varza mea

Varza e la noi…

Arabii toți fac studii peste graniță de tineri

În loc de armată,

ai noștri tineri fac armată; pregătiri militare în liceu, totul să uite ce au învățat…

Se trezesc la 25 de ani fără serviciu și fără să mai poată recupera studiile proaspete de atunci,” poporul cărții” ajunge bucătar șef.. pe toate posturile, în timp ce în spitale tronează doctori, farmaciști arabi  care știu bine românește ( de  . ..au studiat în România) sore medicale! Dar numărul de copiii, generația următoare scutiți de armată precum religioșii? Ai noștri nu lucrează în construcții! Văd în blocul meu nou câtă Cârpăceală.. au lăsat înfundate cu mortar instalați, nu au izolat tronsoanele de pod  care duc la noi, cu bitum, straturile necesare în rosturi.. și ploaia și-a făcut  de cap. etc! Nu știu  să tragă o linie dreaptă cu nivelă, pereți strâmbi! Se înfundă canalizarea exterioară, deseori! Dar refacem…mereu schimbări de proiect care costă sau le suportă  locatarii care sunt violenți  în  limbaj sau plătesc polițe vecinilor spărgând cauciucuri ! Toate străzile  sunt refăcute  de mântuială! Gunoiul este aruncat alături  de pubele moderne   care se deschid cu o apăsare  de buton! Cum să educam  un popor care nu vrea să  învețe  decât  aplicațiile  de pe mobil? Totul de-a gata…să  nu deschizi un dicționar, să  nu deschizi o carte? Asta e calea reală? Nu mai zic  de religioși noștri care-și  fac nevoile pe un acoperiș  care se roagă mereu să  nu facă  armată  să  nu muncească  să-l aleagă  pe bibi care acceptă  orice  numai să  scape de închisoare! Cum va fi pedepsit că  au murit la corona peste 6000 de oameni ? 

bianca marcovici (C)

8/04/21

O PICĂTURĂ DE APĂ

Dacă  n-ai cerul tău Trebuie să-l creezi difuz

Precum o picătură  de apă!

Amprenta piciorului se va Șterge

curând precum o carte de versuri

rămasă  doar  copertă, Statuia libertății  mele

e fără  față 

O mască  definitivă  a pandemiei noastre!

Un fel de eclipsă a solidarității  umane 

La primul val va fi mișcată

Iar cerul meu va dispare

BIANCA (c)

16/03/21

Recenzie de la Iași cu ocazia inaugurării sediului Junimea, lansare de carte, 15/02/2020

Curcubeu peste Haifa

                                                                                                                         Ioana Coșereanu-Vasilescu

             Cred că cel mai frumos loc pentru a viețui este Poezia sau dacă nu sunteți de acord atunci scrisul, căci aici este locul unde gândurile se adună laolaltă și te poți hrăni cu ele fără a mai avea nevoie de nimic altceva. 

Bianca Marcovici a spraviețuit, cred eu, cu mai ușor, departe de locul venirii sale în lume, Iașiul cărunt, cum spune ea într-unul din textile sale, având alături poezia, cuvintele izvorâte din eul său intim făcând-o de multe ori să renască sau chiar să se simtă acasă. Am auzit-o spunând la una dintre întrevederi: aceasta cred că va fi ultima carte. Nu am crezut-o, știam că nu va fi o spusă de care va putea asculta. Iată că am avut dreptate căci acum, prin Editura Junimea ne întâlnim din nou cu poezia sa cu gândurile ei așezate în Curcubeu peste Haifa (Iași, 2020 ) și de unde aflăm (pentru a câta oară?), că versurile (de data aceasta au și un subitlu, Manuscris de poeme Dada) sunt o compoziție muzicală, în care sunetul dictează cuvintele, sau cum spune exact textul,  sunetul îmi dictează puterea cuvântului, și parafrazând, iar eul neavând nici o taină descoperă că Inspirația e dictată de cineva din mine./ Am o dublură. Odată am fost violonista din mine, Altădată inginera din mine, altădată autodidacta… / toate functie de locul unde trupul meu a fost mutat… însă toate adunate acolo unde din balconul casei poate fi dictat ritmul cuvintelor, chiar al vieții poetei și unde orizontul premonitoriu anuntă pericolul. 

A rămâne pe loc, a nu gusta din ipostazele, diversitatea lor, înseamnă a nu te descoperi și a bate apa-n piuă până doare. Despre visuri ireale spun sau vorbesc cuvintele versurilor din poemul, Poezia e o compoziție muzicală. 

Noul volum al Biancăi Marcovici și versurile cuprinse aici devin un spatiu al ipostazelor de viață în diversitatea lor încat suntem purtați pe o scenă imensă de trăiri, de experiențe care au transformat eul îmbogățindu-l, făcând sinele să vibreze la lucruri care posibil ca altfel să nu fi fost nici observate. Următorul text, Poezia nu are trup, adâncește părerea că poezia devine un personaj fără nume și trup, o fantasmă de moment a unei constructii unice/ un fel de buncăr (așadar un loc de refugiu, de tihna, de meditație, de întâlnire cu sine ) cu ustensile virtuale/ Care ajută să rezume un roman de cuvinte,/ Explicative, sterile, frustrări, găselnițe, borș de urzici./Firave încercări, lipsa inspirației, gustul amar!/ Poveștile despre infern, suferințe și pedepse fizice/ Într-o regie cosmogonică/ Cu drone și submarine fără pilot. 

Versurile acestea concentrează de fapt ipostaze ale lumii contemporane în care viețuim, esența experienței-traumă prin care trece sfletul poetei și al nostru, bunăoară.  Solstițiul meu este semnul meu, oferind sens trăirii face astfel loc trupului speranței. Cunoșterea sinelui, (titlul altui poem), care dacă măsoară totul în cuvinte, te poți impotmoli, te învârți în cercul care nu te lasă să descoperi miezul ca un dirijor, fără acoperire muzicală, căci bagheta sa nu simte sunetele, astfel pagina sa rămâne neîntoarsă.

Altădată textul poetic se apropie atât de mult de realitatea alăturată încât constată că Azi și surzii au cuvântul/ Fac selfie cu scena goală/ În epoca pierdută, se naște întrebarea, Cum poți scăpa și de neghină ?,  atunci cand totul se șterge treptat în ritmul curgerii timpului, într-un ticăit neîntrerupt, Ceasul lui Dali fără oră ticăie perpetuu., în  poemul Astăzi toate gândurile se rostesc. 

În acest fel aflăm și altceva despre poezie, Poezia nu este o decizie subtila,  ne spune autoarea prin titlul unui alt poem, explicația ei răsună ca o reverberație, precum sunetul care-și reproduce nota răspicat ca a scrie într-un passe – par – tout și cand ai putea avea credința că ai parcurs tot, că ai ajuns aproape de ultimul adevăr, constatăm că nu, nici măcar norul din pictura abstractă nu poate însemna că poți descoperi virulența furtunii apăsătoare/ Și imprevizibilă. Și albastrul intens al lui Chagall… sau lacrima căzută pe geamul închis de suferințe/…. Iar fața stă lipită de tabloul viu al lumii tale. 

Acesta este unicul adevar. Și astfel poezia poate fi în scoica ce o asculți cum vuiește, iar cuvântul destinat poemului și uitat într-o pată de cerneală lasă în urmă decizii… Astfel decriptăm textele manuscris dada din volumul, Cucubeu peste Haifa, și descoperim un univers deghizat, contemporan cu noi, aruncat undeva într-o gaură neagră, din care ecoul se răsfrînge asupra noastră ca un avertisment existențial: virtualul a clipit acum o clipă, trăiește-ți clipa acum, cât mai profund și renunță/ la pantofi cu toc, starea gri, rezolvările pripite/ glasul tău nu-l mai aud, ai amuțit prea repede ! (Blestemul celor morți la Holocaust)

      Versurile Biancai Marcovici au ajuns la o maturitate de simțire și de gândire în care întâlnim prezentul acesta deghizat în nisipuri mișcătoare pe care nu le mai ocolim, au devenit teritorii sigure prin care pendulăm aiuriți de facebook, de televiziuni, toate aproape devenite teroriste în direct căci ne invadează cu crime, cu balbâieli criptate ce încâlcesc si mai mult mințile știutoare de nimic, când unghiurile de vedere sunt și ele manipulate, cu ochi ce nu se mai pot privi în ochi, prefăcându-ne că totul este bine și cu tik-tok-ul care-i învată pe copii că a deveni monstru e frumos și că e binele de care avem nevoie azi. 

Acum poate că citind, cintind și versuri ca acestea, ar trebui să ne trezim, poate încă nu este prea târziu, Poate că, bunul simț ascuns după uși vede poezia vieții pe care Ai luat-o ca pe un hobby/ Nu ca pe o invazie de cuvinete/ ce-ți dislocă cea mai/ Puternică stâncă/ Din granitul naturii mele./ Nu ai înțeles că trec pe lângă tine/ Precum norul de deasupra capului/ Încet ca un punct de reper/ EFEMER. (Nu ai înțeles niciodată) 

BOLEROU DE RAVEL

Pot rezuma totul la un singur buton/ nu contează  decât  culoarea și unde se află  expus!/Cineva va apăsa…cu piciorul stâng  sau va fi atins din greșeală/ zodia lui spune că  va conduce/ va decide/ se va consemna în  istorie;/ nu contează  registrul  aparențelor/ sau diagnosticul bolilor psihice/ ipohondria/ schizofrenia/ sau partidul din care face parte/ el are butonul roșu…el are asul/ el se știe nedorit/ /nici că-i pasă  de cineva/ nici de cum de noi/ el are coroana…A primit–o la al 5000-lea mort de Corona/ statistic e mereu în  frunte cu tupeul credincioșilor / cu zulufi//și  el promite/ promite de peste mulți  ani/ că  vom fi fericiți/ merge   pe fondul muzical al Boleroul lui Ravel…dar totul are un final/ aplauze…Bianca

nou și vechi pe timp de pandemie

Seacă imaginația.
Se diminuează izolarea. Președinții vechi sau noi au pierdut la loviturile reușitei pe podiumul grandomaniei. Sunt morți…prea mulți morți. Demisia lor le-ar ajuta să înțeleagă că au pierdut. Corupții la închisoare cu ei! Profeția mea s-a împlinit…poetul simte dezastrul. Ne-au pierdut! Fiecare să se ascundă în vilele lor părăginite…Alăvai* să le avem și noi!
Ieri, în America evreiască au murit peste 50 de suflete. Nu au fost 10 bărbați să-i îngroape civilizat! Pe vremea carantinei în Coreea istorică trupurile celor care mureau de maladii contagioase erau arși, la fel și hainele. Motivul era foarte clar: să nu se propage epidemia! Mutațiile coronei de acum nu fac decât să ne bage în panică. Iar televiziunea la fel cu statisticile lor care depășesc numărul morților din războaiele pe care le-au purtat Israelul.
De la una la alta faceți mai puține bombe…E suficient un virus propagat intenționat de creiere diabolice, bolnave de ego.

Îmi amintesc de purtarea obligatorie a măștilor în războiul din Golf,1990… pe timp de alarme , degeaba, degeaba….simțeam că plutea un gaz toxic care ne va invada pe sub uși, în camera etanșă! Prima racheta a provocat un cutremur resimțit pe o rază foarte mare în Haifa.

Neparalele se întâlnesc la infinit, unghiul morții e cu noi! Cei 8 nepoți sunt în carantină. Profesorii au corona…Universul Zoom câștigă teren. Dar m-am vaccinat. Voi fi imună după cel de-al doilea vaccin!
ÎMI VOI REVEDEA FAMILIA.
De un an lumea a stat pe loc…și va sta. Mutațiile virusului ne atacă copiii și nepoții.

Bianca

Empire

BIANCA MARCOVICI(c)

26/01/2021 

Cel mai greu lucru în viața asta cu conotații, coborâșuri sau vise neîndeplinite este să te ierți pe tine singur, să nu te compătimești! Să ai încredere în tine și să nu te subestimezi…

După ce am văzut serialul Bling Empire pe Netflix, film provocator și derutant al celor care trăiesc în vilele bogaților din Beverly Hills, Los Angeles, mi-am zis că, nu am nicio vină: m-am născut dintr-o familie modestă care prețuia fiecare leu, iar 100 de grame de salam de parizer erau împărțite în familia mea ca trufandale.

Graba lor de a-și etala averile primite de-a gata de la părințiilor afaceriști de droguri sau jocuri de noroc, sau imobiliare, fuga lor de a se adună în petreceri pentru a-și etala îmbrăcămintea, industria cârpelor prețioase de marcă, bijuteriile sub motivația că vor face donații pentru Fundații de ajutorare a copiilor neajutorați sau abandonați poate din China, nu justifică cu nimic să ai în loc de bibliotecă sute de perechi de pantofi de marcă, poșete, îmbrăcăminte scumpă, unicate. Tot tacâmul de aleși care lucrează pentru ei, precum roboți păpuși FĂRĂ VOCE, toate te dezarmează! Nu mai spun de colecțiile fabuloase de mașini, avioane particulare, etc! Viața lor particulară e și mai palpitantă! Intimitatea e descoperită: ghid anal, obiecte sofisticate de sex, excluderi din grupuri bine păzite pentru că cineva nu te poate suferi, concurența acerbă și sfidătoare pentru cei care muncesc cu adevărat pentru o bucată de pâine, mese pregătite cu artă deliberată de a etapa, fiecare cu chelnerul său; prea mult snobism, divulgării vulgare de secrete intime, mame surogat pentru bogătașe sterpe, sau soți la fel de sterpi sau infantili; pătrunderea unui tip bine facut model care lucrează pentru reclame în lumea lor, interviuri aranjate filmate, doar pentru a li se privi noile rochii sau costume, film doar pentru ei, băuturi scumpe etalate grandios cu divulgări a costului enorm al băuturii, tocmai ca să te simți cât mai mic față de impulsul de a reacționa dacă e poșircă. Un fel de serial israelian de umor în care sunt ironizați cei care încearcă să cumpere tot, inclusiv funcții politice, mafia de elită la care nu ai acces! Mai precis m-a frapat ponderea foarte mare a celor născuți coreeni, chinezi, japonezi, manechine perfecte pentru generații din Statele Unite după ce, urmărind seriale coreene ultramoderne cu hackeri , mobile și viața de zi cu zi tot a celor bogați văd același lucru EMANCIPAREA CELOR PE CARE ÎI CONSIDERAM MODEȘTI!
Dar, spectatorii fac lumea de mâine; cred că nu-i invidiez acum în timp de pandemie de fel. Ce fac cu parada modei în pijamale care se impune pe Zoom?!

BIANCA MARCOVICI

Invitatul meu, poetul Adrian Grauenfels

La ora 7 Dimineața 

Dimineața peste orașul meu: 

miros de fum și porumbei fără scop 

plonjează în havuzul pieței centrale 

în alt oraș scrâșnetul tramvaielor antice cioplește statui cu unghiuri abrupte 

în tarabele precupețelor matinale 

dimineața sosește fără să capeți ceva în gură pentru că speranțele sunt pierdute la aceste ore  crude 

iar în visele unora, dragoni ciugulesc cu poftă din copiii abandonați la granița nopții 

cei care se trezesc ca mine, devreme 

știu bine că paradisul nu există, nici dragoste, în oasele lor stă cuibărită abisal, graba spre scoală, legi, ascensoare, mese uzate, munci  fără sens 

lumina se ascunde printre coșuri, sub pietre și  pași 

ca o sirenă ce sună obsesiv într-un film sovietic în timp ce hoarde de cetățeni nedormiți aleargă buimaci ca după salvarea dintr-un mare  naufragiu. 

**jurnalul israelian nr.23/14 ianuarie

Adrian Grauenfels 

Aventurile unei doamne

M-am hotărât să scriu povestea asta cu toate că Linda s-ar putea recunoaște ușor. Sigur s-ar vrea descrisă din punctul ei de vedere. În fapt e o poveste tristă!

Pe Linda am cunoscut-o la Iași. Trăia cu părinții împreună. O fată brunetă, plinuță, de statură potrivită, cu ochii negri, cu toate că tatăl ei avea ochi albaștri puternic conturați ca un artist de cinema. Mama ei era brunetă, tot micuță și plinuță dar în plus avea o voce ca de bărbat. Uneori i se vedea destul de conturat o mică mustață. Linda moștenise calitățile mamei. De câteva ori când am ajuns la familia ei în vizită mi s-au făcut pe loc pârjoale. Probabil era felul lor de a te face să te simți bine. Intotdeauna tatăl ei mă primea în balcon! Făcea plajă sau, cel puțin așa mi se părea că stau lucrurile. Devenise foarte gras după pensie!Dar ochii rămăsese la fel. Lucrurile s-au repetat și mai târziu după ce am  aliat ( emigrat) în Israel după 1989. Revoluția a schimbat totul. Deseori i-am vizitat oferindu-le și niște bani sau câte o carte nouă de poezie. Linda se căsătorise între timp. Soțul ei se dovedise un mare escroc .După 3 ani au divorțat. Cununia religioasă evreiască însă nu a fost anulată (ghet)! Motivul esențial a fost că Linda nu face copii. Pentru asta soțul Lindei a câștigat prin  partajarea bunurilor și mașina pe care tocmai le-o cumpărase tatăl Lindei. Lucru ăsta l-a afectat profund pe tatăl Lindei. Infarctul  urmat imediat după divorțul Lindei nu i-a fost fatal dar a lăsat urme adânci ani de-a rândul. A mai trecut un timp și s-a căsătorit civil cu alt băiat evreu. Nici căsătoria asta nu a durat decât cîteva zile!

Nu știu motivul celui de-al doilea divorț. Probabil s-a aflat amănunte din prima căsătorie! Linda, profesoară de limba engleză, nu s-a lăsat impresionată de problemele sentimentale. După un timp și-a găsit alt prieten. A născut un băiat care avea abilități deosebite. Bunicul se mândrea cu acest nepot care citea și socotea de la vârsta de 6 ani! Cum am intrat pe ușă nepotul era prezentat cu toate talentele pe care le avea nepotul. Asta îmi amintea și de copilăria mea. Tata făcuse la fel și cu mine. Cum intra cineva pe ușă trebuia să-i cânt la vioară Balada de Ciprian Porumbescu iar, mai apoi melodia Trandafirii tăi pe care el o cânta odată cu mine. Timpul a trecut, poate peste 20 de ani când-din nou- am întâlnit-o pe Linda la Eilat. Cum era „ola hadașa”, adică nou venită în țară, dar fără familie. Am încercat s-o ajut, la fel au făcut-o și alți prieteni din Israel Dar ea era de o încăpățânare sinistră. Nu i se citea pe față nimic. Nu asculta nici de sfaturile familiei. Rupse legătura cu ei. Primisem niște vești că nu se descurcă cu avocatul evreu la care locuia .Un timp a fost bine. Se lăudase că locuiește ca o regină în casa lui, dar, în realitate ajunsese să îngrijească de un fiu al său, autist, în scaun cu rotile. Mai mult, nu-i mai dădea nici bani de țigări. După cursul de ivrit își găsise ceva de lucru într-un supermarket mic al unei arăboaice. Mâinile ei erau greu lovite de marfa cărată. Ajunsese slabă, piele și os. Mânca numai ouă, sau un ou pe zi. În buletinul ei scria” divorțată”, dar în realitate nu primise ghet (act de la Rabanut) de la primul soț. În concluzie, dacă stau să mă gândesc Linda încă era căsătorită cu primul soț, mai ales în Israel, unde nu contează decât acest act. Îi povestesc de  primul ei soț că l-am văzut pe F.B. și în realitate la Natania. Venise căsătorit civil cu o prietenă româncă din orașul lui din nordul României. Avea și copii. Tipul, nici mai mult nici mai puțin s-a apropiat de mine și mi-a cerut să-i caut o slujbă… la petrecerea comună la care am fost. Linda nu reacționează la această rugăminte a mea să-l caute  pe tipul bigam pentru a desface căsătoria. Mai spera și Linda într-o căsătorie cu acel avocat de origine română .Dar, spre mirarea ei descoperă că el, avocatul, mai avea niște case în Eilat , case închiriate unor rusoaice frumoase. Nu știu cum a ajuns în posesia unui clip când avocatul uda grădina unui apartament închiriat iar în fundal o tipă tânără gesticula. Gelozia Lindei a intrat în funcție, deja se simțea trădată și singură. Colac peste pupăză avocatul a făcut un infarct. Linda l-a îngrijit la spitalul din Petah Tikva… Devenise iar amfitrioana casei din Eilat plus navetele f[r[ oprire spre spitsl sau aeroport!. Se credea stăpână deplină…Mai ales că locuiau împreună de peste 4 ani. Intre timp o nouă veste i-a deschis drum spre libertate…Primul ei soț a decedat subit! F.B. a divulgat totul. Și el a făcut un infarct… cu toate că era mult mai tânăr decât avocatul. Linda pleacă să-și viziteze băiatul din România. Fiul ei devenise student la fizică. Geniu în calculatoare. A preferat să-l lase în România cu bunica, în loc să facă armata în Israel. Intre timp bunicul murise.  Și el s-a stins în urma unui infarct, brusc…căzut la podea. Dar   ghinioanele Lindei au continuat. Avocatul, sau omul cu care a locuit aproape 4 ani la Eilat a murit și el subit în lipsa ei. Chemată urgent înapoi în Israel pentru înmormântare e primită de soția legitimă a avocatului, care i-a închis ușa în nas după ce a stat la pământ! Eilat-ul pentru Linda a rămas doar o amintire. S-a întors acasă, la Iași, fără nicio lescaie. Aventurile Lindei au luat sfârșit. Sper că, cel puțin acum, va avea noroc să scape de pandemie. De peste un an nu am nici o veste de la ea.

Bianca Marcovici  (C)

10/01.2021 (C)

vechi și nou

Când am aterizat în Israel cu toată familia nu m-am gândit nicio clipă de câte obstacole mă voi împiedica! Mă consideram o analfabetă în ebraică cu diplome în buzunare care mai trebuie să se recicleze în domeniul care eram pregătită. Adică ingineră… într-o limbă atât de grea ebraica, în care chiar dacă voi acumula cuvintele necesare sigur nu voi înlocui visele în care mă cert în limba română cu cioclii sau literaţi   de peste noapte… Pornind de la zero, la vârsta de 40 de ani presupuneam să ai şi ambiția de a învăța lucruri noi în timp foarte scurt. Cum, nu avusesem nici un calculator pe mână până atunci, am început reciclarea la Tehnion și, mai târziu am reușit la testele de intrare la serviciu… după ce mi-a căzut în mână o carte groasă de teste a fiicei mele cele mari, care se pregătea intens de bacalaureat și armată… Am răsfoit-o şi, parcă mi s-au deschis ochii deodată. Am pus vioara în cui, toate speranțele poetice gândindu-mă numai cum trebuie să am un serviciu, orice serviciu!

Dar, acum trebuie să deschid ochii şi mai largi, pentru că nu fac faţă la progresul telefoanelor mobile , tabletelor şi tot ce e legat de internet când sunt cu nepoţii. Doar la programul de şah pe calculator m-am descurcat destul de bine. Nu mai spun că la serviciu am fost reciclată cu programe SAP, Benarit, Exel și alte năzbâtii de programe…şi numai să țin pasul cu noile mele obligații de serviciu. Când m-au pensionat oficial, funcție de vârsta, am respirat ușurată; voi avea timp de citit, poate și de tehnoredactări mai atente la cărțile trimise în manuscris, la editurile care vor totul de-a gata,( au uitat vremurile când materialele trimise erau copiate de pe foi volante!)

Nu așa se întâmpla pe vremuri (Editura “Junimea, Hasefer, Minimum”) în România când stăteai la  o discuţie să corectezi  stilistic textul, să-l corecteze și chiar, să-şi pună amprenta editurii prin lucruri moderne de care scriitorul să nu aibă habar! Așa că, m-am bucurat mult când editoarea mea, o evreică din Maroco care nu știa românește și pe care am plătit-o să-mi editeze o carte la Haifa.

A reușit, printr-o mișcare automată  să-mi pună litere diacriticele la toate, plus-minus… și fără s-o rog! Mai greu a fost să  scot… toate semnele, decât să le pun, și cred că am continuat și în ediţia a doua revăzută la multe din cărți sau antologii, să mă lupt cu ele.(Dar compostori  de litere au fost mulți!) Cert e că mă voi specializa în continuare pentru că, e evident că nu strică o reciclare la pensie pe laptop, să ai mereu o ocupație poetică în afară de baby-sitter! Păcat că, problemele de sănătate sau vederea se degradează spre bătrânețe, efectele secundare se văd, dar rămân la cartea mea favorită Pianista de Elfriede   Jelinek!

Am  crezut că -în sfârșit- intrând în lumea scriitorilor pensionari voi fi legănată ca într-un hamac şi voi fi iubită chiar fiind în conducerea unor grupuri, aşa cum e normal să fie un boboc primit de pe băncile facultăți . Dar la fostele întâlniri literare dinainte de pandemie s-au preferat dulciurile gratuite de pe masă… în loc de cumpărarea  cărților, tocmai pentru că erau unele… lângă altele…și nimeni nu suferea de diabet! Așa că le-am dăruit fără dedicație. O carte precum Rebela din Haifa  am dăruit-o   la una de întâlniri, în valoare de 1 șekel /dedicația. La mine a fost  coadă cu mulți cititori nu și la cei care  își lansau cărțile și cereau valoarea cărții afișate pe un carton vizibil! E trist dar adevărat! Scriitorii israelieni de expresie română sunt marginalizați! Mai mult, sunt   umiliți să-și vândă cărțile prin reclame costisitoare în presă. La mulți ani și o gogoașă!

bianca marcovici

RADIOGRAFII, 2020,Invitat Nicolae Băciuț

Asterisc
Obișnuim să privim înapoi, spre
finele unui an, într-o încercare de a
evalua ceea ce am făcut din ceea ce
ne-am propus, dar și ceea ce (nu) am
făcut, forțați de circumstanțe, de
imprevizibil.
Niciodată, pentru generațiile de
după război, n-a fost o încercare
precum cea din 2020, care a debutat
sub semnul furtunilor politice, cu
alegeri, cu schimbări de paradigmă
socială, dar nu fără speranțe, nu fără
o „luminiță de la capătul tunelului!”.
Se știe foarte bine câte suferințe
au îndurat românii, în valuri,
începând cu schimbarea de regim de
după război, urmate (valurile) de cele
provocate de întețirea furtunii ideologice, de îngenuncherea libertăților,
de înnegurarea orizontului speranțelor care, după înflăcărarea din
decembrie 1989, au devenit prea
repede cenușă.
După trei decenii de așteptări
înșelate, a căzut, ca o ghilotină,
cortina unei pandemii răvășitoare,
care a schimbat toate sensurile lumii,
spre alte, nebănuite, neînțelese
perspective.
E un truism că „vâltoarea virusului” ne-a prins pe toți nepregătiți și
fiecare a trebuit să se reinventeze, să
își asume un alt mod de a fi, un alt
mod de a se raporta la sine și la lume.
A apărut regimul lui „nu e voie
să…”, mai vehement decât cel al lui
„ai voie să…”.
S-au repetat (diversificate,
înmulțite), cu ostentație, interdicții
sub amenințarea sancțiunilor, până la
cea supremă, închisoarea. Deși,
începeam să fim liberi, dar cu toții
într-un soi de închisoare.
Moartea, oricât de șocantă,
dramatică, ca și antecamera ei, a
început să devină statistică.
Toți am ajuns să fim privați de
oxigenul vieții: pentru unii fatal,
pentru alții consolant.
Viața noastră cea de toate zilele,
cu toate ale ei, a devenit de nerecunoscut.
Timpul și-a schimbat ritmul,
geografia și-a deturnat semnificația.
Lupta pentru supraviețuire a de-


venit copleșitoare. Unii se preocupau
preponderent de trup, unii mai
dădeau câte o șansă și sufletului.
Ce-am făcut cu sufletul nostru la
vreme de pandemie? Cum ne-am
salvat sufletul mărturisindu-l și
lăsând semne peste vreme? Câte
spaime, disperări ne-au asaltat, au
atentat la elanurile noastre de a fi noi
înșine, întregi, curați la minte și la
trup? Pe câte le-am învins?
Când vor trece toate, vom putea
da seamă, dincolo de inventare seci,
cum am (supra)viețuit pandemiei!


NICOLAE BĂCIUȚ

sursa VATRA VECHE, NR. 12