De pe un mal al sufletului, note de lectură, criticul I.HOLBAN, ROMÂNIA

Ioan Holban„Acum lucrez pe post de inginer constructor, dar poeta din mine e undeva pe cel de-al doilea mal al sufletului”; nu doar „acum”, dar dintotdeauna Bianca Marcovici a navigat între aceste două repere ale existenţei, între planşa proiectantului, a constructorului şi poezia din cele aproape treizeci de volume, în română şi ebraică, tipărite în România şi Israel. De la debutul ieşean cu Marii Anonimi (1985) pînă la Arta nudului poetic (Editura Familia, Israel, 2013), lirica Biancăi Marcovici, pe a cărei carte de vizită de la Haifa scrie „inginer-poet”, se remarcă, mai întîi, printr-o foarte strînsă priză la real; poemul e ca o acoladă unde se adună scene de familie, imagini de pe stradă, realitatea virtuală de pe Internet şi realitatea crudă a locului unde „poporul ales” e mereu agresat de „invazia neagră, islamul”, amintiri şi fotografii din albumul cu cei apropiaţi, marea şi Muntele Carmel, mormîntul „plătit în rate”, buldozerul „fără aripi” al realului şi semnul lunii în căuşul palmei: în fond, Bianca Marcovici scrie, în toată poezia sa, istoria propriei fiinţe interioare alergînd de la o imagine la alta: e ca o cetate asediată, apărată de un singur soldat care aleargă pe creneluri stingînd focurile aprinse de un duşman din ce în ce mai agresiv şi mai numeros: „Pe toate blogurile/ dai de acelaşi nume virtual/ ca şi cum muzica sufletului e violată/ de lumină./ Faci tot ce poţi să-ţi ştergi amintirile/ rugăciunea o faci vineri privind/ la lumînările fierbinţi/ ghiceşti încă o săptămînă ploioasă/ te cerţi cu fiica ta/ să alăpteze cînd nepotul plînge, plînge./ Noapte de noapte surîsul îşi revine/ mă privesc în oglinda geamului/ e ora cînd fac mişcare după muzică la ora 6.00/ înainte să navighez/ pe Internet/ unde, vai, iar scriu în ebraică/ despre morile de vînt/ despre betonările armate din staţiile de înaltă tensiune/ dar istoria se scrie altfel/ alergînd de la o imagine la alta/ anonimatul e o cale de a rezista/ iar numele lui persistă în memorie/ chiar dacă îl şterg cu buretele/ revine, revine./ Păstrînd proporţiile/ nici o simfonie nu se compune/ fără să păstrezi o temă/ s-o dezvolţi/ în variaţiuni poetice/ de la una la alta îţi recapeţi suflul/ privind pe fereastră spre TEL-AVIV./ Marea e mai liniştită astăzi/ franjurile albe se mişcă lent/ precum vibraţiile literelor mele pierdute pe net” (Clipe restante). Dedicată „familiei mele”, tipărită, iată, la Editura „Revista Familiei”, ultima carte, ca şi precedentele, îşi extrage materia lirică din spaţiul închis, aparent autonom al casei; Arta nudului poetic pare scrisă, pe una din dimensiuni, de o bunicuţă care se îngrijeşte de nepoţi şi care tresare doar la amintirea unor întîmplări din copilăria îndepărtată; astfel: „Nu ştiu să-mi cer iertare şi cui/ cine e vinovat şi de ce/ paşii te îndreaptă mereu/ spre adevărul trecerii vremii/ nenăscute/ părinţii parcă trăiesc un timp/ în visele nopţii/ ne dăscăleau mult/ ca şi cum am fi fost − din nou − copiii străzii/ bifurcate./ Ieri am făcut latkis din cartofi/ cu gustul amintirilor/ tata a dat pe răzătoare cartofii cruzi/ pînă ce degetele i s-au rănit./ Mîncarea săracului cuibărită în suflet./ Acum mîncăm şi pentru atunci, în răzbunare…” (Yom Kippur). În fapt, textele Biancăi Marcovici se dezvoltă în succesiunea unor raporturi tensionale, e o poezie dură, crudă, adesea, fără ornamente, o artă a nudului, de unde se vede că, de la Sylvia Plath încoace, feminitatea nu însiropează realul; între lăuntrul „bunicuţei” din postfaţa autorului intitulată Flautul fermecat şi realul în surpare se iveşte ceea ce s-a numit ciocnirea civilizaţiilor; filozoful gîndea un conflict planetar, poetul îl simte în preajma sa, în relaţia mereu tensionată cu realitatea derizorie: „E o armă de a preface centrii energetici/ într-un ghiveci sedentar/ grafica neagră presupune să urmăreşti/ prepararea sucurilor gastrice./ Zilele astea în Grecia/ am privit graffiti mîzgălite/ pe clădiri istorice./ Tineretul şi-a bătut joc de istorie cu mîna caldă/ folosind culori stridente/ ca o profanare de morminte/ stau chirciţi în cafenele şi visează la locuri de muncă,/ un tineret anulat sufleteşte se răzbună./ Noi, cei care scriem, profanăm viitorul/ cu visele noastre imbecile/ de a fi la fiecare colţ de stradă un pamflet” (Refuzul). Nu e nici o „morală” aici şi nici clasicul „conflict al generaţiilor”; visul poetului şi pamfletul de la colţul străzii, clădirile istorice ale Greciei şi culorile stridente ale unor graffiti mîzgălite acolo „ca o profanare de morminte”, muzica şi poezia versus exhibiţionismul lumii, calomnia strigată şi „fericirea” ori „medicamentul” pe care le oferă canalul de televiziune „Mezzo” (Aria calomniei), prietenii „virtuali”, nişte silabe de pe net (Prietenii virtuali), în sfîrşit, moda timpului şi strada, în năruirea valorilor de altădată: „Au dispărut jartierele de altădată/ Ciorapii s-au transformat în pantaloni zilnici/ Moda şleampăt ne-a invadat lumina/ Burţile sunt expuse ca pe un trofeu/ Pălăriile au boruri pleoştite/ Buricul e expus ca pe un diamant neşlefuit/ Mă duc acasă./ Am văzut destul!” (Jartiere). Pînă şi Erato, muza poeziei erotice, elegiace, patronînd cu lira sau ţitera în mînă blînda lirică pastorală e, azi, o erată: „Trebuie să respir cuvinte/ ca pe un drog/ văd dincolo de Aurora Boreală/ chipul muzei… în aburi./ Erato e o erată…/ tocmai azi de ziua unei femei./ În fapt singurătatea e plictisul…/ Ca şi cum cunoscînd un bărbat/ în cuvinte/ nu mai poţi să faci sex./ Atingerea s-a pierdut/ printre rînduri…” (Sex interzis). Cînd simte că a văzut destul, poetul se duce acasă, se întoarce între contraforţii cetăţii care, în Arta nudului poetic, se ipostaziază într-un topos şi, deopotrivă, în zona refugiului sigur care e poezia însăşi. Fiinţa a cărei vreme a început la 40 de ani, cum spune în poemul Epoca Clinton, construieşte zidurile de apărare pe o linie care uneşte marea, „orgasmul vieţuitoarelor” de pe Muntele Carmel şi casa; „Casa mea e locul în care am prins rădăcini/ Un cuib de păsări definitiv/ mi-e frică de spitalele anoste/ acolo trupul omenesc devine o fabrică de produse” (Casa mea). Acestea constituie topos-ul, locurile de identificare ale fiinţei mereu în conflict cu lumea stridentă din preajma sa, vie sau virtuală. Dar locul inexpugnabil rămîne poezia, lumea din vis în care poetul alunecă din propria sa viaţă, iar modul existenţei acestei lumi se regăseşte într-unul din Eseurile lui T.S. Eliot: „un poem sau un pasaj dintr-un poem, scrie Eliot, tinde uneori să se realizeze întîi ca un anume ritm şi abia apoi ajunge să ia forma expresiei verbale; un anume ritm poate da naştere ideii şi imaginii”. Iată şi ilustrarea spuselor lui Eliot în poezia Biancăi Marcovici: „Îmi asum răspunderea neutralităţii/ nu pot scrie în numele altora/ întotdeauna am făcut-o în numele meu./ Poezia e certificatul de naştere/ a unui gînd neelaborat./ Mai tîrziu te recunoaşte/ te implică/ pătrunzîndu-ţi în inimă, legîndu-te./ …e lacrima de pe obrazul unui copil” (Neutralitate). Gîndul neelaborat, lacrima de pe obrazul unui copil, imaginile de pe stradă şi de pe Internet, scenele de familie, amintirile de la Iaşi şi întîmplările de la Haifa eliberează certificatul de naştere a poeziei Biancăi Marcovici, unul dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani din Israel     sursa :LUCEAFARUL DE DIMINEŢĂ, NR 7 2013-A aparut si in EvenimentulCARTEA MEA, ARTA NUDULUI POETIC, REV. FAMILIEI,   2013SHANA TOVA, BIANCA SI SINCERE MULTUMIRI REDACTIEI http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=4575&editie=181 SHANA TOVA! BIANCA