Invitat, Josef Eugen Campus, Israel-MINIMUM

Jurnal liric feminin

JOSEF EUGEN CAMPUS

Nu de mult a apărut un nou volum de versuri al Biancăi Marcovici, intitulat poetic ” Aburi de femeie” (Haifa).Volumul are un caracter unitar. Un fel de jurnal liric feminin. Noutăţi amănunţite asupra cuplului el-ea, văzut exclusiv din perspectiva femeii.
Există şi câteva, puţine, poezii care se îndepărtează oarecum de această temă, dezbătând frumos, concret, problemele ” politice “. Ale vieţii noastre aici, acum, în Israel. “Să gândesc mai departe ” vorbeşte emoţionat şi emoţionant despre blestemul care ne întunecă orizontul:

“în ţara risipei,
în ţara fără mâine,
în ţara în care laptele însângerat
e mereu amestecat
cu miere şi fiere! “.

Pângăriţi, cum spune poeta, tocmai aici, ” aproape de Dumnezeu, la Ierusalim”.
Alt poem aminteşte grozăvia atacurilor sinucigaşilor palestinieni. Fata urmă să se căsătorească zilele următoare. Acum, paşnică, e la o cafenea. Brusc, prin actul arbitrar al teroristului, mireasa reală de pe acest pământ al nostru e azvârlită în alt ţărm”, moarte,
” mireasa pentru celălalt tărâm “.
Aici, în tragicul Israel, în loc să ne aşteptăm, liniştiţi, rândul-ca oamenii normali- “la o coadă la alimente” , sau de ce nu la fericire, “stăm la coadă la moarte”.
*
Dar, aşa cum spuneam, asfel de poezii, oarecum în afara cadrului, sunt puţine. Covărşitoarea majoritate rămâne înlăuntrul temei cuplului.
Se cuvine să subliniem că poeta nu încearcă substanţa feminităţii ca atare, esenţa ei inefabilă, sugerată prin titlu: “aburi de femeie” .Îşi propune-şi reuşeşte-să povestească numai despre ea însăşi.
Îşi aminteşte zilele copilăriei în Moldova, pe malul Bahluiului:

“Am simţit numai miros de Bahlui,
de latrină necurăţată,
de ghimpi în coaste,
de reumatisme ştanţate,
de dulci amintiri pisate
cioburi
sub tălpi”.
(”Nuferi”, “Gene poetice”)

Acum speră că, după aruncarea ancorei peste bord, ” va pluti cândva” .
Împreună cu iubitul, i se pare uneori că a atins fericirea, că a prins pe Dumnezeu de picior. În stil popular, folosind, cum nu făcuse prea des altă dată, o limbă simplă, vorbită, ea mărturiseşte în
“Ca să vezi”:
ca să vezi
lumea e mică!
De aici, aproape de Dumnezeu,
Am despicat Marea Roşie
Pentru tine,
Şi voi ajunge să-ţi întind mâna,
Ca unui Zeu” .
Sau, într-o atmosferă accentuat senzuală :
“desuuri roşii
în singurătate
şi un pahar de vin
roşu
învârtindu-mă
pe călcâiul nopţii
aşteptându-te
senzaţie de vulnerabilitate ”
(Singurătate).

Alteori notează, întristată, dacă nu chiar supărată, că el nu o înţelege, că o consideră, de fapt, o femeie ca oricare alta, un simplu trup bun pentru desfătare fizică:
“Tocmai aici e greşeala ta,
Mă confuzi cu o alta,
O oarecare care-ţi stă
La dispoziţie,
O oarecare care te
Serveşte,
O oarecare care-ţi
Prevede mişcările,
O oarecare, doar trup!”
(” Tocmai aici”)

Nu are nevoie de această femeie oarecare, decât să-şi descarce nervii şi, mai ales, să-şi procure senzaţia tonică, specific bărbătească, a supremaţiei asupra unei fiinţe “supuse” .
Nu uita ” Clipele de miere” .Recunoaşte:

“doar clipa de miere în privire
mi-a fost suficientă pe viaţă.
Pactul nostru atît de parşiv! ”

Dar nu vrea ca iubitul să-i fie numai “Ştacheta”, indicând drumul ce trebuie urmat. Vrea să împărtăşească totul cu el. Casa lui să fie casa ei, să fie inima ei :

“Casa ta toată
E garderoba mea
Casa ta toată (…)
E inima mea
Acvariu şi flori
În aburi de femeie
Adevărată
Vei recunoaşte
Vreodată!?”
(”Casa ta, casa mea”)
*
Dragostea pentru bărbatul ales se împleteşte cu dragostea pentru poezie. Mai mult : se poate vorbi de o nevoie de poezie. Aici îşi ia revanşa femeia, care nu este numai o femeie, ca oricare alta, ci poetă. Aici, pare a spune ea, el nu o poate atinge. Casa ei e o Casă-poem. O Sfântă a Sfintelor, unde prezenţa bărbatului iubit nu e dorită, ar constitui, într-un anumit fel, un sacrilegiu:
“o casă-poem,
neîncăpătoare,
unde nu te doresc şi nu te voi dori vreodată”
(configuraţie) .
Vrea numai să-i simtă de departe prezenţa alături de ea “ca o boare de vânt pe obrazu-mi”. Căci, pentru nevoia organică, absolută. De aceea ,ultimul vers sună concluziv: “nevoia de poezie”
Aceeaşi idee revine, tot concluziv , şi în poezia “La noapte”:

“rătăcind în braţele tale
(ne)virtuale,
tu, cel de lângă mine,
vei înţelege
nevoia mea de poezie”.

Poezia e “vocea interioară” .Poeta e hotărâtă să asculte, în ciuda tuturor amăgirilor, tuturor duşmanilor:

“mă împing în valuri
să primesc
stropii de venin”.

Ascultând de vocea ei interioară, de nevoia poeziei, Bianca Marcovici îşi rămâne , în fond, credincioasă ei înseşi. Drumul ei poetic nu e lipsit de zigzaguri, dar rămâne al ei, unitar.
Şi drumul ei de viaţă. Când a părăsit România şi s-a aşezat în Israel, nu i-a fost uşor. Îşi aminteşte, cu amară ironie:

“Urmele mi-au fost şterse
Cu migală.
Întâi mi-au desfinţat adresa.
Mai apoi mi-au dărâmat poemul
Făcut din cărămizi.
Vezi bine, fără liant
“antecedente”).
Iar când i-au deschis porţile Asociaţiei tel-aviviene de scriitori, “tocmai plecaseră toţi”.

Năzuinţele israeliene se împletesc cu nostalgiile româneşti:

“Nefiind nici aici,
Nici dincolo,
Nicăieri, angoasa de verde,
Conuri de brad,
Muntele Carmel,
Ultimul meu vis ”
(”Vacarmul”)

Stilul trâmbiţat modernist de pe vremuri e înlocuit , aşa cum am subliniat, cu o exprimare simplă, directă, în care se folosesc resursele cuminţi ale limbii vorbite. Ceea ce nu înseamnă că poeta a renegat stilul trecut. Şi nici nici nu trebuia să-o facă. El îi dădea o notă personală în cuprinsul literaturii româneşti de aici. Trebuia numai temperat, renunţând la acrobaţiile menite să atragă atenţia. Acum apar încă pe alocuri, şi le stă bine, alături de versuri în stilul simplu, vorbit. Întâlnim neologisme la locul lor ( îndosariat, demolat, bicicletă ergonomică, exactităţi virtuale), vocabular tehnic caracteristic zilelor noastre, ba chiar şi o binevenită atmosferă modernistă:

“Salut axioma mariajului meu
Determinantul mărului neuscat,
Matricea zero a fecundităţii
Şi fertilităţii,
Integrala din integrala
Derivatei”
( “Matricea infectată de virus”).

Tot astfel, se păstrează, de-a lungul întregi ei creaţii, referinţa la muzică, prima ei dragoste ( şi dragostea pentru opera unor poeţi care au influenţat-o: Nichita Stănescu ):

“Doar muzica asta divină
Ne va contopi!”
(”Neascultare”).

Sau, în poezia citată mai sus:

“Renasc din nou
pe nota do, re , mi, fa, sol, la, si, do
portative necunoscute,
diezi, bemolii, becarii,
toate vechile secrete
ale lumii,
viorile, viorile mele,
clepsidre”.

Constanţa scrisului Biancăi Marcovici se vădeşte şi în revenirea obsesivă la anumite motive caracteristice. Aşa este motivul cafelei. Simbol al cotidianului împletit cuz visarea poetică. O întâlnim în paginile 32, 33, 46, 65, 74. Uneori este numai pomenită, alteori devine chiar titlul unei poezii, “Cafeaua de dimineaţă”:

“Degustând cafeaua surogat
Puţin amară
Pe un cântec
duios
fredonat la ora matinală
noi doi

Mereu noi doi”.
În “Am încălzit”, ea subliniază ritualul cuplului:
“am încâlzit
apa pentru tine,
să-ţi fac cafeaua aburindă
la nisip ( tu, cu negresa ta,
ritualul”)
cît mai amară ” .

În “Cafeaua aburindă” întânim, un decalc al formulei semnificative cu care se încheie poezia “Aburi de femeie”:

“N-ai să mă aştepţi
Niciodată
Cu o cafea aburindă”.

Insistând asupra gustului amar al cafelei, se sugerează o concluzie cu privire la viaţa însăşi:
“Cafeaua de azi e amară” afirmă ultimul vers , premonitoriu. Iar în “Trebuie să mai tac” ,ea pare să indice posibilitatea şi capacitatea cafelei de a te cufunda în tăcerea liniştitoare:
“Să-mi zici ce te doare
şi
de ce mă înspăimântă,
ziua, gândul-
Da, trebuie să mai tac,
Să mă scufund în cafeaua aburindă”

Minimum nr. 223-Octombrie-2005
Paginile 50 şi 51