PREVIZIUNE

Nu ai înţeles niciodată
Poezia vieţii
Ai luat-o ca pe un hobby
Nu ca o invazie de cuvinte
Ce-ţi dislocă cea mai

Belmonte

O vizită în Portugalia mi-a deschis o nouă fereastră spre locurile în care au trăit evrei relevate în Muzeo Judaica de Belmonte deschis în 2005. La fel şi la Salonic,Toledo sau Veneţia sau Germania urmele te poartă pe străduţe pietruite de pe vremuri unde descoperi inscripţii care amintesc de istoria tragică a poporului nostru de-a lungul multor generaţii.

Muzeul evreisc din Belmonte conţine multe obiecte donate de jurnalistul şi arheologul Jose Levy Domingos care ne-a dat multe explicaţii despre „marani”,  evrei   convertiţi forţat la creştinism numai să supravieţuiască Inchiziţiei. Altfel alternativa ar fi fost arderea pe rug, deci nevoiţi să-ţi părăsească convingerile religioase. Cu toate acestea unii au reuşit să-şi păstreze tradiţiile iudaice, sărbătorile pe căi ocolite, în cripte subterane unde  se şi oficiau   nunţi evreeşti sub hupă. Dar pentru oficialităţi, se oficiau   nunţi civile şi creştine in biserici.  Scriitorul Elie Wiesel  distins cu Premiul Nobel a onorat acest Muzeu precum şi Sinagoga care se află la mică distanţă. Am întâlnit în acest cartier oameni bătrâni care se plângeau de seceta care-i bântuie de vreo 4 luni.Şi cu toate astea totul era verde iar tufele cu hortensii uriaşe împânzeau zona! Pe peretele din faţă a muzeului când intri, apar liste detailate cu evreii ucişi sau închişi  de inchiziţie. Comunitatea locală mai conţine acum doar 70 de suflete. În cel mult 10 ani Comunitatea va dispare  aşa cum  a pronosticat fondatorul muzeului! Obiectele religioase transmise de familiile maranilor se află expuse la loc de cinste. De asemenea   se păstrează o piatră cu inscripţii ebraice de la prima Sinagoga din Belmonte. Ni s-a permis atingerea Thorei! Să ne rugăm!

Am vizitat apoi Sinagoga noua din Trancoso inaugurată în anul 2012. Urmaşii maranilor „Bnei Hanusim”reuşesc să adune un „minian” la intrarea în Shabat . Expulzarea evreilor din Portugalia a început în anul 1536. Sinagoga e o construcţie modernă. La interior se văd aplicaţiile liniare de lemn asimetrice reprezentând simbolic numărul evreilor dispăruţi şi aduşi astfel în memoria noastră.

bianca marcovici  (c)

aparut in Realitatea Evreasca, septembrie, 2015

REALITATEA EVREIASCĂ, INVITATĂ IULIA DELEANU

Cine zice

Că Levana-i

departe

de palpit?

P o e zia Biancăi

Marcovici e un jurnal liric,

ironic şi autoironic,

în care predispoziţia

spre reverie

îşi dă mâna

cu prozaismul

impus.

Impus, de

c ând a trebuit

să – şi decidă drumul

în viaţă şi şi-a ales o meserie practic

ă: inginer constructor. Dar, cum Bianca

e o luptătoare, a ştiut, carte după carte,

să-şi construiască o redutabilă carieră

literară. O atestă recenta antologie,

„Peste şapte coline”, apărută în Editura

„de-acasă”, Junimea. „Acasă” înseamnă

Iaşiul. „Acasă” înseamnă Haifa. Iaşiul

e-n întrebări – parodii sentimentale – cu

răspuns gata-ştiut: „N-a revărsat Bahluiul?,/

nu s-au prăbuşit iubiri?/ Găurile din

mozaicul Pieţei Unirii au fost astupate?/

Porumbeii, în continuare, înălbesc/ statuile

verzi?” Altădată imaginea e aburoasă;

z âmbetul a dispărut: „C ând acasă e

departe şi departe e/ undeva unde nu-i

exact casa…”. ci – acasă la Haifa, de

Ziua Independenţei Israelului: „tu privind

la un pod şi el neterminat/ poz ând

un steag pitit pe acel pod/ cahol-lavan/

geamul prin care priveam/ de la cafenea,/

murdar de degete de copii, priveau şi ei/

ziua independenţei noastre…”. Fetele ei,

Zinette şi Noemi, – luptătoare, cu rucsac

negru, epoleţi argintii, „par liniştite” sco-

ţ ând din buzunare „abonamentele hofşi”,

dar mama lor le vede oboseala „din ochii

cu sclipiri at ât de vii”. Luciditatea nu-i

omoară poezia. Tocmai simţul realităţii e

ghimpele după care recunoşti trandafi rul:

„eu nu înşel pe nimeni/ doar pe mine mă

înşel”. întinde o carte propriului copil,

„odată îl interesa limba rom ână…”. Şi

ce face, în faţa nepăsării lui, cu propriile

cărţi? „Le arunc în dulapul neîncăpător în

valize veşnic urcate/ în cămară…”. Cealaltă

 faţă a lunii, căci Bianca înseamnă, în

ebraică, lună – Levana – e poezia socială:

simbolul Gilad Şalit – „o viaţă pentru o

mie”; stări de spirit „după Auschwitz”, at ât

de des amintite, ajunse la saturaţie, zic

unii. Nu puţini, nu insignifianţi. Ci – prezentul?

„Norii sunt mereu ameninţători/

citeşti printre rânduri noi generaţii ura/

ei vor o altă ordine…”. „Nimic nou sub

soarele nostru,/ păsările parcă nu mai

au loc pe cer,/ nu mai au radarul natural/

să scape”.

Ca orice poet adevărat, Bianca ştie

să transfi gureze accidentalul. De aici –

atingerea morţii cu gravitate şi ironie: „că

doar aşa e pe la noi te îmbracă într-un

sac alb./ Doar gulerul aproapelui e puţin

tăiat, aşa pentru o săptăm ână”. ־şi pune

şi ne pune întrebări neliniştitoare: ce se

înt âmplă cu albumele de familie rămase

fără nimeni pe lume? Cum e  când

„vorbeşte” numai tăcerea? Dar când se

scurge o viaţă într-un „con de umbră”?

întrebări cu atât mai sensibile cu cât

Bianca e o împlinită în toate: familial,

profesional, literar.

Recent, a fost invitată

ca suporter – reprezentantă a ASILR –

de Filiala Uniunii Scriitorilor din Iaşi, în

„bătălia” purtată de Iaşi să câştige titlul de

Capitală Culturală Europeană în 2021, la

care candidează  în prezenţa multor literaţi

ieşeni notorii, Bianca a vorbit despre

activitatea ASILR, şi-a lansat o carte de

proză recentă, „Rebela din Haifa”şi a primit

distincţia de „Ambasador al poeziei”.

Iulia DELEANU

REALITATEA EVREIASCĂ, 1 AUGUST, 2015