NOTE DE LECTURĂ
BIANCA MARCOVICI – Muntele Meu Carmel
Israel, 2011
„Aşa mi-e felul, necoroziv
Instinctul muzical modulează sufletul
Nu-l percep decât cu cei cu auzul Dada
cel firesc, cel păstrător de idei şi sunete
rezum totul printr-un cuvânt:
Pace!”
Extrem de puţini ingineri pe lume sunt şi poeţi.
Este o combinaţie imposibilă dacă luăm în consideraţie
precizia calculelor statice, duritatea oţelului de construcţie
şi le raportăm la superfluul delicat al stării poetice.
Bianca Marcovici găseşte o soluţie practică, imediată, desigur rezultatul unei strategii mentale care
să împace cele două rebele teritorii presupus incompatibile:
„E un echilibru fin
Al împrejurimilor
Precum şi la interior
Mi-a dispărut alergia culorii betonului…”
(Rebelă)
Noul volum, lansat recent, „Muntele meu Carmel” este un caleidoscop ce conţine
texte inedite, versuri, scenarii, sau materiale reluate din trecutul prolific
al poetei. Amintiri şi note în proză ocupă a doua secţiune a cărţii.
Tonul este cursiv, blând, parcurgem un andante temperat de întâmplări
şi emoţii, descriptive momente impresioniste, introspecţii biografice
ale unei perioade de viaţă prin
care poeta traversează cu o agendă plină de întrebări:
„sunt din nou îndrăgostită
de ceva nedefinit
între mărar şi pătrunjel…”
(arome)
Lectura cărţii e reconfortantă, hedonistă. Bianca ne vorbeşte
la nivelul ochilor, personajul preferat este poeta însăşi,
sensibilitatea şi mirarea îi sunt puse mereu la încercare de
un eluziv partener-cititor cu care poeta dialoghează fară odihnă:
„Citindu-ţi în palma
te idealizez tocmai ca să-mi controlez
ilaritatea, pulsul…”
…
” Sunt femeie şi pun întrebări naive
e normal să pun întrebări naive
picturile naive nu nasc confuzii…”
(Radiaţia cuvântului)
Uneori discursul poetic devine psihanaliză cum vedem în
„Compartimentarea sufletului”. Aici poeta tranzacţionează
trăiri şi sentimente ascunse pe care ni le
dezvăluie parcimonios, suntem doar nişte străini
ascunşi după o perdea transparentă care nu obturează parfumurile:
„..Camera albă e numai a mea
În ea pot invita
pe cine vreau
pe cine doresc să-mi inunde inima
doar la un gest
necuvântat:
am nevoie de tine
ca de aer
şi aerul mi se pare
uneori de nerespirat.”
Toate aceste trăiri nu fac uitată geografia Biancăi care
oscilează între Iaşul natal,oraşul Haifa, muntele Carmel care se zăreşte la orizont,
un leitmotiv perpetuu poetei, aşa cum Mallarme scria unei doamne
în Frisoanele Iernii: „să îţi vorbesc de mobile stilate
când afară sunt câmpii înverzite şi pomi şi străzi pline de viaţă? ”
„Eu văd verde înaintea ochilor
chiar şi starea de deşert
de pe muntele meu ars de soare
e un fel de verde crud.”
(Muntele meu Carmel)
O întâmplare malefică aprinde recent pădurea Carmelului spre deznădejdea Israelului, pier oameni,
pier copacii,vietăţile pădurii, verdele devine scrum şi dezolare.
E timpul resurecţiei, poeta ne obligă să ne privim în oglindă. Să ne reevaluăm
teritoriul, valorile, ambiţiile dar şi căderile.
Să luăm totul de la zeroul primordial, şi iată, poeta ne propune un botez:
„Şi, pentru că totul trebuia
Să aibe un nume, holograma reală,abis,
chiar dacă verdele a fost atins
de teroriştii focului
Tărâmul are un nume:
Muntele meu, Carmel”
Un poem nostalgic (Improvizaţie cu pod de flori) ne trimite la Iaşi, oraşul copilăriei. E un fel de mozaic,
un inventar al locurilor dragi,al amintirilor de dincolo: Bahluiul,
porumbeii din Piaţa Unirii, tramvaiele zgomotoase, Casa Pogor, vecinii
oare mai sunt găsiţi în cartea de telefon? dar câinii care latră, şi vioara
uitat sub pat, ce s-a făcut cu ei? Nimeni nu-i răspunde, poeta ia o hotărâre decisivă.
Poemul se închide cu o solutie practică , poeta inventează un traseu aviatic : Haifa – Iaşi
Cum zboară poeţii ? Tot ea conclude:
„O să-mi cumpăr un avion de hârtie.”
Din proza volumului am ales textul „Cu o zi înainte” fragment din „Jurnal de război”,
un ecou emoţional al atacurilor teroriste lansate din Liban în 2006.
Ca şi atunci îmi sună în memorie
sirenele, şuieratul katiuşelor lansate la întâmplare doar ca să facă victime.
Oraşul Biancăi, Haifa, este greu lovit, sunt victime umane dar şi materiale.
Turnul de fildeş este distrus, a câta oară panica morţii pluteşte peste
o ţară obosită de războaie, în care spui de sute de ori pe zi shalom (pace) şi nu ai acestă efemeră pace.
Textul e concentrat, ca un reportaj din tranşee, dar tot
personal rămâne ,cu tonul său familiar, descriptiv, autoarea ne duce în inima adăposturilor unde, mame şi copii,
evrei şi arabi, se ascund de teamă exploziilor. Imaginile sunt apocaliptice, dar Bianca ne
menajează inserând descrierile pieţii, starea Poştei, imagini din străzile pustii cu obuze înfipte în asfalt.
Pe fondul retinei colective televizorul stă aprins, transmiţând în direct pulsul unei
naţiuni care îşi vede în timp real destinul măcinat.
Poeta ne vorbeşte din fotoliul din care deunăzi viziona Concertul pentru vioară de Saint Sans:
„Orice zgomot mă şcolă de pe scaun, mă aruncă în abis
sirene nefinisate, asta e.. să închidem ceasul deşteptător,
visez Triumful Esterei !”
Închid cartea şi îmi închipui lucrurile aşa cum sunt de fapt, sau cum spunea Fernando Pessoa
„să simţim trăirile exact cum sunt ele”.
Muncă, transpiraţie, probleme, creşterea de copii şi nepoţi,
goana într-un cotidian uneori absurd, alteori stimulant al freneziei turnate
în texte din nevoia Biancăi de comunicare, nevoia da a împărtăşii şi de a oferi cu generozitate,
o bucăţică de suflet, o parcelă de verde, un pumn de vorbe, un licăr de speranţă..
***
Adrian Grauenfels
Ian 2011
SURSA”REVISTA MEA”, TEL -AVIV, 20/01/11