Adrian Gauenfels despre Muntele meu, Carmel, Editura „Revista Familei” Tel Aviv

NOTE DE LECTURĂ

BIANCA MARCOVICI – Muntele Meu Carmel
Israel, 2011

„Aşa mi-e felul, necoroziv

Instinctul muzical modulează sufletul

Nu-l percep decât cu cei cu auzul Dada

cel firesc, cel păstrător de idei şi sunete

rezum totul printr-un cuvânt:

Pace!”

Extrem de puţini ingineri pe lume sunt şi poeţi.

Este o combinaţie imposibilă dacă luăm în consideraţie

precizia calculelor statice, duritatea oţelului de construcţie

şi le raportăm la superfluul delicat al stării poetice.

Bianca Marcovici găseşte o soluţie practică, imediată, desigur rezultatul unei strategii mentale care

să împace cele două rebele teritorii presupus incompatibile:

„E un echilibru fin

Al împrejurimilor

Precum şi la interior

Mi-a dispărut alergia culorii betonului…”

(Rebelă)

Noul volum, lansat recent, „Muntele meu Carmel” este un caleidoscop ce conţine

texte inedite, versuri, scenarii, sau materiale reluate din trecutul prolific

al poetei. Amintiri şi note în proză ocupă a doua secţiune a cărţii.

Tonul este cursiv, blând, parcurgem un andante temperat de întâmplări

şi emoţii, descriptive momente impresioniste, introspecţii biografice

ale unei perioade de viaţă prin

care poeta traversează cu o agendă plină de întrebări:

„sunt din nou îndrăgostită

de ceva nedefinit

între mărar şi pătrunjel…”

(arome)

Lectura cărţii e reconfortantă, hedonistă. Bianca ne vorbeşte

la nivelul ochilor, personajul preferat este poeta însăşi,

sensibilitatea şi mirarea îi sunt puse mereu la încercare de

un eluziv partener-cititor cu care poeta dialoghează fară odihnă:

„Citindu-ţi în palma

te idealizez tocmai ca să-mi controlez

ilaritatea, pulsul…”

…

” Sunt femeie şi pun întrebări naive

e normal să pun întrebări naive

picturile naive nu nasc confuzii…”

(Radiaţia cuvântului)

Uneori discursul poetic devine psihanaliză cum vedem în

„Compartimentarea sufletului”. Aici poeta tranzacţionează

trăiri şi sentimente ascunse pe care ni le

dezvăluie parcimonios, suntem doar nişte străini

ascunşi după o perdea transparentă care nu obturează parfumurile:

„..Camera albă e numai a mea

În ea pot invita

pe cine vreau

pe cine doresc să-mi inunde inima

doar la un gest

necuvântat:

am nevoie de tine

ca de aer

şi aerul mi se pare

uneori de nerespirat.”

Toate aceste trăiri nu fac uitată geografia Biancăi care

oscilează între Iaşul natal,oraşul Haifa, muntele Carmel care se zăreşte la orizont,

un leitmotiv perpetuu poetei, aşa cum Mallarme scria unei doamne

în Frisoanele Iernii: „să îţi vorbesc de mobile stilate

când afară sunt câmpii înverzite şi pomi şi străzi pline de viaţă? ”

„Eu văd verde înaintea ochilor

chiar şi starea de deşert

de pe muntele meu ars de soare

e un fel de verde crud.”

(Muntele meu Carmel)

O întâmplare malefică aprinde recent pădurea Carmelului spre deznădejdea Israelului, pier oameni,

pier copacii,vietăţile pădurii, verdele devine scrum şi dezolare.

E timpul resurecţiei, poeta ne obligă să ne privim în oglindă. Să ne reevaluăm

teritoriul, valorile, ambiţiile dar şi căderile.

Să luăm totul de la zeroul primordial, şi iată, poeta ne propune un botez:

„Şi, pentru că totul trebuia

Să aibe un nume, holograma reală,abis,

chiar dacă verdele a fost atins

de teroriştii focului

Tărâmul are un nume:

Muntele meu, Carmel”

Un poem nostalgic (Improvizaţie cu pod de flori) ne trimite la Iaşi, oraşul copilăriei. E un fel de mozaic,

un inventar al locurilor dragi,al amintirilor de dincolo: Bahluiul,

porumbeii din Piaţa Unirii, tramvaiele zgomotoase, Casa Pogor, vecinii

oare mai sunt găsiţi în cartea de telefon? dar câinii care latră, şi vioara

uitat sub pat, ce s-a făcut cu ei? Nimeni nu-i răspunde, poeta ia o hotărâre decisivă.

Poemul se închide cu o solutie practică , poeta inventează un traseu aviatic : Haifa – Iaşi

Cum zboară poeţii ? Tot ea conclude:

„O să-mi cumpăr un avion de hârtie.”

Din proza volumului am ales textul „Cu o zi înainte” fragment din „Jurnal de război”,

un ecou emoţional al atacurilor teroriste lansate din Liban în 2006.

Ca şi atunci îmi sună în memorie

sirenele, şuieratul katiuşelor lansate la întâmplare doar ca să facă victime.

Oraşul Biancăi, Haifa, este greu lovit, sunt victime umane dar şi materiale.

Turnul de fildeş este distrus, a câta oară panica morţii pluteşte peste

o ţară obosită de războaie, în care spui de sute de ori pe zi shalom (pace) şi nu ai acestă efemeră pace.

Textul e concentrat, ca un reportaj din tranşee, dar tot

personal rămâne ,cu tonul său familiar, descriptiv, autoarea ne duce în inima adăposturilor unde, mame şi copii,

evrei şi arabi, se ascund de teamă exploziilor. Imaginile sunt apocaliptice, dar Bianca ne

menajează inserând descrierile pieţii, starea Poştei, imagini din străzile pustii cu obuze înfipte în asfalt.

Pe fondul retinei colective televizorul stă aprins, transmiţând în direct pulsul unei

naţiuni care îşi vede în timp real destinul măcinat.

Poeta ne vorbeşte din fotoliul din care deunăzi viziona Concertul pentru vioară de Saint Sans:

„Orice zgomot mă şcolă de pe scaun, mă aruncă în abis

sirene nefinisate, asta e.. să închidem ceasul deşteptător,

visez Triumful Esterei !”

Închid cartea şi îmi închipui lucrurile aşa cum sunt de fapt, sau cum spunea Fernando Pessoa

„să simţim trăirile exact cum sunt ele”.

Muncă, transpiraţie, probleme, creşterea de copii şi nepoţi,

goana într-un cotidian uneori absurd, alteori stimulant al freneziei turnate

în texte din nevoia Biancăi de comunicare, nevoia da a împărtăşii şi de a oferi cu generozitate,

o bucăţică de suflet, o parcelă de verde, un pumn de vorbe, un licăr de speranţă..

***

Adrian Grauenfels

Ian 2011

SURSA”REVISTA MEA”, TEL -AVIV, 20/01/11