Invitat, criticul Al.Cistelecan

Al. Cistelecan 

O viaţă de om, aşa cum a fost: Cardinalul Alexandru Todea

             Biografiile romanţate, dar mai ales acele rezumate biografice de uz şcolar închinate unor “destine exemplare” ne vorbesc adesea de oameni devotaţi pînă la jertfă unei idei sau unei credinţe. De oameni devoraţi de ideal şi care ard în flăcările acestuia cu o totală, fără rest, participare. Sau de oameni, ceea ce vine cam acelaşi lucru, care-şi trăiesc credinţa înfruntînd orice risc, fie el şi riscul suprem. Oameni care au nonşalanţa sacrificiului şi, totodată, oricît de lată ar părea această vorbă, vocaţia lui. Aceste desene biografice sînt centrate pe un caracter martiric, de o mare şi intratabilă casanţă. Fireşte, astfel de biografii spun adevărul – ori cel puţin ceea ce e esenţial din adevărul unei vieţi. Ele vorbesc despre miezul de foc al acesteia, despre rigoarea dramatică – şi sublimă totodată – a unei vocaţii (care, fiind chemare, e un fel de ordin destinal). O fac însă prin intermediul unei stilizări sau chiar prin intermediul unei metafore. Ele contrag o întreagă existenţă pe jarul unei idei şi hieratizează chipul eroului în jurul acesteia. Biografiile de acest tip devin deopotrivă hagiografii ale eroului şi ale ideii/credinţei pe care a slujit-o. Erou şi idee (sau credinţă) nu se mai disting unul de cealaltă. Ei se contopesc într-atît încît cel dintîi nu pare altceva decît încarnarea propriei credinţe. Astfel de eroi, croiţi după un tipar cristoformic sau după un tipar romantic, ţin, desigur, de vremile apuse. Vremurile noastre sceptice nu agreează biografii atît de liniare şi nici nu suportă astfel de exemplarităţi. Contemporaneitatea n-are niciodată eroi. Cu atît mai puţin azi, cînd are doar star-uri. Şi totuşi cîteodată chiar alături de noi, ascunse discret în cotidianitate, se desfăşoară astfel de existenţe exemplare, de biografii cu potenţial martiric. Uneori nu-i nevoie de sprijinul nici unei stilizări, de ajutorul nici unei metafore pentru ca aceste vieţi de lîngă noi să intre în tiparul exemplarităţii. Uneori această metaforă răsuflată a “arderii pentru credinţă”, pentru ideal sau pentru o idee e adevărată la modul imediat şi literal. Fără bombasticisme, fără retorică, fără pompă. E adevărată pur şi simplu şi atît.             O asemenea viaţă a fost cea a cardinalului Alexandru Todea.                                                 ***             Biografia lui n-a pornit altminteri decît a altor mii de copii de ţărani săraci din Ardeal. (Cele cîteva date necesare pentru această schiţă sînt scoase din volumul omagial apărut în 1992 – Cardinalul Alexandru Todea – sub redacţia p. Silvestru Augustin Prunduş şi a p. Clemente Plăianu. Cartea, lucrată cu migală şi pietate, bogată în iconografie, este o iniţiativă a Ordinului Monahal “Sfîntul Vasile cel Mare”. Poate că o istorie, o “monografie” a acestui ordin s-ar cuveni adusă la cunoştinţa marelui public, nu numai pentru că a fost ordinul din care s-au recrutat primii episcopi ai Bisericii Române Unite şi din care au făcut parte aproape toţi Corifeii Şcolii Ardelene, dar şi pentru vasta lui activitate pastorală, educativă şi culturală dusă de la întemeiere şi pînă azi.) Alexandru Todea s-a născut la 5 iunie 1912 în Teleac, judeţul Mureş. Deşi cu 16 copii, familia Todea (Gheorghe şi Maria) s-a străduit să le asigure educaţia. Viitorul cardinal face şcoala primară în satul natal şi în satul bunicilor dinspre mamă – Căcuci. Absolvă prima treaptă gimnazială la Reghin şi urmează la Blaj ciclul gimnazial superior (corespunzător azi liceului), luîndu-şi bacalaureatul în 1933. În acelaşi an intră la Academia Teologică blăjeană, iar după un an de studii e trimis de mitropolitul Vasile Suciu la Colegiul De Propaganda Fide din Roma, universitatea la care se formaseră mulţi din reprezentanţii şi slujitorii Bisericii Unite. Încă student, în anul IV, în 1938, e hirotonit diacon de către episcopul Iuliu Hossu. Peste un an devine preot, consacrat, de această dată, de episcopul rus din diaspora catolică de rit bizantin – Alexandr Eivrenoff. În 1940, cu teza De doctrina millenaria, tractatus exegetico-dogmaticus, obţine titlul de doctor în teologie şi se întoarce la Blaj ca secretar mitropolitan şi profesor de religie (dar şi de latină şi italiană), mai întîi la Şcoala normală de învăţătoare, apoi la Liceul de băieţi “Sf. Vasile”. Ca preot-profesor, identificîndu-se cu misiunea asumată şi convertind-o într-o vocaţie, publică, în sprijinul vieţii spirituale a tinerilor, broşura Pentru tine, învăţătoare apostolă  (Tipografia Seminarului, Blaj, 1942), Cascada tinereţii (Tipografia “Lumina” – Miron Roşu, Blaj, 1943), Rugăciunea tineretului (Tipografia “Lumina” – Miron Roşu, Blaj, 1945). În octombrie 1945 i se încredinţează conducerea protopopiatului Reghin, funcţie pe care o va îndeplini, printre şicane şi prigoniri, pînă în octombrie 1948. Predă, în paralel, la Liceul “Petru Maior”, religie şi latină, continuînd astfel firul unei activităţi începute la Blaj şi pentru care vădea o chemare aparte. Atitudinea lui anticomunistă se pronunţase deja la Blaj (unde, în mijlocul unei omilii, înălţînd mîinile în cruce, ar fi exclamat patetic: “Mă voi urca pe zidurile catedralei şi de acolo voi striga: afară cu comunismul din ţară”), aşa încît nu-i de mirare că la Reghin va sta sub observaţia atentă a organelor de supraveghere care-l vor tot aresta şi interoga, în speranţa că-i vor băga minţile în cap şi frica în oase. După ce a protestat public împotriva abdicării silite a regelui, a fost ridicat a cincea oară (!) şi ţinut la Gherla pînă în iunie 1948. Luat de-acasă, în reverendă, aceasta i-a şi fost haina de detenţie (închisorile încă mai aveau capele, aşa încît a putut sluji într-o vestimentaţie “corespunzătoare”). A şasea arestare a avut loc la 14 octombrie 1948, pentru că nu “revenise” la Biserica Ortodoxă după “sinodul de revenire” ţinut la 1 octombrie din acelaşi an, la Cluj. Într-un mod aventuros, evadează însă din sediul securităţii din Reghin şi trăieşte ascuns, pînă în 1951, cînd, în 31 ianuarie, e din nou prins. De această dată e trimis pachet la Tîrgu Mureş, iar de aici mai departe, la Bucureşti, şi anchetat, la Ministerul de Interne, la Jilava şi la Uranus, vreme de 13 luni. E condamnat la muncă silnică pe viaţă, ca periculos pentru societate, în 15 februarie 1952.            Despre anii de hăituială de la Reghin depune o candidă mărturie jurnalul doamnei Emilia Petărlăcean (apărut în AGRU Arhidiecezan, nr. 1-2/1998). În 1946, înainte de alegeri, s-a tras cu arma prin fereastra camerei unde dormea protopopul, aşa încît acesta a trebuit să-şi mute apoi “dormitorul” în clopotniţa bisericii. Evadarea din 1948 a avut loc profitînd de o “neglijenţă” a miliţianului (chemat la telefon, şi-a lăsat arestatul singur în curte). Evadatul nu s-a oprit decît într-o groapă de obuz din Pădurea Rotundă a Reghinului. Iar în vreme ce securitatea îl căuta peste tot, el îşi schimba “domiciliile” noaptea, fiind găzduit pe rînd de diverse familii de credincioşi – pe unde se putea: fînare, poduri de grajd, ascunzători anume improvizate. În această situaţie l-a ajuns şi dispoziţia papală de a primi hirotonirea de episcop. (După arestarea tuturor episcopilor uniţi, Sf. Scaun a decis numirea unor episcopi-auxiliari, iar Alexandru Todea urma să răspundă de Arhidieceză. Titlul său era cel de episcop de Cezaropolis, iar consacrarea a fost făcută, în clandestinitate, la 19 nov. 1950, de episcopul romano-catolic de Bucureşti, Ioan Schubert, de faţă cu un singur martor, viitorul episcop de Cluj-Gherla, George Guţiu). De la hirotonire a ieşit pe o uşă de la subsol şi s-a culcat între scaunele maşinii care-l aştepta spre a-l duce la gară, pentru că arhiepiscopia catolică era atent şi permanent supravegheată. Ultima familie care l-a adăpostit (într-o “groapă” săpată sub masă) a fost arestată pe stradă, aşa că “evadatul” s-a predat singur, după două zile, miliţiei care supraveghea şi scotocea casa. Acestea par, desigur, secvenţele unui film de aventuri. Un film cu un erou nepotrivit, poate, dar care s-a adaptat şi acestei situaţii de “vînat”.            În februarie 1952 e expediat la Sighetu Marmaţiei, unde erau întemniţaţi şi ceilalţi ierarhi ai Bisericii Unite (cu excepţia episcopului Vasile Aftenie, care decedase în 1950 în beciurile poliţiei). Aici vor şi muri trei dintre episcopi: Valeriu Traian Frenţiu în 1952, Ioan Suciu în 1953, iar Tit Liviu Chinezu în 1955. Tînărul episcop ajunge, după cum va spune el, cu umor, mai tîrziu, “şef de măturoi”, trebuind să întreţină curăţenia pe culoar. Era o “funcţie” care-i asigura o oarecare mobilitate şi graţie ei a putut da dezlegarea de pe urmă multor muribunzi, între care şi Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu. În 1955, în urma desfiinţării penitenciarului din Sighet, ultimii episcopi supravieţuitori (Iuliu Hossu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan), încă fără sentinţă, au fost transferaţi la Mănăstirea Curtea de Argeş. Ca unul care beneficia de o sentinţă “definitivă”, Alexandru Todea e transferat la Rîmnicu Sărat. Stă aici pînă în 1957, cînd e mutat la Piteşti. De aici, în 1960, la Dej, iar de la Dej, în 1963, la Gherla. La Gherla mai era în viaţă episcopul unit de Maramureş, ultimul mitropolit ales de cler, Alexandru Rusu, care se stinge însă şi el la 9 mai 1963. În 1964, cu Decretul nr. 411, e pus în libertate, alături de ceilalţi ierarhi uniţi care mai trăiau (cu excepţia cardinalului Iuliu Hossu, care va muri în domiciliul obligatoriu de la Mănăstirea Căldăruşani, la 28 mai 1970. Alexandru Todea îi va da şi lui ultima împărtăşanie). Acesta e, fireşte, un alt film, continuarea – şi mai dramatică – a celui de dinainte.            Întors la Reghin după atîţia ani, episcopul Todea reface, în ilegalitate, “ochiurile” dispersate ale Bisericii sale interzise, legîndu-le într-o reţea ascunsă. Relaţiile “politice” dintre România şi Vatican se destind într-o oarecare măsură; sau cel puţin aşa sugerau vizitele făcute, în 1968, papei Paul al VI-lea de către Ion Gheorghe Maurer şi Corneliu Mănescu, iar în 1973 de însuşi Nicolae Ceauşescu. De aceste vizite s-au legat nu puţine speranţe de reoficializare a cultului catolic bizantin, speranţe însă fără consecinţe. Singura urmare a fost o tacită toleranţă faţă de unele manifestări religioase publice (cum erau slujbele de înmormîntare, de pildă). În clandestinitate, fiecare din episcopii supravieţuitori se străduia să-şi “recompună” din frînturi de credincioşi diocezele şi să întreţină flacăra renaşterii, dar între eforturile lor nu exista nici o coordonare. O primă “conferinţă episcopală” s-a ţinut abia în 30 aprilie 1985, cînd au participat cu toţii la funeraliile episcopului (numit şi el în clandestinitate) de Maramureş, Ioan Dragomir, şi cînd Alexandru Todea e ales de corpul ierarhilor conducător al Bisericii Unite, “pînă la altă prevedere canonică”. Această nouă “prevedere” se împlineşte la 14 martie 1986, cînd o nouă conferinţă episcopală clandestină, ţinută la Cluj, îl desemnează Mitropolit, întrerupînd astfel vacanţa scaunului mitropolitan, intervenită la 5 iunie 1941, odată cu moartea mitropolitului Alexandru Nicolaescu. Noul mitropolit ţinea, în condiţiile clandestinităţii, consfătuiri cu preoţii şi trimitea scrisori pastorale comunităţilor care se adunau prin case. În pastorala emisă la 15 august 1988, accentul e pus tocmai pe această activitate de credinţă care consacră în locuri de pelerinaj umile locuinţe: “Casa în care un preot al Bisericii Române Unite cu Roma celebrează Sfînta Liturghie şi se trudeşte să trăiască în Har este loc de pelerinaj”, pentru că “nu catedralele /…/ au creat locuri de pelerinaj, ci locurile în care s-a suferit pentru credinţă au creat /…/ catedralele”. Tot atît de neobosit ca şi în munca de pastoraţie şi organizare a fost episcopul Todea şi în activitatea sa de “memorandist”: memorandum-urile trimise tuturor autorităţilor de stat şi de partid alcătuiesc singure un volum consistent în paginile căruia episcopul pledează pentru revenirea asupra abuzului din 1948. E vorba de 35 de memorii, de peste 300 de pagini, depuse pe mesele tuturor demnitarilor, de la Gheorghe Gheorghiu-Dej la Nicolae Ceauşescu, la MAN şi la alte foruri. Crezînd în legalitate, în obligaţiile oricui faţă de legalitate, episcopul îşi lua toate precauţiile pentru ca “supllex”-urile sale să primească numere de ordine de la registratura diverselor foruri, aşteptînd în zadar vreun răspuns. Acest răspuns n-a venit însă niciodată. La suplicile episcopale a răspuns doar istoria, în decembrie 1989. Decretul nr. 9/1989 al CFSN anula decretul nr. 358/1948. După cum s-a văzut însă repede, un decret putea anula un alt decret, dar nu putea anula mai nimic din consecinţele lui.             Penultimul capitol din biografia mitropolitului Todea e şi cel mai scurt. În 12 martie 1990 e numit legal Arhiepiscop de Alba Iulia şi Făgăraş, fiindu-i retras titlul simbolic de “episcop de Cezaropolis”. Tot atunci e confirmat de către Vatican în calitate de mitropolit al Bisericii Române Unite. E ales, tot în 1990, preşedintele Conferinţei Episcopale a catolicilor (de ambele rituri) din România. Recunoaşterea supremă a unei vieţi de credinţă şi jertfe ar putea fi considerată numirea sa în Colegiul cardinalilor, la 28 mai 1991. Alexandru Todea devenea astfel al doilea cardinal din istoria bisericească a României, după Iuliu Hossu (numit cardinal de papa Paul al VI-lea, în 1969; numire “in pectore”, ţinută în secret pînă în 1973, la trei ani după moartea celui numit).            Ca mitropolit, Alexandru Todea a pornit totul ca de la zero. El a organizat procesul de renaştere al Bisericii Române Unite, îngrijindu-se de pastoraţie, de pregătirea noilor preoţi şi de restituirea – cît s-a putut – a patrimoniului. Nimic din viaţa lui n-a fost uşor. Dar puţine vieţi atît de “palpitante” şi de dramatice, atît de pline de urcuşuri şi coborîşuri, de sinuozităţi aproape picareşti, au fost mai “drepte”, mai liniar organizate de o credinţă şi de o speranţă – nestinse amîndouă.             Ultimilor ani din viaţa cardinalului li s-a dat harul suferinţei fizice. Ţintuit în scaunul acestei suferinţe l-a găsit, în frumoasele zile de mai 1999, papa Ioan Paul al II-lea, cel care i-a îmbrăţişat suferinţa – şi o dată cu a lui, pe a întregii Biserici pe care cardinalul a reînsufleţit-o – în catedrala Sf. Iosif din Bucureşti.             Cardinalul Alexandru Todea a murit la 22 mai 2002. Acum el e alături de un alt episcop martir, Inocenţiu Micu Clain, în catedrala din Blaj. Doi întemeietori, doi luptători, doi oameni care au cunoscut în profunzime suferinţa şi au făcut din ea o demnitate. O demnitate personală şi instituţională.                                                 ***             Biografia lui Alexandru Todea n-are nevoie de zorzoane şi înflorituri, de exaltări şi bombasticisme. Ea nu trebuie ridicată, cu pîrghia retoricii, în patetic. Dimpotrivă, cu cît e mai seacă, mai săracă şi mai “neliterară”, cu atît e mai grăitoare. E o biografie de mucenic în sensul imediat şi tare, curat, al termenului. Aşa cum a spus-o el însuşi, de mai multe ori, referindu-se la martiriul Bisericii Române Unite, suferinţa trebuie considerată cea mai înaltă demnitate de care ne putem învrednici. Ea e o probă cristică, o cunună, un patrimoniu. Iar de suferinţă – de suferinţe de toate felurile – cardinalul n-a dus lipsă. Paharul acesteia i-a fost, din contră, mult prea plin. Propria lui suferinţă nu pare altceva decît simbolul suferinţei îndurate de propria Biserică, cea pentru care a şi suferit, de fapt. Ea e o suferinţă colectivă strînsă în potirul unei biografii. Dar dacă suferinţa şi durerea au marcat viaţa lui Alexandru Todea, ele sînt suferinţa şi durerea unei lumînări aprinse. O suferinţă transformată în lumină.            Nu voi spune de la mine vorbe mari. Pentru că în faţa unei asemenea vieţi vorbele mari n-au ce căuta. Vorbele trebuie să fie mici, umile, în faţa unor fapte mari. Dar iată cît de cristoformă li s-a părut viaţa lui Alexandru Todea unor mari ierarhi, cît de marcat cu semnul cristic al carismei de jertfă li s-a părut omul. ÎPS Sa Ioan Robu, arhiepiscopul catolic de Bucureşti, l-a cunoscut pe cînd era tînăr preot în Craiova, iar episcopul clandestin abia ieşise din închisoare. “Îmi amintesc – mărturiseşte ÎPS Sa – că nu lăsa impresia unui om care a suferit sau suferă”. Şi cred că nu lăsa, într-adevăr, această impresie. Pentru că Alexandru Todea n-avea retorica suferinţei. Pentru că a trăit-o ca pe o continuă iluminare. Ca pe un har. Ar fi poate prea de tot să spun “ca pe o bucurie”, dar s-ar putea să fie adevărat. “Azi – continuă p. Ioan Robu – mă gîndesc să-l compar cu icoanele lui Cristos înviat: nici una nu arată suferinţă, ci izbîndă. La fel şi el, părintele Todea, trăind şi transmiţînd bucurie, tăinuia pentru sine şi pentru Dumnezeu ceea ce nu era şi nu este de spus. Măreţia adevărată este tăcută; ca şi umilinţa.” Un alt mare prieten al cardinalului, episcopul catolic al Iaşilor, PSS Petru Gherghel, cu care s-a întîlnit de multe ori, într-ascuns, la Vatra Dornei, la Reghin, la Iaşi, se întreba, lîngă patul de suferinţă al cardinalului: “Să-i fie durerea de-acum coroana care să-l facă tot mai asemenea cu Cristos, pe care l-a iubit şi l-a urmat pas cu pas, fără regrete şi fără şovăire?”. Cuvintele de despărţire, citite sau rostite la înmormîntarea sa, începînd cu cel al lui Ioan Paul al II-lea, au evidenţiat şi ele potenţialul cristoformic al acestei vieţi exemplare. Fără îndoială că, pe cît e omeneşte cu putinţă, Alexandru Todea a dus crucea Mîntuitorului; în cel mai sportiv mod şi în toate felurile de împrejurări.                                                                 ***             Înalt şi subţire ca o nuia, pe cît de firav pe atît de tenace, cardinalul Alexandru Todea a avut, fără îndoială, stofă de boxer. Oricît l-ar fi zdrobit, fizic şi psihic, sistemul, el a continuat să lupte. Oricît l-ar fi lăsat puterile, el a continuat să dea. Oricît de rănit şi, poate, disperat, n-a ieşit o clipă din luptă. L-a ţinut pe ring o mare credinţă şi o mare idee. Dar mai ales o iremediabilă devoţiune, transformată într-o iremediabilă încăpăţînare. Eroii sînt, de altminteri, nişte încăpăţînaţi; iar sfinţii, fără îndoială un soi de catîri.             Abia eliberat din închisoare, în 1964, el şi trimite, la 1 octombrie acelaşi an, un prim memoriu lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Va continua să trimită asemenea memorii, atît în nume personal, cît şi în numele instituţiei clandestine pe care o reprezenta (Biserica Română Unită) pînă în 1989. Cele mai multe lui Nicolae Ceauşescu, dar şi lui Ion Gheorghe Maurer, Elenei Ceauşescu, Comitetului Central, Guvernului etc. Memoriile pretind un singur lucru: restabilirea legalităţii Bisericii greco-catolice, recunoaşterea şi repunerea ei în drepturi.             22 astfel de “memorii” au fost publicate de Editura Dacia sub titlul “Luptele mele. Un strigăt în pustiu vreme de un pătrar de veac”. Ediţia e îngrijită de regretatul latinist şi poet Vasile Sav şi ea reproduce “caietul albastru” încredinţat de cardinal, aflat atunci pe patul suferinţei, viitorului editor. Vasile Sav a făcut dese pelerinaje la mucenicul de la Reghin iar suferinţa acestuia i-a luminat, cu siguranţă, propria suferinţă. Un “argument” sobru şi concis, semnat de academicianul Camil Mureşanu, stă de “cuvînt înainte” acestei simple culegeri de documente, dar mai vibrantă decît orice carte. Mai vibrantă pentru că din “documente” transpare o viaţă de martir şi de luptător, o vocaţie a curajului neinhibată de nici un risc.            Pe bună dreptate academicianul Camil Mureşanu subliniază ce riscuri implica o asemenea activitate de “memorandist” pentru un “recidivist” cu “antecedente periculoase pentru siguranţa statului”. Şi mai cu drept se întreabă el: “Cîţi dintre cei care trecuseră prin rigorile anchetelor, torturilor şi detenţiilor s-au arătat gata să adreseze proteste şi revendicări autorităţilor de stat, îndată după eliberarea lor dintr-un martiraj de ani îndelungaţi?”. Nu răspunsul la această întrebare e important. Important e răspunsul dat de viitorul cardinal. Care a întîrziat doar atît cît a fost nevoie pentru redactarea primului memoriu. De fapt, pentru transcrierea lui, întrucît cardinalul avea deja memoriul gata “redactat” în nopţile din celulă. Nu plin de frică a ieşit cardinalul din închisoare, ci plin de freamătul luptei, de nerăbdarea ei.                           Pentru cine-şi mai aminteşte de marea carte a lui Nicolae Steinhardt, “Jurnalul fericirii”, această atitudine de luptător în orice clipă şi în orice condiţii reprezintă chiar întruchiparea celei de-a treia “soluţii” de înfruntare a unui regim totalitar. E soluţia numită de Steinhardt “a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovski”. Şi e definită astfel de monahul Nicolae: “în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă, scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta”. De a trăi pentru a lupta – aceasta a fost soluţia aleasă de Cardinalul Alexandru Todea.                 

4 gânduri despre &8222;Invitat, criticul Al.Cistelecan&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s