi vorbesc de mobile stilate

când afară sunt câmpii înverzite şi pomi şi străzi pline de viaţă? ”

„Eu văd verde înaintea ochilor

chiar şi starea de deşert

de pe muntele meu ars de soare

e un fel de verde crud.”

(Muntele meu Carmel)

O întâmplare malefică aprinde recent pădurea Carmelului spre deznădejdea Israelului, pier oameni,

pier copacii,vietăţile pădurii, verdele devine scrum şi dezolare.

E timpul resurecţiei, poeta ne obligă să ne privim în oglindă. Să ne reevaluăm

teritoriul, valorile, ambiţiile dar şi căderile.

Să luăm totul de la zeroul primordial, şi iată, poeta ne propune un botez:

„Şi, pentru că totul trebuia

Să aibe un nume, holograma reală,abis,

chiar dacă verdele a fost atins

de teroriştii focului

Tărâmul are un nume:

Muntele meu, Carmel”

Un poem nostalgic (Improvizaţie cu pod de flori) ne trimite la Iaşi, oraşul copilăriei. E un fel de mozaic,

un inventar al locurilor dragi,al amintirilor de dincolo: Bahluiul,

porumbeii din Piaţa Unirii, tramvaiele zgomotoase, Casa Pogor, vecinii

oare mai sunt găsiţi în cartea de telefon? dar câinii care latră, şi vioara

uitat sub pat, ce s-a făcut cu ei? Nimeni nu-i răspunde, poeta ia o hotărâre decisivă.

Poemul se închide cu o solutie practică , poeta inventează un traseu aviatic : Haifa – Iaşi

Cum zboară poeţii ? Tot ea conclude:

„O să-mi cumpăr un avion de hârtie.”

Din proza volumului am ales textul „Cu o zi înainte” fragment din „Jurnal de război”,

un ecou emoţional al atacurilor teroriste lansate din Liban în 2006.

Ca şi atunci îmi sună în memorie

sirenele, şuieratul katiuşelor lansate la întâmplare doar ca să facă victime.

Oraşul Biancăi, Haifa, este greu lovit, sunt victime umane dar şi materiale.

Turnul de fildeş este distrus, a câta oară panica morţii pluteşte peste

o ţară obosită de războaie, în care spui de sute de ori pe zi shalom (pace) şi nu ai acestă efemeră pace.

Textul e concentrat, ca un reportaj din tranşee, dar tot

personal rămâne ,cu tonul său familiar, descriptiv, autoarea ne duce în inima adăposturilor unde, mame şi copii,

evrei şi arabi, se ascund de teamă exploziilor. Imaginile sunt apocaliptice, dar Bianca ne

menajează inserând descrierile pieţii, starea Poştei, imagini din străzile pustii cu obuze înfipte în asfalt.

Pe fondul retinei colective televizorul stă aprins, transmiţând în direct pulsul unei

naţiuni care îşi vede în timp real destinul măcinat.

Poeta ne vorbeşte din fotoliul din care deunăzi viziona Concertul pentru vioară de Saint Sans:

„Orice zgomot mă şcolă de pe scaun, mă aruncă în abis

sirene nefinisate, asta e.. să închidem ceasul deşteptător,

visez Triumful Esterei !”

Închid cartea şi îmi închipui lucrurile aşa cum sunt de fapt, sau cum spunea Fernando Pessoa

„să simţim trăirile exact cum sunt ele”.

Muncă, transpiraţie, probleme, creşterea de copii şi nepoţi,

goana într-un cotidian uneori absurd, alteori stimulant al freneziei turnate

în texte din nevoia Biancăi de comunicare, nevoia da a împărtăşii şi de a oferi cu generozitate,

o bucăţică de suflet, o parcelă de verde, un pumn de vorbe, un licăr de speranţă..

***

Adrian Grauenfels

Ian 2011

SURSA”REVISTA MEA”, TEL -AVIV, 20/01/11

LECŢIE LA MAREA MOARTĂ DE BIANCA MARCOVICI

Poezia nu poate fi schimbată
aprofundată,
decât dacă emigrezi în ochiul cuvântului. Altfel intervine plafonarea, repetiţia, plictiseala.

Nici nu poţi folosi calapodul cizmarului.

E ca şi cum te-ai afla într-un “borcan” DE MURĂTURI în care depui poeme în fascicole visând la “Marea Moarta”…

Dacă ai fi simţit-o ai fi înţeles că orice ar face ea, marea te ţine deasupra şi nu poţi naviga pe ea.
Trupul tău e la voia întâmplării ca şi poezia.

Teoretic ştii tot dar practica, durerea TE POATE UCIDE …e suficient o picătură de apă sărată să-ţi pătrundă în ochi
.lecţia de poezie te transformă.

Muntele meu, Carmel- Semnal de carte -TEL AVIV

Semnal de carte
personale [ ]
Muntele meu, Carmel

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
de bianca marcovici [Levana ]

2010-12-31 | |

La mulţi ani, 2011!
Anunţ pe această cale că mi-a apărut o carte de povestiri
şi poezie în Israel, Colecţia „Revistei Familia”
Muntele meu, Carmel.
cordial,
Bianca Marcovici

*
semnal de carte:

Bianca Marcovici cu o nouă carte

Gabi Moscovici

Am primit zilele trecute în dar o… bijuterie. Este vorba de noul volum al Biancăi Marcovici “Muntele meu, Carmel” (culegere de texte antologice şi inedite). Cartea este tipărită în Israel în colaborare cu “Revista Familiei” (Israel, 2010, 143 pagini).
Nu am exagerat comparând această carte cu o bijuterie. Aşa am văzut-o eu, aşa am simţit-o atunci cand am luat-o în mână cu o infinită grijă şi delicateţe datorită prezentării ei grafice, a coperţii atrăgătoare, dar mai ales, conţinutului ei.
O cunosc pe această poetă sensibilă din Iaşi, când apărea la cenacluri literare, la Muzeul de Literatură, la Biblioteca Gheorghe Asachi, etc.
Citeam cu interes poeziile ei. Personalitatea ei ca poetă este dublată de muziciana talentată şi…uimitor pentru mine, cu o profesiune departe de delicateţea muzicii şi artei poetice: Bianca este inginer. Mi-a venit de multe ori în minte cunoscutul aforism: “când Dumnezeu dă, dă din toată inima”.
Şi iată-mă în faţa noului volum al Biancăi.
Prima parte a carţii cuprinde poezii în proză. Viaţa poetei în noua-veche patrie a influenţat mult creaţia ei. Se simt “semnele peste timp” (Folosesc titlul unei poezii din volumul “Impactul virtualului”, volum prezentat de altfel de regretatul Liviu Moscovici, soţul meu). Citindu-l pe Liviu, constat şi eu că pentru poetă poezia “nu este un simplu exerciţiu cultural, ci o subtilă convocare la realitatea imediată, o încredere nemasurată în puterea cuvântului”.
Noua carte a Biancăi are cele mai multe pagini dedicate Israelului, Haifei. De altfel titlul cărţii este mai mult decât semnificativ: “Muntele meu, Carmel”. Ce poate fi mai explicit pentru exprimarea sentimentelor poetei?
Redau aici poezia “Muntele Carmel”:
“Am urcat pe Muntele Carmel,
pe coclauri pe lângă Universitate
Bîneînţeles că e o antenă acolo,
e punctul cel mai înalt din Haifa.
Jos, undeva în semiprăpastie
pădurile sunt arse…arse…
de după ultimul incendiu
Nu ştiu dacă a fost pus…
dar, tare greu se mai reface pădurea!
Am pipăit fiecare ramurică să caut puţină verdeaţă,
Câţiva muguri în locurile
alea atât de fără viaţă…
În fiecare zi îmi promit să-mi şterg din amintire
unele lucruri, să le ard
Necuviinţa.
Să renasc “din cenuşă”!
Dacă n-ar fi omul să ardă, să sufoce,
să se dea în spectacol, să urască,
să distrugă…
cred că
pădurea ar reveni la viaţă mult mai repede!
(publicat în 2006)
Dacă n-aş fi văzut anul publicării, aş fi crezut că poezia a fost scrisă în 2010.
Multe din poeziile poetei îi dezvaluie cea de-a doua profesie, acel “Violon d’Ingre” care o însoţeste mereu. Vezi poezia “Nu ştiu, nu pot aborda ura…”
Nu ştiu, nu pot aborda ura
lâncezesc în tăramul meu doar pe menuete şi sincope
nu vreau să respir alt aer
nici să-mi reneg muzicalitatea
urechile mele sunt surde
doar la note false…
mi le astup!
mişcarea e dansul
solo-ul e cadenţa în care poetul e singur
crisparea se simte
dar publicul respiră uşurat la sfârşit
când, ascultând trilul e dus până la capăt
pe flageoletul ascuns
nu pot mima ştiinţa mişcării din burtă
Kafka m-a învăţat cizelarea scrisorilor
şi să arunc ghemotoace de hârtie din tribună
când nu-mi convine ce se spune
într-o mişcare neexersata a braţului.”

Cred că aceasta e Bianca Marcovici, acesta este crezul ei poetic.
***
Partea a doua a carţii conţine note şi povestiri. Toate textele sunt dedicate celor două perioade din viaţa poetei: Iaşul natal cu toate cele trăite, bune şi rele, cu ce a fost greu şi umilitor (vezi povestirile “Mezuza” şi “După 25 de ani”).
Şi în Israel nu a fost scutită de situaţii grele, redate cu o intensitate emoţională deosebită. Derularea perioadelor de război, cand cădeau rachetele la Haifa, transmit prin scrisul Biancăi Marcovici trăiri halucinante. Cuvintele nasc imagini scurte, ca nişte flash-uri de o tensiune aproape insuportabilă. (vezi în acest sens “Jurnal de război, 2006” şi fragmentele din “Cu o zi înainte”) .
Tot în această parte a cărţii o regăsim pe muziciana Bianca Marcovici. Textul “Concert la Haifa” este o prezentare facută de un specialist, un violonist de profesie.
Textul în proză “Muntele meu, Carmel” reia tema ataşamentului total al poetei faţă de Israel. Îndragostită, poate, de poezia lui Marin Sorescu, poeta parafrazează inspirat versul acestuia “şi pentru că totul trebuia să poarte un nume”.
Iată textul Biancăi Marcovici:

“Şi pentru că totul trebuia
Să aiba un nume, holograma reală, abis
Chiar daca verdele a fost atins
de teroriştii focului
ţăramul are un nume:

Muntele meu, Carmel.”

Dupa asemenea cuvinte, ar trebui să adaug doar “restul e tăcere”.

Şi totuşi, tot greul aproape de neîndurat, tot zbuciumul, se topesc în metamorfozarea Biancăi Marcovici. Inginera, poeta, muziciana, posesoarea a zeci şi zeci de premii, toate calităţile ei se retrag usor pentru a face loc triumfătoarei “maternităţi”. Bianca vorbeşte despre Zinette şi Noemi, despre nepoţi, ca cea mai simplă, dar şi cea mai fermecatoare bunică.
Nu ştiu ce să admirăm întâi la Bianca Marcovici.
Şi…pentru că atâtea calitaţi trebuie să poarte un nume, ele se numesc simplu, Bianca.

sursa:”REVISTA FAMILIEI”, 17.01.2011 TEL-AVIV

concert la Haifa

http://cititordeproza.ning.com/group/revistasiteurilordecarteculturalebloguri/forum/topics/concertul-simfonic-al
Un concert impecabil dat de orchestra haifaiană m-a umplut de inspiraţie. Femeia dirijor, Joann Falleta a transformat acest mesaj musical într-o revelaţie. Dirijoarea este un ambasador muzical de mare valoare artistică. A dirijat concerte mari, în Spania, Belgia, Japonia, Portugalia, Montreal, Los Angeles şi nu numai. Cred că nu e o necunoscută, e un fel de Scherezadă care dirijează acest basm musical, precum în cele o mie de nopţi ale povestitoarei. Suita simfonică cuprinde cele 6 tablouri ale compozitorului Nikolae Rimski-Korsakov, ca un festival de la Baghdad… Solo-ul de vioară interpretat pe o vioara Stradivarius al prim violonistului orchestei din Haifa, a fost, cum să scriu, o completare, o imagine fidelă a vibraţiilor vântului care apar, din când în când, acompaniate de harpă, duet ce te introduce în povestirile Shecherezadei, noapte de noapte. Compoziţia introduce scenariul specific baletului, imaginile mi s-au perindat în memorie.

Partea întâi a concertului orchestei din Haifa a început cu un triptic ,” trei dansuri simfonice” din „On The Town” de Leonard Bernstein. De multe ori îmi aminteşte de ultimul roman al Ginei Sebastian Alcalay, totul despre viaţa marelui compozitor şi dirijor, care s-a stins din viaţa în anul 1990. Lecţiile sale de muzică ca dirijor le-am ascultat încă din România, le-am urmărit cu sufletul la gură. Un Ravel dirijat de Leonard Bernstein îţi rămâne în suflet ca ceva de neegalat, aceeaşi atmosferă a cămilelor care merg încet, încet, prin deşert, spre poveştile care au au urmat în parte a doua a progamului, Sehcherezada.

Mi-a mai rămas să scriu despre apogeul spectacolului musical din această seară, de ianuarie, 2011, Concerul nr. 3 pentru vioară, în mi minor , op.6 de Camille Saint-Saens. Interpretarea lui Michael Ludwig a fost cea a unui virtuos care a aprofundat temeinic strategia muzicală a compozitorului, pe care o resimţim în mai toate compoziţiile sale memorabile, uluitoare şi de reţinut. Sunet plin, echilibrat,poten’ial de lunga durata ca violonist de calibru.

Solistul este un performant care a fost inclus în programele marelor orchestre din Philadelphia, Chicago, China, Japan, Canada, Mexico, New York. Sunetul viorii sale e perfect acordat cu cel al compozitorului. Concertul tânărului solist a fost recepţionat la „Haifa Auditorium” ca o revelaţie artistică răsplătită de aplauze puternice. Biss-ul, doar Bach a putut calma sala, să înţeleagă că solistul are dreptul şi la odihnă.

Pot să completez că orchestra din Haifa a progresat enorm în ultima vreme. Noua stagiune muzicală promite concerte deosebite cu invitaţi ajunşi în apogeul carierei musicale. Nu s-a auzit nicio notă falsă şi nu s-a simţit vreo clipă, neconcordanţe între cei care s-au întâlnit într-un spectacol unic, fiecare venind din alt colţ de lume, doar pentru câteva seri. Dar asta-i datorăm, bineînţeles marii diririjoare, Joann Falleta , o celibritate întâlnită „pe viu” la care ne dă creditul pe care-l aşteptăm şi în viitor la Haifa.

Bianca Marcovici

Cuvinte cheie :

Partajare Twitter Facebook

▼ Răspunde la Aceasta

Încarcă Fişierele

Adaugă Fişier(e) :

Urmează– Când sunt răspunsuri, anunţă-mă prin email

Răspunsuri la Aceste Discuţii
Legătură Răspunsul lui Slavomir Almajan cu 12 ore în urmă
Emanuel,

Iti multumesc pentru aceasta frumoasa prezentare. Exista daja, cumva, si o inregistrare a cestuia?

► Răspunde

Încarcă Fişierele

Adaugă Fişier(e) :

Legătură Răspunsul lui bianca marcovici LEVANA cu 9 ore în urmă
Ştergere Sora mea este în orchestră. Cântă la vioară. E a doua din faţă, pornind de la stânga…O cheamă Ruti Bron. A făcut Conservatorul la Iaşi, clasa prof. Bujor Prelipceanu.

O voi întreba dacă sunt înregistrări.

cele bune,

bianca

bianca marcovici selecţionată în doua antologii, proză, poezie

http://cititordeproza.ning.com/group/vrafuldecarti/forum/topics/antologiile-revistei-singur-1